Publicistă şi prozatoare, şi-a pus pasiunea pentru documentare în slujba unor lucrări monografice dedicate celor mai importante localităţi din Dobrogea. O muncă scrupuloasă, ce trece de obicei neobservată, pe care a salvat-o de la anonimat prin talentul extraordinar de povestitoare. Cele 11 cărţi, rodul anilor petrecuţi alături de soţul său în biblioteci şi arhive, sunt nu doar lucrări cu o uriaşă valoare documentară, ci şi lecturi savuroase, ce restituie azi oraşelor trecutul lor aureolat de poveşti.
- Destinul istoric al Dobrogei pare unul cu totul special. În doar şapte decenii, cât s-a scurs de la Războiul de Independenţă până la începutul perioadei comuniste, a reuşit performanţa extraordinară de a se sincroniza economic şi cultural cu restul ţării. O evoluţie fulgerătoare, aproape de necrezut pentru o zonă atât de stearpă şi lipsită de o civilizaţie tradiţională.
- Dobrogea a înflorit repede, pentru că a atras spiritele curajoase şi dornice să construiască ceva. E o zonă excepţională, care te obligă să trăieşti în condiţii excepţionale. Cei care s-au aşezat aici, când Dobrogea a revenit României, după 1878, i-au semănat, au fost oameni puternici, misionari mânaţi de patriotism şi de dorinţa de unire, naţionalişti, nicidecum indivizi goniţi de societate la periferia ei. Prin meseriile pe care le-au practicat, de preot, învăţător, jurnalist, şi-au adus contribuţia la românizarea acestui loc, dorindu-şi să-l facă la fel de înfloritor ca toată România vremii. Să ne gândim doar la cazul primarului Mihai Coiciu, care şi-a lăsat cea mai mare parte a averii, prin testament, Ateneului Român. Sau la năstruşnicul avocat Ioan Movilă, care şi-a vândut dintr-un foc toată averea de la Brăila, ca să cumpere pământ şi să construiască o staţiune în jurul lacului Techirghiol. Mihail Kogălniceanu, care a crezut enorm în mitul acesta al Dobrogei, revenite acasă, s-a împrumutat ca un nebun şi a cumpărat trei case la malul mării, doar ca să-i încurajeze şi pe alţii s-o facă. El a adus prima batoză şi primele soiuri de grâu care să se aclimatizeze aici. A fost, în felul lui, un aventurier, până la urmă a trebuit să vândă la licitaţie casele, ca să-şi plătească datoriile.
- Oamenii au venit aici liberi, cei mai mulţi de bună voie. N-a fost niciunul opresorul celuilalt. Şi-au căutat, pur şi simplu, bune vecinătăţi, fără să încerce să se impună, ci mai degrabă împrumutând unul de la altul din obiceiuri, respectându-se şi sărindu-şi în ajutor. De aceea, poţi vedea aici nuntă turcească, în care mireasa e îmbrăcată după tipicul românesc, sau obiceiuri de bairam în casele româneşti. De ce n-am mânca şi noi berbec sau baclavale, dacă tot sunt bune şi ne plac? Ani în şir, fiul muftiului mergea cu colinda, fiindcă avea prieteni români. Nu conta pentru el că respecta o tradiţie creştină. În Dobrogea, lucrurile au fost tot timpul mai simple, n-a zis nimeni "ăsta e al meu, du-te mai încolo", ci "stăm amândoi aici, hai să ne împărţim pământul".
- Un pământ sterp şi uscat, care de-a lungul timpului i-a fascinat pe mulţi, prin frumuseţea lui. De unde vine stranietatea asta a Dobrogei?
- Când m-a cunoscut soţul meu, care e ardelean, mi-a zis: "Tu ai un miros aparte, o sălbăticie pe care ţi-o transmite marea". Poate că, într-adevăr, briza şi marea lasă asupra oamenilor şi locului o patină specială. Un ceva misterios, care de-a lungul timpului a tot atras. Nicolae Iorga era, de pildă, capabil să plece cu trenul până la Mangalia, doar ca să stea o oră la malul apei, să-şi încarce bateriile şi să se întoarcă, în aceeaşi zi, în Bucureşti. Pictorul Ion Ţuculescu nu se mai despărţea de lacul Techirghiol. L-a pictat anotimpuri în şir, iar tablourile lui sunt învăluite de umbre şi lumină ca nicăieri altundeva. Ca abia acum să se descopere că sunt acolo nişte energii stranii, care tulbură apa. Se mai spune că în zona Mangaliei a lovit cândva un meteorit, care şi-ar fi lăsat amprenta energetică. Există şi o peşteră, La Movile, unică prin formele de viaţă întreţinute în lipsa oxigenului. Dobrogea e un ţinut extrem de arid, dar cu uriaşe cantităţi de apă dedesubt, un adevărat ocean blocat de plăci calcaroase. Iată câte lucruri misterioase într-un singur ţinut! Din păcate, oamenii de ştiinţă abia au început să le studieze.
Monumentul Eroilor din Mangalia, distrus de comunişti
- Sunt de profesie jurnalist, însă, fiindcă bunicul meu fusese deţinut politic, timp de patru ani de zile, în anii '70, am fost detaşată la Biblioteca Judeţeană. Mi s-a făcut un serviciu enorm, fiindcă am avut ocazia să studiez fondul documentar de la "secret". Anii aceia mi-au lăsat un gust pentru documentare care s-a împăcat bine cu experienţa mea de jurnalist preocupat întotdeauna de păstrarea tradiţiei. Ca ziarist, am luptat mereu să pun la adăpost acest patrimoniu, care se tot împuţinează, cu fiecare an, să salvez de la uitare trecutul. Istoria Dobrogei este istoria oamenilor şi a poveştilor lor de viaţă. Iar misiunea monografistului e să le surprindă, într-o formă cât mai frumoasă, pentru a recrea atmosfera unei comunităţi. Oamenii nu se pot înfrupta din faptul istoric, dacă e sec şi lipsit de poveste. De aceea am şi scris cărţile mele aşa cum le-am scris, într-un stil mai degrabă jurnalistic, în care datele istorice sunt îmbrăcate în haina multor detalii mici şi savuroase, aflate din presa vremii sau de la bătrânii locului. În documentarea lor, meritul îi aparţine soţului meu, care are un fler extraordinar de a scotoci prin arhive. Le-am şi ilustrat cu foarte multe fotografii de epocă, adunate de-a lungul vremii, cu care am ajuns şi la Londra, într-o expoziţie documentară despre imaginea femeii în Dobrogea. A fost foarte bine primită.
Mangalia la 1925, în perioada dezvoltării ei interbelice
- Din păcate, e într-un declin vizibil, iar asta se datorează în primul rând celor care au condus ţara în ultimele decenii. N-a ţinut de culoarea politică, ci de neglijenţa unor administratori care nu au iubit acest spaţiu, pentru că nu i-au aparţinut, şi nu s-au apropiat de oameni cu sufletul, ci numai după interesele lor financiare. Dobrogea nu a reuşit nici azi să egaleze strălucirea pe care a avut-o în perioada interbelică, singura perioadă din istoria ei în care a crescut natural, absolut neforţat. Se simţeau pe atunci o frenezie a construcţiei, o dorinţă de a face ceva pentru spaţiul ăsta, care azi s-au pierdut.
- V-am găsit la Universitatea Ovidius din Constanţa, unde sunteţi conferenţiar. Mai practicaţi şi jurnalismul?
- Am renunţat acum şase ani la direcţia ziarului "Cuget Liber", pentru a preda jurnalismul. De când am venit, am organizat Biroul de Presă, iar acum conduc Direcţia Editorială de Carte Universitară şi Relaţii Publice, mai exact, asigur managementul bibliotecii, tipografiei şi al biroului de relaţii publice. E foarte mult de făcut, dar am avut ambiţia ca la final de carieră să las un nucleu care să se păstreze. Mă refer la fondul
Printre absolvenţii Facultăţii de Jurnalism din Constanţa
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
