Publicistă și prozatoare, și-a pus pasiunea pentru documentare în slujba unor lucrări monografice dedicate celor mai importante localități din Dobrogea. O muncă scrupuloasă, ce trece de obicei neobservată, pe care a salvat-o de la anonimat prin talentul extraordinar de povestitoare. Cele 11 cărți, rodul anilor petrecuți alături de soțul său în biblioteci și arhive, sunt nu doar lucrări cu o uriașă valoare documentară, ci și lecturi savuroase, ce restituie azi orașelor trecutul lor aureolat de povești.
- Destinul istoric al Dobrogei pare unul cu totul special. În doar șapte decenii, cât s-a scurs de la Războiul de Independență până la începutul perioadei comuniste, a reușit performanța extraordinară de a se sincroniza economic și cultural cu restul țării. O evoluție fulgerătoare, aproape de necrezut pentru o zonă atât de stearpă și lipsită de o civilizație tradițională.
- Dobrogea a înflorit repede, pentru că a atras spiritele curajoase și dornice să construiască ceva. E o zonă excepțională, care te obligă să trăiești în condiții excepționale. Cei care s-au așezat aici, când Dobrogea a revenit României, după 1878, i-au semănat, au fost oameni puternici, misionari mânați de patriotism și de dorința de unire, naționaliști, nicidecum indivizi goniți de societate la periferia ei. Prin meseriile pe care le-au practicat, de preot, învățător, jurnalist, și-au adus contribuția la românizarea acestui loc, dorindu-și să-l facă la fel de înfloritor ca toată România vremii. Să ne gândim doar la cazul primarului Mihai Coiciu, care și-a lăsat cea mai mare parte a averii, prin testament, Ateneului Român. Sau la năstrușnicul avocat Ioan Movilă, care și-a vândut dintr-un foc toată averea de la Brăila, ca să cumpere pământ și să construiască o stațiune în jurul lacului Techirghiol. Mihail Kogălniceanu, care a crezut enorm în mitul acesta al Dobrogei, revenite acasă, s-a împrumutat ca un nebun și a cumpărat trei case la malul mării, doar ca să-i încurajeze și pe alții s-o facă. El a adus prima batoză și primele soiuri de grâu care să se aclimatizeze aici. A fost, în felul lui, un aventurier, până la urmă a trebuit să vândă la licitație casele, ca să-și plătească datoriile.
- Astăzi, Dobrogea ar putea fi considerată un model de conviețuire multietnică. Strânge laolaltă români, turci, tătari, bulgari, nemți, armeni și greci. Cum vă explicați că nu a înregistrat niciodată scandaluri între etnii?
- Oamenii au venit aici liberi, cei mai mulți de bună voie. N-a fost niciunul opresorul celuilalt. Și-au căutat, pur și simplu, bune vecinătăți, fără să încerce să se impună, ci mai degrabă împrumutând unul de la altul din obiceiuri, respectându-se și sărindu-și în ajutor. De aceea, poți vedea aici nuntă turcească, în care mireasa e îmbrăcată după tipicul românesc, sau obiceiuri de bairam în casele românești. De ce n-am mânca și noi berbec sau baclavale, dacă tot sunt bune și ne plac? Ani în șir, fiul muftiului mergea cu colinda, fiindcă avea prieteni români. Nu conta pentru el că respecta o tradiție creștină. În Dobrogea, lucrurile au fost tot timpul mai simple, n-a zis nimeni "ăsta e al meu, du-te mai încolo", ci "stăm amândoi aici, hai să ne împărțim pământul".
- Un pământ sterp și uscat, care de-a lungul timpului i-a fascinat pe mulți, prin frumusețea lui. De unde vine stranietatea asta a Dobrogei?
- Când m-a cunoscut soțul meu, care e ardelean, mi-a zis: "Tu ai un miros aparte, o sălbăticie pe care ți-o transmite marea". Poate că, într-adevăr, briza și marea lasă asupra oamenilor și locului o patină specială. Un ceva misterios, care de-a lungul timpului a tot atras. Nicolae Iorga era, de pildă, capabil să plece cu trenul până la Mangalia, doar ca să stea o oră la malul apei, să-și încarce bateriile și să se întoarcă, în aceeași zi, în București. Pictorul Ion Țuculescu nu se mai despărțea de lacul Techirghiol. L-a pictat anotimpuri în șir, iar tablourile lui sunt învăluite de umbre și lumină ca nicăieri altundeva. Ca abia acum să se descopere că sunt acolo niște energii stranii, care tulbură apa. Se mai spune că în zona Mangaliei a lovit cândva un meteorit, care și-ar fi lăsat amprenta energetică. Există și o peșteră, La Movile, unică prin formele de viață întreținute în lipsa oxigenului. Dobrogea e un ținut extrem de arid, dar cu uriașe cantități de apă dedesubt, un adevărat ocean blocat de plăci calcaroase. Iată câte lucruri misterioase într-un singur ținut! Din păcate, oamenii de știință abia au început să le studieze.
- Ați imortalizat ținutul Dobrogei în peste zece volume, făcând dintr-un gen arid, cum e monografia, niște bijuterii documentare, care se citesc ca niște cărți de literatură. Ce v-a împins să le scrieți?
- Sunt de profesie jurnalist, însă, fiindcă bunicul meu fusese deținut politic, timp de patru ani de zile, în anii '70, am fost detașată la Biblioteca Județeană. Mi s-a făcut un serviciu enorm, fiindcă am avut ocazia să studiez fondul documentar de la "secret". Anii aceia mi-au lăsat un gust pentru documentare care s-a împăcat bine cu experiența mea de jurnalist preocupat întotdeauna de păstrarea tradiției. Ca ziarist, am luptat mereu să pun la adăpost acest patrimoniu, care se tot împuținează, cu fiecare an, să salvez de la uitare trecutul. Istoria Dobrogei este istoria oamenilor și a poveștilor lor de viață. Iar misiunea monografistului e să le surprindă, într-o formă cât mai frumoasă, pentru a recrea atmosfera unei comunități. Oamenii nu se pot înfrupta din faptul istoric, dacă e sec și lipsit de poveste. De aceea am și scris cărțile mele așa cum le-am scris, într-un stil mai degrabă jurnalistic, în care datele istorice sunt îmbrăcate în haina multor detalii mici și savuroase, aflate din presa vremii sau de la bătrânii locului. În documentarea lor, meritul îi aparține soțului meu, care are un fler extraordinar de a scotoci prin arhive. Le-am și ilustrat cu foarte multe fotografii de epocă, adunate de-a lungul vremii, cu care am ajuns și la Londra, într-o expoziție documentară despre imaginea femeii în Dobrogea. A fost foarte bine primită.
- Ani de zile ați fost în contact direct cu realitățile zonei. Ca jurnalist, cum priviți evoluția Dobrogei de azi?
- Din păcate, e într-un declin vizibil, iar asta se datorează în primul rând celor care au condus țara în ultimele decenii. N-a ținut de culoarea politică, ci de neglijența unor administratori care nu au iubit acest spațiu, pentru că nu i-au aparținut, și nu s-au apropiat de oameni cu sufletul, ci numai după interesele lor financiare. Dobrogea nu a reușit nici azi să egaleze strălucirea pe care a avut-o în perioada interbelică, singura perioadă din istoria ei în care a crescut natural, absolut neforțat. Se simțeau pe atunci o frenezie a construcției, o dorință de a face ceva pentru spațiul ăsta, care azi s-au pierdut.
- V-am găsit la Universitatea Ovidius din Constanța, unde sunteți conferențiar. Mai practicați și jurnalismul?
- Am renunțat acum șase ani la direcția ziarului "Cuget Liber", pentru a preda jurnalismul. De când am venit, am organizat Biroul de Presă, iar acum conduc Direcția Editorială de Carte Universitară și Relații Publice, mai exact, asigur managementul bibliotecii, tipografiei și al biroului de relații publice. E foarte mult de făcut, dar am avut ambiția ca la final de carieră să las un nucleu care să se păstreze. Mă refer la fondul de patrimoniu al bibliotecii și la mica colecție de documente care constituie istoricul celei mai vechi universități din Dobrogea, a cărei monografie am scris-o recent. După ce termin rânduiala lor, aș vrea să mă retrag la scris. Am prea mult material care așteaptă să fie valorificat. Am adunat în acești ani o bază de date și iconografie pe care nu cred că o are nici Biblioteca Județeană. Vreau să termin monografiile pe care le am în lucru și apoi să le pun pe toate cap la cap, într-o mare Carte a Dobrogei, cu care simt că mi-aș încheia datoria față de locul în care m-am născut.