Multă vreme m-am considerat un profesionist al nefericirii. În anii '80, eram nemulţumit de tot ce mi se întâmpla şi de tot ce făceam. Pe atunci, eram un matematician îndrăgostit de calculatoare, dar de la un timp, mă simţeam năclăit de ele, iar printre ecuaţii, eram străin şi însingurat; un naufragiat printre idealuri. În toată vremea aceea scriam cu înfrigurare poeme, dar tot mă simţeam nerealizat şi ca scriitor. Eram şi eu damnatul de catifea al acelor ani negri, româneşti. Şi nu vedeam nicio ieşire. Eram într-o peşteră fără lumină, cu pereţi sufocanţi şi moi. Degeaba au venit apoi şi anii de început '90, tumultuoşi, formidabili - pentru mine nimic nu se schimbase. Până în vara aceea stranie, aproape transfizică.
Eram la mare, la Vama Veche. Pe atunci, cătunul minuscul de pescari avea frumuseţea pură, nemacerată de construcţiile mitocăneşti şi haotice care-l parazitează azi. Stăteam la o familie de ţărani dobrogeni, care aveau o veche istorie în a-i găzdui pe scriitorii, pe actorii şi pe pictorii noştri celebri, pe care mi-i pomeneau zilnic, în amintiri inedite. Iar toate astea mă stimulau şi pe mine, cumva. În fiecare zi mă duceam pe plajă, mă scăldam în valuri până la epuizare şi mă gândeam întruna pe ce drum s-o apuc cu viaţa mea. Visam cu ochii deschişi, scriind poeme pe hârtie şi pe nisip, lângă valuri. Şi mă sculam dimineaţa foarte devreme, pentru că-mi plăcea să prind răsăriturile pe plajă. La malul mării, răsăritul Soarelui are ceva limpede, de nedescris. Parcă atingi nemărginirea cu mâna.
Şi a venit dimineaţa aceea. O dimineaţă altfel. Soarele de-abia începuse să-şi arate solzii incandescenţi şi magnifici din linia mării. Era jocul cosmic pe care îl ştiam şi pe care-l aşteptam cu sufletul la gură. Atunci, prin fulgerarea aia orbitoare şi neclară, fulgerarea de câteva clipe a Soarelui din geana mării, prin ceaţa aia de lumină a mării înfrăţită cu Soarele, mi s-a părut că văd... Am văzut ceva... Era un Înger. Un Înger răsărise din mare, un Înger cu aripi gigantice, transparente, ca vitraliile unei biserici. În lumina dimineţii, Îngerul a părut că-şi întinde aripile infinite peste ape, delicat şi ocrotitor. "O fi Îngerul meu!" - am strigat atunci, căci am ştiut imediat şi fără tăgadă că vedenia aia mirifică chiar fusese un Înger, şi nu o fragilă iluzie optică. Era chiar Îngerul meu, Îngerul care se întorcea, în sfârşit, către mine... Sau poate că din mare răsărise chiar Îngerul fericirii, serafimul care a mai plutit o vreme peste plajă la Vama Veche, ca peste un bastion al visării?
Nici astăzi nu ştiu ce mi s-a arătat atunci, pe plaja pustie. Dar adierea aceea îngerească mi-a dat încredere în mine. Din clipa aceea viaţa mea s-a schimbat radical. Înţelesesem, în sfârşit, că fericirea stă ascunsă în noi. Ascunsă în îndârjirea cu care ne urmăm visul până la capăt, cu tărie şi cu un dram de noroc. Fericirea, aşteptându-ne răbdătoare.
*
În seara aia, o lună gigantică şi portocalie atârna peste mare şi deasupra barului. Blues-uri cântate cu voci răguşite şi-un vin vechi dobrogean aţâţau poveştile. Aşa că am îndrăznit să-i vorbesc lui Vladimir despre viziunea mea din acea dimineaţă. Eram nesigur, mă temeam să nu înceapă să râdă de povestea asta stranie cu un Înger răsărit din mare. Spre surprinderea mea, în timp ce mă asculta, Vladimir a început să tremure uşor. Ochii îi luceau ca atinşi de o febră mai veche: "Ce ai văzut tu n-a fost iluzie şi nici întâmplare. A fost un semn tainic. Mi s-a arătat şi mie acum câţiva ani tot aici, la Vama Veche. Am văzut şi eu Îngerul fericirii, răsărind din mare, ca un mic semn dumnezeiesc. Şi nu mult după aceea, mi-am întâlnit marea dragoste. A început povestea mea cu Lena".
Fata atamanului
Totul a început atunci când am zărit-o de departe. Am remarcat-o imediat. Ieşea uşor în evidenţă, din mulţimea de pescari de pe chei - a continuat Vladimir. Era singura fată printre lipovenii ăia bărboşi, cu chipuri îndârjite. Singura, dar nu oricum! O frumuseţe uluitoare şi aparte am descoperit dintr-odată în capătul acela de lume şi de ape. Avea părul blond, alb de blond ce era. Era înaltă şi puternică, cu braţe musculoase şi energice. Dacă n-aş fi întâlnit-o în miezul Deltei, aş fi putut crede că-i o munteancă, o ciobăniţă în stare să doboare ursul cu pumnii şi bâta, la fel ca bărbaţii. Totuşi, emana forţă fata aia, dar şi atâta graţie! Era o apariţie duioasă şi magnetică, ieşită neverosimil în calea mea, tocmai acolo, în satul ăla sălbatic şi izolat. "Cine-i?" - l-am întrebat pe pescarul care lipea şalupa de chei. "E fata atamanului nostru" - mi-a răspuns lipoveanul, privindu-mă cam chiorâş.
Nici nu coborâsem bine, că femeia frumoasă ca o zeiţă vikingă, s-a apropiat de mine şi mi-a întins mâna. Dezinvoltă, de parcă n-ar
Era plină vară de-acum, o noapte cu lună orbitoare, iar noi ne plimbam pe ape cu lotca aia uriaşă, la care Lena vâslea fără niciun efort. Şi chiar acolo ne-am iubit, în lotca cea mare, după ce Lena lăsase mai întâi, ca în visul poemului eminescian - din mână cârma şi lopeţile să-i scape... În jurul nostru, apele au făcut cercuri largi, iar păsările trezite din somn ne-au acoperit îmbrăţişările pătimaşe cu un baldachin fâlfâitor de aripi, cât cerul de larg... Niciodată n-am fost atât de fericit ca în noaptea aia. Am trăit atunci lângă Lena nişte ore atât de intense, încât pentru câteva clipe a părut că Dunărea însăşi s-a desprins de pământ, s-a desprins şi a plutit cu noi cu tot. Dunărea ca o gigantică spadă de apă luminoasă a părut că zboară undeva, către niciunde... Dunărea, cu peştii ei cu tot, sărindu-i din valuri, ca o ploaie. Purtaţi pe aripa Dunării, aşa am trăit noaptea aia, îmbrăţişaţi pentru vecie.
Un fluture uriaş
Lena însă nu-mi spusese tot. Fluturele acela uriaş şi misterios care sta cufundat în apele tăului, mai avea un dar straniu: recunoştea îndrăgostiţii. Nu putea fi minţit. Când un bărbat şi o femeie îngenuncheau pe malul tăului, fluturele simţea dacă se şi iubesc. Şi doar pentru ei, pentru cei ce se iubeau cu furie, se ridica din apă, bătând din aripi, binecuvântător şi alene.
Era noapte neagră, fără stele şi lună, când Lena m-a luat de mână şi m-a dus prin beznă la marginea tăului. Ajunşi acolo, am îngenuncheat în apa de la mal, stătută şi mică. Şi am început să ne rugăm. Ne-am rugat îndelung şi fierbinte pentru iubirea noastră, ne-am rugat ca Dumnezeu să ne ţină împreună până la moarte. Apoi, eu am început să recit înfrigurat versurile acelea ale lui Ezra Pound, care mi s-au părut mereu cea mai fierbinte poezie şi rugăciune de dragoste: "Ceea ce iubeşti cu adevărat va rămâne,/ Restu-i zgură,/ Ceea ce ce iubeşti cu adevărat nu-ţi va fi smuls/ Ceea ce iubeşti cu furie e adevărata-ţi moştenire"...
A trecut un timp, în care am stat tăcuţi, pândind în noapte. După care a răsărit, brusc, luna, din spatele norilor. După încă un timp, s-a auzit mai întâi un zvon, apoi o bătaie înceată de aripă la marginea tăului. Atunci l-am văzut. Fluturele cel mare s-a înălţat din ape, ca un albatros uriaş şi noptatec. Zeul apei şi al dragostei ne dăduse binecuvântarea.
Epilog
De atunci, eu şi Lena am rămas nedespărţiţi - mi-a mai spus Vladimir. La sfârşitul acelei veri, i-am anunţat pe cei de la firmă că nu mă mai întorc niciodată în Bucureşti. Mi-am luat o pauză foarte lungă de oraş. Cât o viaţă de lungă. Dar mai întâi, m-am căsătorit cu Lena la biserica lor din sat, biserica mică, de lemn, cu acoperiş de stuf, unde ne-a unit pe vecie un călugăr rus, descălecat ca dintr-o poveste, cu barba lui roşcată şi lungă. Pe urmă Lena m-a învăţat pe îndelete să trăiesc liber, aşa cum trăia ea de când se ştia. M-a învăţat să pescuiesc, să conduc lotca şi, mai ales, m-a învăţat să mă rup de tot universul artificial al oraşului, universul acela fără de care, până să o cunosc pe ea, lumea mi se părea de neimaginat. Lena, cu forţa iubirii ei, a făcut din mine un rege primitiv şi curat, un rege pescar stăpân peste ape, departe de ecuaţii şi de biţi. Şi de atunci, suntem nedespărţiţi, zi şi noapte. Aşa că e şi ea aici, cu mine, la Vama Veche
- Unde-i acum Lena? - am întrebat.
Între timp, noaptea se stinsese şi răsăritul mirific al soarelui se apropia iar. Fără o vorbă, Vladimir a întins mâna în zare. Atunci, de parcă ar fi erupt din mare, o femeie înaltă şi voinică, o zână războinică, tăindu-ţi răsuflarea cu frumuseţea ei sălbatică,
Câteva zile mai târziu, întors acasă, dragostea cea adevărată avea să bată şi la uşa mea. Dar asta e de-acum o altă poveste.
(Ilustraţii din Expoziţia Viorel Mărginean - ASE Bucureşti - Un secol de existenţă)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
