Acest nou succes la Cannes, pentru film românesc de scurtmetraj, a stârnit un întreg val de întrebări: de ce ar trebui să ne bucure un premiu mare pentru un film "mic", ce e de fapt filmul de scurtmetraj şi unde poate fi el văzut, cine e acest Tudor Cristian Jurgiu şi cum a ajuns ca, de nicăieri, să reprezinte România pe podiumul celui mai important festival european de film? L-am căutat şi l-am luat la întrebări. Cât despre scurtmetraj, am mers până la Alexandra Safriuc, de 5 ani selecţioner de filme scurte pentru proiecţiile lunare ShortsUP, pentru a răspunde la întrebările noastre despre cinemaul de lungime scurtă, meritele şi particularităţile lui.
Tudor Cristian Jurgiu are 28 de ani, s-a născut la Oradea şi e un tânăr cât se poate de firesc. Primele semne ale drumului pe care avea să-l urmeze au apărut prin clasa a IX-a, când a început să-şi filmeze pe VHS familia, prietenii de la bloc, cartierul, cu un aparat de filmat pe care îl avea prin casă. N-a "ştiut" de la bun început că va deveni regizor, dar bănuia că destinul bate către scris, jurnalism, operatorie. Aşa că a încercat şi-şi. După liceu, a petrecut un an la Cluj, studiind Teatrologie, şi-apoi s-a mutat la Bucureşti, unde a început facultatea de jurnalism. În 2005, avea să fie acceptat la UNATC "I.L. Caragiale", unde s-a lăsat antrenat în jocul de-a viaţa, învăţând pas cu pas, scurtmetraj după scurtmetraj, câte ceva despre cum se scrie prin gesturi, în umbre şi lumini, în culori, în sunete şi muzică. "Nunta lui Oli" (cu Adrian Titieni şi Alexandru Gâtstrâmb), povestea scurtă a unui tată care asistă virtual (n.r. prin skype) la nunta fiului său, emigrat în America, îi aducea în 2009 o oarecare recunoaştere în mica lume a breslei cinematografice din România şi o colaborare cu casa de producţie a regizorului Tudor Giurgiu. Acum, premiu la Cannes pentru "În acvariu". E filmul cu care tânărul Cristian Jurgiu şi-a încheiat studiile masterale la UNATC, povestea năucitoare a unui cuplu care se comportă inexplicabil: se despart, se împacă, se despart, se împacă, se despart, se împacă. Totul în aceeaşi zi, o zi luuungă, de nesfârşit consum emoţional. La toamnă, Tudor Cristian Jurgiu se pregăteşte să lanseze primul lungmetraj din cariera lui, "Câinele japonez", film ce îi are în distribuţie pe actorii Victor Rebengiuc şi Şerban Pavlu.
CRISTIAN JURGIU
"Cannes e un timbru bun"
Tudor Cristian Jurgiu
- La Cannes erau multe staruri, fireşte, chiar la câţiva paşi înaintea noastră: era ploaie de bliţuri când treceau ei. Când am apărut noi... s-au oprit toţi fotografii. Mai făceau vreo doi-trei câte-o poză, dar mai mult parcă aşteptau să treacă grupul ăsta de necunoscuţi de la Cinéfondation. (râde) Nu ştia nimeni cine suntem. A fost amuzant. Dar când mă gândesc la ce s-a petrecut acolo, cel mai mult mă bucură întâlnirile pe care le-am avut: unul din studenţii aflaţi în competiţie studiase la La Frenois, în Franţa, şi l-a avut profesor un an şi jumătate pe Hou Hsiao-Hsien, un regizor care îmi place foarte mult. Mai era cineva din Iran, care îl avusese profesor pe Kiarostami. Erau buni majoritatea regizorilor selecţionaţi în competiţia Cinéfondation de anul ăsta. A fost frumos, pentru că mare parte din echipă a fost cu mine, acolo, şi ne-am bucurat împreună de atmosfera de festival. Ce mă mai bucură e că acest premiu poate face ca filmul să fie văzut de cât mai multă lume. Cannes e un timbru bun. Şi ajută, de pildă, şi când eşti într-o perioadă mai grea, de întrebări, nu tocmai convins că vrei să continui să faci asta. Recunosc că sunt într-o oarecare măsură într-o asemenea perioadă. Pe de altă parte, sper să nu redevin motivat, ca efect al premiului. Atâta mi-ar trebui! E ca şi cu alcoolul: când începi să bei alcool ca recompensă că ai muncit, ai bune şanse să devii alcoolic. La fel şi aici: când începi să faci filme ca să iei premii, s-a terminat. Te-ai dus. "În acvariu" e un film pe care l-aş numi "albastru", în ciuda emoţiei puternice conţinute.
- Cum ai ajuns la forma şi la povestea asta?
- Îl mai filmasem o dată, pe digital, cu alţi actori, cu Ioana Anton şi cu Andrei Mateiu. Când l-am făcut cu ei, nu-mi era foarte clar în minte... Aveam, la vremea aia, doar nişte momente destul de interesante, strânse de pe la oameni, dar nu ştiam până la capăt ce să fac cu ele. Nu aveam în cap ideea asta a unui cuplu care să treacă prin împăcare-despărţire-împăcare-despărţire-împăcare-despărţire, de multe ori în film, şi să transmit ritmul ăsta... abia după ce l-am făcut prima oară, mi s-a clarificat în minte ideea şi de ce oamenii trec prin schimbările astea. Am hotărât să-l refac şi am schimbat actorii, pentru că mi s-a părut potrivit ca povestea să aparţină unui cuplu tânăr, nu unuia matur. Sunt momente care îmi plac mai mult în filmul ăla, altele care-mi plac mai mult în filmul ăsta. Dar cel care a fost la Cannes mi se pare mai echilibrat ca discurs, ca mod şi stil de filmare.
Tudor Cristian Jurgiu şi ceilalţi regizori din secţiunea Cinefondation, la Cannes
- Mă atrage în primul rând genul ăsta de personaje feminine, un pic şuie, cum ar zice unii. Mie nu mi se pare că ar fi cazul, le-aş numi un pic excentrice, femei la care emoţiile se manifestă prin gesturi şi într-un mod un pic şocant, să zicem. Femei care trăiesc intens unele lucruri. Apoi, m-a atras problema asta a cuplurilor care trec prin genul ăsta de relaţie. E o poveste contemporană şi care simt că poate să vorbească despre mai mult decât despre cupluri şi viaţă, în general: mi se pare că sunt nişte simptome ale momentului în care trăim, ale modului în care comunicăm acum. Până la urmă, în film, nu am făcut altceva decât să pun problema pe tablă, nu pot să zic că am explorat de ce se întâmplă lucrurile astea sau care ar putea fi soluţiile.
- Oare asta i-a emoţionat pe selecţionerii şi juriul de la Cannes, la filmul tău: recunoaşterea acestor simptome?
ALEXANDRA SAFRIUC
"Viaţă cât mai lungă filmelor scurte"
Alexandra Safriuc
- Suntem mai degrabă nefamiliarizaţi cu această formă de cinema. Ce e filmul de scurtmetraj, în raport cu cel pe care îl cunoaştem, cel lung?
- Ca să intru direct în miezul problemei, istoria filmului începe cu filmul scurt. La început, filmele erau realizate doar pentru a testa capabilităţile unei noi invenţii de captare şi redare a realităţii, aparatul de filmat. Apoi lucrurile s-au nuanţat şi, de la un simplu test de fabrică, filmul scurt a ajuns la rang de artă, iar aparatul de filmat, "stiloul" unui autor. În primii 20 de ani de când apăruse ideea de cinema, oamenii mergeau la film pentru un program care dura aproximativ 30 de minute, compus din câteva scurtmetraje. Chiar şi în anii 1920, filmele lungi erau mai degrabă o raritate. Dar după anii '20, când s-au putut realiza mai des filme pe mai multe role de peliculă, filmul de lungmetraj a preluat supremaţia în sălile de cinema: scenariile aveau mai multe personaje, mai multe întorsături de situaţie, poveştile erau din ce în ce mai elaborate. Abia atunci s-a pus problema separării filmelor în lungmetraje şi scurtmetraje. Până atunci, nu era nevoie. Ele au continuat să fie proiectate la cinema în deschiderea lungmetrajelor, până când au fost înlocuite de reclame. Nu spun acum că scurtmetrajul ar fi copilul neprivilegiat al cinematografiei, ci doar că îşi găseşte mai greu locul în sistemul de distribuţie actual, deşi fără îndoială, merită să fie văzut pe marile ecrane. Ce se întâmplă acum e că un scurtmetraj nu are şansa să ajungă în cinemaurile lumii, aşa cum o poate face un lungmetraj, după ce îşi termină viaţa din circuitul festivalier. Ce încercăm noi, prin ShortsUP, şi alţi tineri ca noi, prin festivalurile de scurtmetraj pe care le organizează, e următorul lucru: vrem să oferim o viaţă cât mai lungă filmelor scurte, aducându-le în faţa marelui public.
"Unele poveşti trebuie spuse scurt şi la obiect"
Afişul ediţiei a 5-a
- Experienţa pe care o ai când citeşti un roman e diferită de sentimentul pe care ţi-l oferă lectura unei proze scurte, chiar dacă ambele folosesc acelaşi instrument, cuvântul. Poate o comparaţie între literatură şi cinematografie e nepotrivită, pentru că diferenţele dintre cele două forme de limbaj sunt complexe, dar ceea ce vreau să subliniez e că scurtmetrajul se diferenţiază faţă de lungmetraj, în primul rând prin durată, ceea ce face ca spectatorul să aibă la dispoziţie un timp mult mai scurt pentru a lega o relaţie afectivă cu eroul sau situaţia prezentată. A fost interesant să constat cum, pe parcursul celor 5 ani de când fac asta, spectatorii au devenit din ce în ce mai interesaţi de conţinutul pe care îl proiectăm. Şi, surpriza cea mai mare e că, de când am început să organizăm proiecţii şi în afara Bucureştiului, primim lunar mail-uri din diferite colţuri ale ţării, de la oameni interesaţi să aducă scurtmetrajele şi la ei în oraş. Cred că există un public iubitor de scurtmetraje. Pentru mulţi dintre noi, e ca un fruct care a existat dintotdeauna, dar pe care nu l-am gustat niciodată. Nu poţi să spui dacă îţi place sau nu, dacă nu îl încerci.
- Ce-ţi întreţine dragostea pentru acest gen de filme?
- Îmi place că sunt scurte, în primul rând. Uneori nu am nici timpul şi nici răbdarea să mă uit la un lungmetraj, deşi simt, ca toată lumea, nevoia de a evada din cotidian. De cinci ani de zile, văd scurtmetraje în fiecare zi. Încerc să susţin această formă cinematografică şi să recomand zilnic un scurtmetraj valoros, disponibil on-line. M-am întrebat, de multe ori, ce anume mă ţine atât de aproape de scurtmetraje? Cu siguranţă, îmi place foarte mult să fac scurte călătorii zilnice, în diverse colţuri ale lumii, prin intermediul filmelor. Munca pe care o fac de 5 ani a fost a doua şcoală de film pentru mine, o şcoală din care am învăţat un lucru esenţial: ce le place şi ce nu spectatorilor. Istoric vorbind, în scurtmetraj şi-au găsit loc artişti din toate domeniile, dornici să experimenteze noi forme de exprimare: Salvador Dali a realizat împreună cu Luis Bu?uel "Câinele andaluz", iar Andy Warhol a explorat acest mediu în peste 500 de scurtmetraje. Şi îmi mai place că din anii '90, odată cu epoca digitală, mijloacele de realizare a filmelor au început să fie mult mai la îndemână. Aparatele de filmat au devenit mai uşoare şi mai ieftine şi nu mai depinzi de un laborator pentru a viziona materialul filmat. Oricine poate să încerce să facă film, cu atât mai mult cu cât producţia unui scurtmetraj nu e la fel de complexă precum cea a unui lungmetraj. Unele poveşti trebuie spuse scurt şi la obiect. Emoţiile în doze mici pot fi impulsul de care ai nevoie pentru a merge mai departe.
Vise cu ochii deschişi
Noaptea Lungă a Filmelor Scurte (Foto: Anamaria Dascălu)
- Noaptea Lungă a Filmelor Scurte adună, an de an, scurtmetrajele premiate ale ultimului an. La fiecare ediţie realizez parcă pentru prima oară că cele 7-8 ore de filme scurte reprezintă o oglindă a transformărilor economice, politice, sociale de peste an. Premiile pe care aceste filme le primesc par, în sine, să evidenţieze anumite subiecte care îi preocupă pe creatorii din diverse colţuri ale lumii. Spre exemplu, anul acesta, temele recurente pe care le-am identificat sunt găsirea unui loc de muncă şi alienarea. Fiecare regizor vine cu propria abordare, rezultând filme scurte în genuri diverse, de la drame care te marchează, până la comedii la care râzi mult şi după ce s-au terminat. Pe 8 iunie, publicul bucureştean poate vedea 26 de scurtmetraje, cu emoţii variate, iar noi le-am numit "vise pe care le vezi cu ochii deschişi". E recomandat să visezi aşa.
Filmul "În acvariu", de Tudor Cristian Jurgiu, distins săptămâna trecută la Cannes cu "bronzul" categoriei Cinéfondation, va fi prezent pe marile ecrane din România pe 7 iunie, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania de la Cluj, iar pe 8 iunie, în cadrul Nopţii Lungi a Filmelor Scurte din Bucureşti.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
