Multă vreme m-am considerat un profesionist al nefericirii. În anii '80, eram nemulțumit de tot ce mi se întâmpla și de tot ce făceam. Pe atunci, eram un matematician îndrăgostit de calculatoare, dar de la un timp, mă simțeam năclăit de ele, iar printre ecuații, eram străin și însingurat; un naufragiat printre idealuri. În toată vremea aceea scriam cu înfrigurare poeme, dar tot mă simțeam nerealizat și ca scriitor. Eram și eu damnatul de catifea al acelor ani negri, românești. Și nu vedeam nicio ieșire. Eram într-o peșteră fără lumină, cu pereți sufocanți și moi. Degeaba au venit apoi și anii de început '90, tumultuoși, formidabili - pentru mine nimic nu se schimbase. Până în vara aceea stranie, aproape transfizică.
Eram la mare, la Vama Veche. Pe atunci, cătunul minuscul de pescari avea frumusețea pură, nemacerată de construcțiile mitocănești și haotice care-l parazitează azi. Stăteam la o familie de țărani dobrogeni, care aveau o veche istorie în a-i găzdui pe scriitorii, pe actorii și pe pictorii noștri celebri, pe care mi-i pomeneau zilnic, în amintiri inedite. Iar toate astea mă stimulau și pe mine, cumva. În fiecare zi mă duceam pe plajă, mă scăldam în valuri până la epuizare și mă gândeam întruna pe ce drum s-o apuc cu viața mea. Visam cu ochii deschiși, scriind poeme pe hârtie și pe nisip, lângă valuri. Și mă sculam dimineața foarte devreme, pentru că-mi plăcea să prind răsăriturile pe plajă. La malul mării, răsăritul Soarelui are ceva limpede, de nedescris. Parcă atingi nemărginirea cu mâna.
Și a venit dimineața aceea. O dimineață altfel. Soarele de-abia începuse să-și arate solzii incandescenți și magnifici din linia mării. Era jocul cosmic pe care îl știam și pe care-l așteptam cu sufletul la gură. Atunci, prin fulgerarea aia orbitoare și neclară, fulgerarea de câteva clipe a Soarelui din geana mării, prin ceața aia de lumină a mării înfrățită cu Soarele, mi s-a părut că văd... Am văzut ceva... Era un Înger. Un Înger răsărise din mare, un Înger cu aripi gigantice, transparente, ca vitraliile unei biserici. În lumina dimineții, Îngerul a părut că-și întinde aripile infinite peste ape, delicat și ocrotitor. "O fi Îngerul meu!" - am strigat atunci, căci am știut imediat și fără tăgadă că vedenia aia mirifică chiar fusese un Înger, și nu o fragilă iluzie optică. Era chiar Îngerul meu, Îngerul care se întorcea, în sfârșit, către mine... Sau poate că din mare răsărise chiar Îngerul fericirii, serafimul care a mai plutit o vreme peste plajă la Vama Veche, ca peste un bastion al visării?
Nici astăzi nu știu ce mi s-a arătat atunci, pe plaja pustie. Dar adierea aceea îngerească mi-a dat încredere în mine. Din clipa aceea viața mea s-a schimbat radical. Înțelesesem, în sfârșit, că fericirea stă ascunsă în noi. Ascunsă în îndârjirea cu care ne urmăm visul până la capăt, cu tărie și cu un dram de noroc. Fericirea, așteptându-ne răbdătoare.
*
Toată ziua aceea am stat nemișcat și tăcut pe plaja de la Vama Veche. Eram captiv în tăria și beatitudinea viziunii, pe care tocmai mi-o dăruiseră Soarele și marea. Abia spre seară, am îndrăznit să mă mișc și, ajuns într-un băruleț de pe plajă, chiar la malul mării, unde se asculta muzică veche și bună, am stat de vorbă cu un prieten. Unul mai nou, pe care mi-l făcusem chiar în sezonul acela. Pe prietenul meu cel nou îl chema Vladimir. Era un bărbat tânăr, cu un destin spectaculos, ca mai toți dintre cei care frecventau bărulețul acela înțesat de răzvrătiți ai sorții. O parte din povestea lui o știam încă dinainte de a-l cunoaște. Era din aceeași branșă cu mine și schimbarea lui uimitoare de destin făcuse vâlvă printre noi. Omul fusese ani în șir matematician și informatician de meserie, și încă unul foarte bun. Lucrase în București, la proiecte tari, pentru care primise, după '90, burse prestigioase în Occident. După care, brusc, viața lui păruse că a luat-o razna. Fără vreo explicație, Vladimir renunțase fără să clipească la confortul și la rafinamentul intelectual al orașului și s-a dus să trăiască în Deltă, printre grinduri, într-un sat uitat de lume. Și de câțiva ani, stătea între lipoveni, ca un rege al pescarilor.
În seara aia, o lună gigantică și portocalie atârna peste mare și deasupra barului. Blues-uri cântate cu voci răgușite și-un vin vechi dobrogean ațâțau poveștile. Așa că am îndrăznit să-i vorbesc lui Vladimir despre viziunea mea din acea dimineață. Eram nesigur, mă temeam să nu înceapă să râdă de povestea asta stranie cu un Înger răsărit din mare. Spre surprinderea mea, în timp ce mă asculta, Vladimir a început să tremure ușor. Ochii îi luceau ca atinși de o febră mai veche: "Ce ai văzut tu n-a fost iluzie și nici întâmplare. A fost un semn tainic. Mi s-a arătat și mie acum câțiva ani tot aici, la Vama Veche. Am văzut și eu Îngerul fericirii, răsărind din mare, ca un mic semn dumnezeiesc. Și nu mult după aceea, mi-am întâlnit marea dragoste. A început povestea mea cu Lena".
Fata atamanului
Era primăvară târzie și însorită, când am ajuns eu în Deltă - și-a început Vladimir povestea. Mergeam cu șalupa pe Dunărea scăldată de soare și fluviul părea bătut tot în aur, un aur incendiar, curgând pe sub maluri. Eram bucuros de vremea bună, mă duceam în vacanță să scap o vreme de computere, ca să mă întorc înapoi la ele și în București, mai dihai. Mersesem ceva timp până la satul ăla de pescari. Din goana șalupei, adulmecam ca un copoi aerul mirosind a pește și a iarbă. Și poate chiar fericirea mea o adulmecam, fericirea care se apropia la fel de iute de mine, fără ca eu să-mi dau seama. Și nu voi ști dacă ce am trăit mai târziu a fost un șir de coincidențe convergente - așa cum mintea mea febrilă de matematician tot încearcă să le expliciteze. Sau poate "coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim".
Totul a început atunci când am zărit-o de departe. Am remarcat-o imediat. Ieșea ușor în evidență, din mulțimea de pescari de pe chei - a continuat Vladimir. Era singura fată printre lipovenii ăia bărboși, cu chipuri îndârjite. Singura, dar nu oricum! O frumusețe uluitoare și aparte am descoperit dintr-odată în capătul acela de lume și de ape. Avea părul blond, alb de blond ce era. Era înaltă și puternică, cu brațe musculoase și energice. Dacă n-aș fi întâlnit-o în miezul Deltei, aș fi putut crede că-i o munteancă, o ciobăniță în stare să doboare ursul cu pumnii și bâta, la fel ca bărbații. Totuși, emana forță fata aia, dar și atâta grație! Era o apariție duioasă și magnetică, ieșită neverosimil în calea mea, tocmai acolo, în satul ăla sălbatic și izolat. "Cine-i?" - l-am întrebat pe pescarul care lipea șalupa de chei. "E fata atamanului nostru" - mi-a răspuns lipoveanul, privindu-mă cam chiorâș.
Nici nu coborâsem bine, că femeia frumoasă ca o zeiță vikingă, s-a apropiat de mine și mi-a întins mâna. Dezinvoltă, de parcă n-ar fi fost lipoveancă, ci vreo grafină din vremi imperiale, născută pe la Sankt Petersburg. "Mă numesc Lena. Bine ai venit pe aici, pe tărâmul meu!". Din clipa aia, am știut că acesta este numele fericirii mele. Lena. Grafina mea de ceață și cnut - cum aveam s-o alint puțin mai târziu, pe când colindam frenetici cu lotca pe canale, cât era ziua de lungă, ziua, dar și nopțile, vegheați de-un felinar mic și de cumătra Lună, care pe toate ale îndrăgostiților le știe. Ne plimbam noi cu lotca pe Dunăre, dar tot Lena vâslea! Zicea că eu nu mă pricep și nici destulă forță nu am, cocon de oraș cum eram.
Pe mine m-au atras întotdeauna, cu fascinația lor imparabilă, femeile voluntare, inteligente, puternice. Mi-a plăcut mereu să fiu ales, nu să aleg. Mi-au plăcut femeile periculoase și rasate, ca felinele de pradă. Pentru ele am fost mereu gata să mă usuc pe picioare, să stărui și să nu cedez, până nu le cuceream. Lena, însă, le întrecea pe toate! De la început am făcut numai ce a vrut ea. Viața mea a fost ca o dictare la care ea mi-a fost profesoara și îngerul. Instinctul, însă, îmi spunea că îmi găsisem jumătatea pe care poți s-o întâlnești o dată în viață, sau deloc. Așa că nu m-a mirat când tot ea, prințesa apelor, cea mai frumoasă lipoveancă din lume, a ales clipa în care urma să ne iubim.
Era plină vară de-acum, o noapte cu lună orbitoare, iar noi ne plimbam pe ape cu lotca aia uriașă, la care Lena vâslea fără niciun efort. Și chiar acolo ne-am iubit, în lotca cea mare, după ce Lena lăsase mai întâi, ca în visul poemului eminescian - din mână cârma și lopețile să-i scape... În jurul nostru, apele au făcut cercuri largi, iar păsările trezite din somn ne-au acoperit îmbrățișările pătimașe cu un baldachin fâlfâitor de aripi, cât cerul de larg... Niciodată n-am fost atât de fericit ca în noaptea aia. Am trăit atunci lângă Lena niște ore atât de intense, încât pentru câteva clipe a părut că Dunărea însăși s-a desprins de pământ, s-a desprins și a plutit cu noi cu tot. Dunărea ca o gigantică spadă de apă luminoasă a părut că zboară undeva, către niciunde... Dunărea, cu peștii ei cu tot, sărindu-i din valuri, ca o ploaie. Purtați pe aripa Dunării, așa am trăit noaptea aia, îmbrățișați pentru vecie.
Un fluture uriaș
Câteva zile mai târziu, am cerut-o de soție pe Lena - și-a continuat Vladimir povestea, în bărulețul de la marginea mării. Am cerut-o de soție cu gândul s-o duc și pe ea în București, acolo unde mă mânau treburile. Ea nici nu a vrut să audă! Voia să rămână acolo, în lumea ei, regină peste ape și peste pescari. Și m-a rugat, cu aerul acela al ei semeț, căruia nu puteam să-i rezist, să rămân cu ea între grinduri, departe de turbionul absorbant al orașelor. Eu nu prea mă hotăram, vara se apropia de sfârșit și odată cu ea și vacanța pe care și-așa o lungisem prea mult. Așa că Lena s-a hotărât într-o zi să-mi arate ceva. Mi-a zis că mă va duce într-un loc știut numai de tatăl ei, atamanul, și de câțiva pescari bătrâni; un loc magic. "Te duc la un tău", mi-a spus. "Acolo ai să vezi un fluture uriaș, ce stă ascuns în tăul ăsta de la marginea satului. Dacă va binevoi să se lase văzut. Că iese rar din apă. Iese doar când e lună, să binecuvânteze îndrăgostiții. Și cei ce l-au văzut ridicându-se din apă nu s-au mai despărțit niciodată!".
Lena însă nu-mi spusese tot. Fluturele acela uriaș și misterios care sta cufundat în apele tăului, mai avea un dar straniu: recunoștea îndrăgostiții. Nu putea fi mințit. Când un bărbat și o femeie îngenuncheau pe malul tăului, fluturele simțea dacă se și iubesc. Și doar pentru ei, pentru cei ce se iubeau cu furie, se ridica din apă, bătând din aripi, binecuvântător și alene.
Era noapte neagră, fără stele și lună, când Lena m-a luat de mână și m-a dus prin beznă la marginea tăului. Ajunși acolo, am îngenuncheat în apa de la mal, stătută și mică. Și am început să ne rugăm. Ne-am rugat îndelung și fierbinte pentru iubirea noastră, ne-am rugat ca Dumnezeu să ne țină împreună până la moarte. Apoi, eu am început să recit înfrigurat versurile acelea ale lui Ezra Pound, care mi s-au părut mereu cea mai fierbinte poezie și rugăciune de dragoste: "Ceea ce iubești cu adevărat va rămâne,/ Restu-i zgură,/ Ceea ce ce iubești cu adevărat nu-ți va fi smuls/ Ceea ce iubești cu furie e adevărata-ți moștenire"...
A trecut un timp, în care am stat tăcuți, pândind în noapte. După care a răsărit, brusc, luna, din spatele norilor. După încă un timp, s-a auzit mai întâi un zvon, apoi o bătaie înceată de aripă la marginea tăului. Atunci l-am văzut. Fluturele cel mare s-a înălțat din ape, ca un albatros uriaș și noptatec. Zeul apei și al dragostei ne dăduse binecuvântarea.
Epilog
De atunci, eu și Lena am rămas nedespărțiți - mi-a mai spus Vladimir. La sfârșitul acelei veri, i-am anunțat pe cei de la firmă că nu mă mai întorc niciodată în București. Mi-am luat o pauză foarte lungă de oraș. Cât o viață de lungă. Dar mai întâi, m-am căsătorit cu Lena la biserica lor din sat, biserica mică, de lemn, cu acoperiș de stuf, unde ne-a unit pe vecie un călugăr rus, descălecat ca dintr-o poveste, cu barba lui roșcată și lungă. Pe urmă Lena m-a învățat pe îndelete să trăiesc liber, așa cum trăia ea de când se știa. M-a învățat să pescuiesc, să conduc lotca și, mai ales, m-a învățat să mă rup de tot universul artificial al orașului, universul acela fără de care, până să o cunosc pe ea, lumea mi se părea de neimaginat. Lena, cu forța iubirii ei, a făcut din mine un rege primitiv și curat, un rege pescar stăpân peste ape, departe de ecuații și de biți. Și de atunci, suntem nedespărțiți, zi și noapte. Așa că e și ea aici, cu mine, la Vama Veche
- Unde-i acum Lena? - am întrebat.
Între timp, noaptea se stinsese și răsăritul mirific al soarelui se apropia iar. Fără o vorbă, Vladimir a întins mâna în zare. Atunci, de parcă ar fi erupt din mare, o femeie înaltă și voinică, o zână războinică, tăindu-ți răsuflarea cu frumusețea ei sălbatică, dintr-o bucată, mi s-a arătat înotând în valuri. Era dimineața, devreme, și din spatele umerilor ei răsarea soarele, îmbrăcând pletele ei lungi și blonde într-un aur incendiar și lichid. Soarele, orbindu-mă...
Câteva zile mai târziu, întors acasă, dragostea cea adevărată avea să bată și la ușa mea. Dar asta e de-acum o altă poveste.
(Ilustrații din Expoziția Viorel Mărginean - ASE București - Un secol de existență)