IOAN POP, zis "POPICU" - "Eu am împlinit de curând 36 de ani de când cânt pe scenă, fără ca asta să însemne că mi-am părăsit vreodată locul şi pământ

Fondatorul Grupului folcloric "Iza" din Hoteni

Ultimii cântăreţi autentici ai Maramureşului

După dispariţia unuia dintre Fraţii Petreuş, după plecarea la ceruri a marelui lăutar Io­nu lu' Grigore, zis Paganini, şi după co­mer­cializarea excesivă a câtorva perechi de ceteraşi, me­reu aceleaşi, în care "se trage" din toate po­ziţiile la nefericitele televiziuni comerciale, Gru­pul "Iza" din Hoteni a rămas printre ulti­mele formaţii folclorice autentice din Mara­mureş. Aşa cum, pe alocuri, câte o poartă sculp­tată şi, tot mai rar, câte o casă de lemn, amintesc de vraja stinsă a acestui ţinut fără pereche, şi ceata lui Popicu ţine încă timpul în loc, încercând din răsputeri să se opună pier­derii definitive a tezaurului folcloric. Încă ti­neri, încă în vigoare, muzicanţii aceştia, desprinşi parcă dintr-un manual de tradiţii, spală ru­şinea "şogorilor" lor "dipă" Iza, "di­pă" Mara şi "dipă" Vişeu, care şi-au arun­cat ruşinos clo­purile în tină, în ritmul de manele al "dănţăuşilor" de la nunţile "stranierilor" cu case stropite cu scânteietori. Ca printr-un mi­racol, Grupul "Iza" îmi apare ca o instanţă de judecată, prin care o cultură rurală ancestrală îşi anunţă încă supravieţuirea, într-un univers secătuit - anume universul muzical al satului actual, prefăcut din temelii. Ascultându-i, şi Popicu, şi soţia lui, Anuţa, şi sora acesteia, Voi­chiţa, şi Ioachim, ceteraşul vrăjitor, şi Grigore, dobaşul pătimaş, îţi dai seama că ar dori, parcă, să întoarcă roata lumii. Ei refuză sintetizatoarele electronice, prostul gust al amplificării şi denaturării sunetului, ţopăielile dizarmonice ale maneliştilor, care au luat locul muzicii şi jocului tradiţional. În urmă cu câţiva ani, din curtea lor a pornit, la sem­nalul dat de "Formula AS", renaşterea jocului maramureşean. Nu ştim ce impact peste timp a avut această experienţă, dar este cert că Gru­pul lui Popicu s-a impus ca singura sal­va­re a muzicii şi dansului din Valea Izei. Dacă dispariţia tragică a caselor vechi şi a porţilor sculptate apare ca retribuţie a aşa-zisei "europenizări la normă" - fenomen al kitsch-ului liber acceptat -, pierderea folclo­rului nu are nicio justificare socio­logică, în afara ascensiunii inculturii şi a lipsei de gust propul­sate de televiziuni şi tabloide. În acest context de coşmar, singurătatea moroşenilor din Hoteni apare ca o binecuvântare.

"Ionule, văleatecu tatii, arde-ne oleacă pe grumaz... Că te-om ţâne pingă noi, numai să nu stea ceteruca degeaba"

- "Dom' Pop" (am aflat că aşa vă spun apro­piaţii), cred că noi, toţi, cei care vă ascultăm muzica şi vă admirăm perseverenţa tipic ţărănească, am dori să aflăm câteva date biografice care vă reprezintă.

- M-am născut în 1956, în Poienile Izei... de fapt, în Poienile Glodului, care se află pe Valea Izei... Am fost al doilea copil din familie, după Ileana. Al treilea copil a fost Vasile şi al patrulea, Maria. Patru fraţi. Familie de ţărani, fără talente muzicale... În schimb, îl moştenesc pe bunicul după mamă, unchieşul Tomşa Vasile, care cânta foarte frumos din zongură şi din gură, pe la nunţi... Popenii nu sunt de pe Iza, sunt de pe Vişeu, unii zic că se trag de la Pop Şimonoaie, proprietăreasa tuturor munţilor din zonă, în se­colul trecut. Am crescut printre ceteraşi. La tot pasul se ridica o petrecere... Nu era radio, nu era televizor, nu era curent electric. Poienile Glo­dului era vestită pentru muzicanţii ei români. Însă în fiecare sat era măcar o familie de "coaci", covaci, care băteau potcoave, dar cântau şi la nunţi. Nu-i jignea nimeni spunându-le ţigani, ei se consi­derau altceva, nici ţigani, nici români.

- Ce amintiri vă leagă de ciobănie, de bunicul Va­sile... El v-a pus arcuşul în mână?

- Bunicul era talentat, dar nu era muzicant pro­fesionist... Cânta mai mult de plăcere, de clacă, înso­ţindu-l pe cumnatu-său, Dănuţ, care cânta din ceteră şi era birăul (primarul) satului. La bază, lucra şi cu lemnul, şi cu fie­rul. Şi mama, şi sora ei au cân­tat frumos cu vocea, iar bunică-mea îi zicea foar­te bi­ne hoarea (cân­tecul) cu no­duri, hoarea în grumaz, hoa­rea înecată... că are multe nu­miri... le plăcea să înnoade, să îne­ce cântarea în grumaz. Mai apoi, s-a mutat stilul ăsta pe Valea Lăpuşului, pe acolo, pe la Piţiş, pe la Grigore Le­şe. Bunicul cânta din viaţa lui, lucruri trăite de el. Cânta foarte des cu "ceteruca" şi zon­gura şi, într-o zi, mi-a pus-o şi mie în mână şi-o zis: "A ta-i, Ionule... că noi ne-om petrece şi a rămâne satul văduv de ceterucă... Ai de grijă ca o aşa nenorocire să nu cază pe Valea Glodului". Şi de atunci, ba cu şcoala, ba cu oile, ba cu făcutul brânzei şi al caşului, ba cu giocul, ba cu cetera şi zongura, ba cu hoarele cele bătrâne, aşa am ajuns a-mi petrece viaţa... Am crescut la stână, îngrijind boteiul (turma) de oi al familiei. Tri boteie de oi făceau o stână. La stână, nimeni n-o dus dor de muzică. Cetera şi zongura erau nelipsite, urcau muntele în urma oilor... Acolo să fi văzut cum tremura frunza în fagi de la giocul ciobanilor. Unii munceau păntru mine, lăsându-mi timp liber să cânt: "Ionule, văleatecu tatii, arde-ne olea­că pe grumaz... Că te-om ţâne pingă noi, nu­mai să nu stea ceteruca degeaba". Cel mai frumos eveniment era măsurişul laptelui... Se ţinea pe la prânz, când venea popa şi binecu­vânta turmele şi familiile prezente. Veneau cu toţi dimpreună, cu desaga plină cu alimente, cu căţel, cu purcel, se mulgeau oile, se măsura laptele şi-ncepea petrecerea. Să mă fi văzut cum lăsam obrazul pe ceteră, cum cântam de se înduioşau sâmbraşele, ai, ai, aii... După ce se termina giocul sus, urma o petrecere acasă la găz­doiul stânei... şi iar prindea arcuşul să stoar­că lacrimi de la fetele mari ale satului. "Hai, mă, Ionucă, tra o hoare şi pentru mi­ne...", mă ruga câte una.

"Se băteau ceteraşii mai bătrâni să mă ia în formaţia lor"

- La ce vârstă aţi debutat în faţa satului, ca instrumentist?

- Eu, ca zonguraş, nu aveam mai mult de 11 ani. Dar ziceau fetele că mânurile îmi sunt de 20... Aşa a fost... prima dată am învăţat la ti­lincă, un instrument suflător, fără găuri, din ră­chită. Pot să vă fac şi acuma unul, dacă do­riţi. Apoi, am bătut doba, am ciupit drâmba şi zon­gura şi am alinat cetera... Ca orice copil, mi-am încercat norocul pe o ceteruică de ve­juri (coceni) de porumb şi pe un fluier din soc. Tare mă mai certa mama, că scârţâiam toată ziua în şopron. Am făcut una din draniţa de pe casă. Luam două foi din acoperiş, le fi­xam cu piuneze şi cuiţă, şi gata cetera... Dar ploua-n casă şi biata mama nu ştia de ce... Venise co­munismul care încerca să globalizeze muzica, să dea altă turnură: să facă formaţii de dansuri, să facă nu ştiu ce... Nu-mi plăcea să pierd timpul cu cântece din alte regiuni, chiar dacă îmi plăceau toate... Am prins taina tuturor instru­mentelor după ureche... Pe la 12 ani, am stat o vară la oi ca să-mi pot cumpăra o ceteră. S-a dus mama la Sighet şi mi-a luat-o. Cine să mă-nveţe? Nimeni nu avea timp şi răbdare, nici buni­cul. Aşa că am început să scârţâi de unul singur, că lor nu li se părea o meserie din care să trăieşti. Mă ascun­deam în grădină sau în pădure, să nu deranjez acasă. Prima melodie prinsă din corzi a fost "La Mină, la Petroşeni", că plecaseră mulţi moroşeni să fie mineri la minele din Valea Jiului. Am intrat în formaţia şcolii, am participat la concursuri. A venit apoi vremea să cânt şi la nunţi, împlinisem 18 ani. Zongură şi voce. Se băteau ceteraşii mai bătrâni să mă ia în formaţia lor.

- Care au fost primele cântece cu care aţi cucerit publicul?

- Am început cu "hoare" de prin partea locului. Era ruşine să horeşti ale altora şi să nu zici ale tale, ale satului tău. Ţân minte: se stroboteau unul şi altul să le zic "Hoarea lu Onicău", "Hoarea lu Dănuţ", "Hoarea lu Mozoc", "Hoarea lu Gaboru Birăului", "Hoarea lu Pătru Contoaie"... Îmi plăcea să le fac pe plac... I-auzi: "Până trag o hoaricică/ Uite câte mă mănâncă/ Da­că-mi gat hoarea de tras,/ Nu-mi văd capul de necaz.../ Hori-o-aş, hori de plac/ Nu pot hori de pribag/ Ho­ri-o-aş, horile-mi vin/ Nu pot hori de străin/ Horile din astă lume/ Ştiu că nu le-am pus eu nume/ Şi pe mine m-o-nvăţat/ Mama când m-o legănat...". Oamenii îşi cântau viaţa lor, doreau să spună anumite lucruri în public, încercau să se jelcuiască prin cântec...

- Jocul satului din Maramureş impresionează prin mişcările sacadate, îndrăcite. Cum se vedea dansul din... centrul horei, unde cântaţi ca ceteraş?

- Dacă în horă erai acceptat cu greu, şi mai greu era să înţelegi ce se petrece acolo, înăuntru. Nu era doar simplu dans, era mult mai mult. Un străin putea să se uite ore în şir la o bătută feciorească, fără să pri­ceapă nimic. De fapt, hora era locul unde oa­menii aflau unul despre altul. Acolo te puteai jelui cu ce-ai pe suflet, acolo puteai spune păsul, păsul tău - că ai o supărare sau că ai prins dragoste de-o fată care ţi-o făcut cutare lucru - ăsta o fost jocul satului! Prin strigătură, feciorii îşi spuneau durerea lor, dar într-un fel ascuns, pe ca­re numai anumită lume îl înţe­legea.

- După introducerea radioului şi apoi a televi­ziu­nii dincolo de Gutin, bănu­iesc că a început dra­ma po­luă­rii cântecului şi jocului ma­ra­mure­şe­nesc. Cum a fost?

- La început, mijloacele astea de comunicare n-au fost atât de rele, abia mai apoi a decăzut nivelul. Aşa au aflat şi moroşenii de Maria Tănase, de Maria Lă­tăreţu, de Ileana Cons­tantinescu. Te duceai la Să­pânţa, la sărbătoare, şi în­dată unul îţi comanda: "Zi-i o populară!". Adică o melo­die din altă parte, din Mun­tenia sau din Mol­dova. La început, pen­tru noi existau două mu­zici: "populara" şi moro­şe­neas­ca. Abia când au început şi ai noştri să cânte la radio sau la televizor, a fost intro­dusă şi muzica noastră în rân­dul muzicii "populare". Ceea ce nu ne-a făcut prea fericiţi. În ciuda acestui lucru, în ciuda comunismului care avea ten­din­ţa să ne facă pe toţi actori ai "Cântării României", hoa­rele noastre erau ne­stri­ca­te, aşa cum le vedeţi şi acum. Poa­te că oamenii nu erau aşa de plini de bani ca astăzi, dar cei cinci lei, păstraţi pentru jocul de duminică, nu lipseau. Eu am împlinit de curând 36 de ani de când cânt pe scenă, fără ca asta să însemne că mi-am părăsit vreodată locul şi pământul meu. Nu cred că aş fi învăţat din cărţi mai bine decât am de­prins, din vatra satului, muzica noastră moroşeneas­că...

"Tradiţia înseamnă luptă"

- Ce mai înseamnă as­tăzi tradiţia în muzica din Ma­ra­mureş? Întreb un pur­tător de valori străvechi, un ce­te­raş, zongurist, dobaş, drâm­­baş, tilincaş şi peda­gog, pen­tru care păstrarea tra­diţiei este însăşi raţiunea de a fi...

- Tradiţia înseamnă lup­tă. Chiar dacă folclorul nu se pier­de, el se transformă, to­tuşi, suferă nişte mutaţii care pot lua, adesea, forme ridi­cole, groteşti. Trăiri sufle­teşti şi apropierea dintre mu­zi­­canţi şi spectatori, mai ales la nunţi, nu mai există. Nu mai există horile specifice satului, ci hori create de solişti. Numai în Maramureş sunt 30 de solişti care apar la televiziuni. Iau melodiile vechi, le pun ei cuvinte, le adaugă puţin ruj, şi gata cântecul "origi­nal". Apoi scot un CD. Folclorul au­tentic nu are protecţie prin copyright. Îşi bate oricine joc de el. De asta trebuie să ne păzim, de asta ţinem noi, grupul "Iza", la formele arhaice ale cântecului, ale ins­tru­mentelor de acompaniament, ale portului şi jo­cului. Noi trăim ceea ce cântăm, şi asta ne deosebeşte de aşa-zişii "cântă­reţi" de la tele­viziuni, care nici nu contează din ce zonă se trag, atâta vreme cât nu dau doi bani pe au­ten­ticitate. Mu­zica lor se duce re­pede. Noi nu cântăm mu­zica "noastră", ci mu­zica ţăranilor de pe valea noastră. Sunt melodii care au, poate, şi peste o mie de ani, care trăiesc şi vor trăi pentru tot­dea­una, cât limba ro­mână. Din păcate, bles­temul "Cân­tării României" ne ur­mă­reşte şi astăzi, şi cei mai afectaţi sunt chiar ţăranii. E greu să le explici că mu­zica populară de as­tăzi e adesea o în­şe­lăciune, departe de tradiţiile autentice. Lor le place. Vin duminica de la biserică, dau drumul la tele­vizor şi îşi iau de acolo hra­na săptămânală pentru suflet. S-au obişnuit cu emi­siunea aceea de folclor şi e greu să le-o scoţi din cap. Asta, când nu deschid tele­vizorul pe canalele specia­li­zate în falsificarea folclo­rului, vreo două-trei la nu­măr, care transmit zilnic, fără încetare, adevărate monstruozităţi mu­zicale, sub titlul de piese folclorice. Mă întreabă unii din sud cum e muzica în Ma­ra­­mureş, văzută la fa­ţa locului. Le răs­pund: veniţi şi treceţi prin sate şi vedeţi cum sunt ca­sele. Cum sunt casele, tot aşa este şi muzica...

- Grupul "Iza" a luat naştere în anii '80, după ce v-aţi desprins din mrejele comerciale ale unui "an­samblu" folclo­ric din Baia Mare. Cine v-a lan­sat printre artiştii-ţărani cei mai repre­zentativi ai Ro­mâniei?

- Etnomuzicologul Speranţa Rădulescu, de la Muzeul Ţăranului din Bucureşti. Dânsa a ales cinci gru­puri româneşti - Grupul "Iza", lăutarii din Cle­jani, Zece Prăjini, formaţiile de la Căstău şi "Edera" din Carei - şi ne-a dus în străinătate. Străinii au fost şocaţi, dar când veneau în Ro­mânia şi voiau să vadă ace­leaşi lucruri autentice, nu le mai gă­seau. Abia atunci mi-am dat seama ce comoară-i muzica asta cu adevărat tradiţională, muzica ţărănească, pe care am trăit-o de mic, că tocmai lucrurile pe care eu le cre­deam grosolane, "neci­vi­lizate", au de fapt valoarea cea mai mare. Aşa şi Grupul "Iza". S-a format iniţial ca taraf de tip tradiţional, cu care cântam la nunţi şi la pe­tre­cerile de familie şi ale comunităţii, iar mai apoi, am cunoscut mari succese în ţară şi în străinătate. Din grup face parte soţia mea, Anuţa, şi cum­nata mea, Voichiţa. Ele cântă cu glasul, eu cu zongura, iar la joc şi în turnee ni se alătură alţi ceteraşi şi dobaşi. De-a lungul anilor, s-au perindat mulţi, dar aş vrea să vărs o lacrimă pentru marele ceteraş Ionu lu' Grigore, zis Paganini, care s-a stins acum câţiva ani. În prezent, ne mândrim cu alt ceteraş de neega­lat, Ioa­chim Făt, şi cu un dobaş desăvârşit, Gri­gore Chira.

- Aţi făcut o frumoasă carieră şi în teatru, cu grupul "Iza". Despre ce este vorba?

- Regizorul de teatru clu­jean Mihai Măniuţiu a ascultat muzica noastră şi ne-a invitat să facem fondul muzical al câtorva spectacole de-ale lui. Primul spectacol a fost în 1996, cu teatrul din Cluj-Na­poca. S-a intitulat "Nunta", pe teme din Geneza biblică, şi era un fel de teatru popular, în care ţăranii îşi po­ves­tesc ră­dăcinile, în maniera lor. Apoi, s-a pus în scenă "Electra", cu Tea­trul Naţional "Radu Stan­ca" din Si­biu. Cu acest spec­tacol am colindat toată lumea şi în­că face mare succes.

- Parodierea zonelor fol­clorice, kitsch-ul, ma­neaua, sintetizatorul şi boxele de mii de waţi... Astea sunt reginele nunţilor româneşti de astăzi. De ce credeţi că s-a ajuns la aceste anomalii?

- Din cauza evoluţiei so­cie­tăţii româneşti în ansam­blul ei. Din cauza educaţiei slabe din şcoli. Din cauza ple­cărilor la lucru în străinătate. Din cauza preluării din Occi­dent a tot ce este urât şi fără va­loare. Din cauza lipsei de mândrie naţională a unor români. Din cauza globalizării. Să mai spun? Spec­ta­colul nun­ţilor de astăzi, mai ales în oraşe, este dureros. Cete­ra­şii tradiţionali, ca noi, sunt excluşi sau accep­taţi doar la începutul petrecerii, de ochii lumii. Cea mai tristă privelişte oferă Oaşul, unde saxofoa­nele şi taragoa­tele, plus vocile maneliştilor, amplifi­ca­te să ţi se ridice părul sub pălărie, sunt, cred ei, dovezi de bunăstare şi reuşită pe alte meridiane, dar mai ales la Paris, "en France."...

Fotografii: IULIAN IGNAT