PRINȚESA APELOR

Valentin Iacob
Îngerul și marea

Multă vreme m-am considerat un profesionist al nefericirii. În anii '80, eram nemulțumit de tot ce mi se în­tâmpla și de tot ce făceam. Pe atunci, eram un ma­te­matician îndrăgostit de calculatoare, dar de la un timp, mă simțeam năclăit de ele, iar printre ecuații, eram străin și însingurat; un naufragiat printre idealuri. În toată vremea aceea scriam cu înfrigurare poeme, dar tot mă simțeam nerealizat și ca scriitor. Eram și eu damnatul de catifea al acelor ani negri, românești. Și nu vedeam nicio ieșire. Eram într-o peșteră fără lumi­nă, cu pereți sufocanți și moi. Degeaba au venit apoi și anii de început '90, tumultuoși, formidabili - pentru mi­­ne nimic nu se schimbase. Până în vara aceea stra­nie, aproape transfizică.
Eram la mare, la Vama Veche. Pe atunci, cătunul minuscul de pescari avea frumusețea pură, nemacerată de construcțiile mitocănești și haotice care-l para­zi­tează azi. Stăteam la o familie de țărani dobrogeni, care aveau o veche istorie în a-i găzdui pe scriitorii, pe ac­torii și pe pictorii noștri celebri, pe care mi-i pomeneau zilnic, în amintiri inedite. Iar toate astea mă stimulau și pe mine, cumva. În fiecare zi mă duceam pe plajă, mă scăl­dam în valuri până la epuizare și mă gândeam în­truna pe ce drum s-o apuc cu viața mea. Visam cu ochii deschiși, scriind poeme pe hârtie și pe nisip, lângă valuri. Și mă sculam dimineața foarte devreme, pentru că-mi plăcea să prind răsăriturile pe plajă. La malul mării, răsăritul Soarelui are ceva limpede, de nedescris. Parcă atingi nemărginirea cu mâna.
Și a venit dimineața aceea. O dimineață altfel. Soa­rele de-abia începuse să-și arate solzii incan­descenți și magnifici din linia mării. Era jocul cosmic pe care îl știam și pe care-l așteptam cu sufletul la gură. Atunci, prin fulgerarea aia orbitoare și neclară, fulgerarea de câteva clipe a Soarelui din geana mării, prin ceața aia de lumină a mării înfrățită cu Soarele, mi s-a părut că văd... Am văzut ceva... Era un Înger. Un Înger răsărise din mare, un Înger cu aripi gigantice, trans­pa­rente, ca vitraliile unei biserici. În lumina di­mi­neții, Îngerul a părut că-și întinde aripile in­finite peste ape, delicat și ocrotitor. "O fi În­ge­rul meu!" - am strigat atunci, căci am știut imediat și fără tăgadă că vedenia aia mirifică chiar fusese un Înger, și nu o fragilă iluzie opti­că. Era chiar Îngerul meu, Îngerul care se în­torcea, în sfârșit, către mine... Sau poate că din mare răsărise chiar În­gerul fericirii, serafimul care a mai plutit o vre­me peste plajă la Vama Ve­che, ca peste un bastion al visării?
Nici astăzi nu știu ce mi s-a arătat atunci, pe pla­ja pustie. Dar adierea aceea îngerească mi-a dat încredere în mine. Din cli­pa aceea viața mea s-a schimbat radical. Înțele­se­sem, în sfârșit, că fericirea stă ascunsă în noi. As­cun­să în îndârjirea cu care ne urmăm visul până la capăt, cu tărie și cu un dram de noroc. Fericirea, așteptân­du-ne răbdătoare.

*

Toată ziua aceea am stat nemișcat și tăcut pe plaja de la Vama Veche. Eram captiv în tăria și bea­ti­tu­dinea viziunii, pe care tocmai mi-o dăruiseră Soa­rele și marea. Abia spre seară, am îndrăznit să mă mișc și, ajuns într-un băruleț de pe plajă, chiar la malul mării, unde se asculta muzică veche și bună, am stat de vorbă cu un prieten. Unul mai nou, pe care mi-l făcusem chiar în sezonul acela. Pe pri­etenul meu cel nou îl chema Vladimir. Era un bărbat tânăr, cu un destin spectaculos, ca mai toți dintre cei care frecventau bărulețul acela înțesat de răz­vră­tiți ai sorții. O parte din povestea lui o ști­am încă dinainte de a-l cunoaște. Era din a­ceeași branșă cu mine și schimbarea lui uimi­toare de destin făcuse vâlvă printre noi. O­mul fusese ani în șir matematician și infor­matician de meserie, și încă unul foarte bun. Lucrase în București, la proiecte tari, pentru care primise, după '90, burse prestigioase în Occident. După care, brusc, viața lui păruse că a luat-o razna. Fără vreo explicație, Vladimir renunțase fără să clipească la confortul și la rafinamentul intelectual al orașului și s-a dus să trăiască în Deltă, printre grinduri, într-un sat uitat de lume. Și de câțiva ani, stătea între lipoveni, ca un rege al pescarilor.
În seara aia, o lună gigantică și portocalie atârna pes­te mare și deasupra barului. Blues-uri cântate cu voci răgușite și-un vin vechi dobrogean ațâțau poveș­tile. Așa că am îndrăznit să-i vorbesc lui Vladimir des­pre viziunea mea din acea dimineață. Eram nesigur, mă temeam să nu înceapă să râdă de povestea asta stranie cu un Înger răsărit din mare. Spre surprinderea mea, în timp ce mă asculta, Vladimir a început să tremure ușor. Ochii îi luceau ca atinși de o febră mai veche: "Ce ai văzut tu n-a fost iluzie și nici întâmplare. A fost un semn tainic. Mi s-a arătat și mie acum câțiva ani tot aici, la Vama Veche. Am văzut și eu Îngerul fericirii, răsărind din mare, ca un mic semn dumnezeiesc. Și nu mult după aceea, mi-am întâlnit marea dragoste. A început povestea mea cu Lena".

Fata atamanului

Era primăvară târzie și însorită, când am ajuns eu în Deltă - și-a început Vladimir povestea. Mergeam cu șalupa pe Dunărea scăldată de soare și fluviul părea bătut tot în aur, un aur incendiar, curgând pe sub ma­luri. Eram bucuros de vremea bună, mă duceam în va­canță să scap o vreme de computere, ca să mă întorc înapoi la ele și în București, mai dihai. Mersesem ceva timp până la satul ăla de pescari. Din goana șalupei, adulmecam ca un copoi aerul mirosind a pește și a iarbă. Și poate chiar fericirea mea o adul­me­cam, fericirea care se apropia la fel de iute de mine, fără ca eu să-mi dau seama. Și nu voi ști dacă ce am trăit mai târ­ziu a fost un șir de coin­cidențe convergente - așa cum mintea mea febrilă de matematician tot în­cear­că să le expliciteze. Sau poate "coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim".
Totul a început atunci când am zărit-o de de­par­te. Am remarcat-o ime­diat. Ieșea ușor în evi­den­ță, din mulțimea de pes­cari de pe chei - a con­tinuat Vladimir. Era sin­gura fată printre lipovenii ăia bărboși, cu chipuri îndârjite. Singura, dar nu oricum! O frumusețe ulu­i­toare și aparte am des­coperit dintr-odată în ca­pă­tul acela de lume și de ape. Avea părul blond, alb de blond ce era. Era înaltă și puternică, cu brațe muscu­loa­se și energice. Dacă n-aș fi întâlnit-o în miezul Del­tei, aș fi putut crede că-i o munteancă, o ciobăniță în stare să doboare ursul cu pumnii și bâta, la fel ca bărbații. Totuși, emana forță fata aia, dar și atâta grație! Era o apariție du­ioasă și magnetică, ieșită ne­ve­ro­simil în calea mea, toc­mai acolo, în satul ăla săl­batic și izolat. "Ci­ne-i?" - l-am întrebat pe pescarul care lipea șa­lupa de chei. "E fata ata­manului nostru" - mi-a răs­puns lipoveanul, pri­vin­du-mă cam chiorâș.
Nici nu coborâsem bine, că femeia frumoasă ca o zeiță vikingă, s-a apro­piat de mine și mi-a întins mâna. Dezinvoltă, de parcă n-ar fi fost lipo­veancă, ci vreo grafină din vremi imperiale, năs­cută pe la Sankt Petersburg. "Mă numesc Lena. Bine ai venit pe aici, pe tărâmul meu!". Din clipa aia, am știut că acesta este numele fericirii mele. Lena. Grafina mea de ceață și cnut - cum aveam s-o alint puțin mai târziu, pe când colindam frenetici cu lotca pe canale, cât era ziua de lungă, ziua, dar și nopțile, vegheați de-un feli­nar mic și de cumătra Lu­nă, care pe toate ale îndră­gostiților le știe. Ne plim­bam noi cu lotca pe Du­năre, dar tot Lena vâslea! Zicea că eu nu mă pricep și nici destulă forță nu am, cocon de oraș cum eram.
Pe mine m-au atras în­tot­deauna, cu fascinația lor imparabilă, femeile volun­tare, inteligente, puternice. Mi-a plăcut mereu să fiu ales, nu să aleg. Mi-au plă­cut femeile periculoase și rasate, ca felinele de pra­dă. Pentru ele am fost me­reu gata să mă usuc pe picioare, să stărui și să nu cedez, până nu le cu­ce­ream. Lena, însă, le în­trecea pe toate! De la în­ceput am făcut numai ce a vrut ea. Viața mea a fost ca o dictare la care ea mi-a fost profesoara și îngerul. Instinctul, însă, îmi spunea că îmi găsisem jumătatea pe care poți s-o întâlnești o dată în viață, sau deloc. Așa că nu m-a mirat când tot ea, prințesa apelor, cea mai frumoasă lipoveancă din lume, a ales clipa în care urma să ne iubim.
Era plină vară de-acum, o noapte cu lună or­bitoare, iar noi ne plim­bam pe ape cu lotca aia uriașă, la care Lena vâslea fără niciun efort. Și chiar acolo ne-am iubit, în lotca cea mare, după ce Lena lăsase mai întâi, ca în visul poemului eminescian - din mână cârma și lopețile să-i scape... În jurul nos­tru, apele au făcut cercuri largi, iar păsările trezite din somn ne-au acoperit îmbrățișările pătimașe cu un baldachin fâlfâitor de aripi, cât cerul de larg... Niciodată n-am fost atât de fericit ca în noaptea aia. Am trăit atunci lângă Lena niște ore atât de intense, încât pentru câteva clipe a părut că Dunărea însăși s-a desprins de pământ, s-a desprins și a plutit cu noi cu tot. Dunărea ca o gi­gan­tică spadă de apă lumi­noasă a părut că zboară undeva, către niciunde... Dunărea, cu peștii ei cu tot, să­rindu-i din valuri, ca o ploaie. Purtați pe aripa Du­nării, așa am trăit noaptea aia, îmbrățișați pentru vecie.

Un fluture uriaș

Câteva zile mai târziu, am cerut-o de soție pe Lena - și-a continuat Vladimir povestea, în bărulețul de la marginea mării. Am cerut-o de soție cu gândul s-o duc și pe ea în București, acolo unde mă mânau treburile. Ea nici nu a vrut să audă! Voia să rămână acolo, în lumea ei, regină peste ape și peste pescari. Și m-a rugat, cu aerul acela al ei semeț, căruia nu puteam să-i rezist, să rămân cu ea între grinduri, departe de turbionul absorbant al orașelor. Eu nu prea mă hotăram, vara se apropia de sfârșit și odată cu ea și vacanța pe care și-așa o lungisem prea mult. Așa că Lena s-a hotărât într-o zi să-mi arate ceva. Mi-a zis că mă va duce într-un loc știut numai de tatăl ei, atamanul, și de câțiva pescari bătrâni; un loc magic. "Te duc la un tău", mi-a spus. "Acolo ai să vezi un fluture uriaș, ce stă ascuns în tăul ăsta de la marginea satului. Dacă va binevoi să se lase văzut. Că iese rar din apă. Iese doar când e lună, să binecuvânteze îndrăgostiții. Și cei ce l-au văzut ridi­cându-se din apă nu s-au mai despărțit niciodată!".
Lena însă nu-mi spusese tot. Fluturele acela uriaș și misterios care sta cufundat în apele tăului, mai avea un dar straniu: recunoștea îndrăgostiții. Nu putea fi mințit. Când un bărbat și o femeie îngenuncheau pe malul tăului, fluturele simțea dacă se și iubesc. Și doar pentru ei, pentru cei ce se iubeau cu furie, se ridica din apă, bătând din aripi, binecu­vân­tător și alene.
Era noapte neagră, fără stele și lună, când Lena m-a luat de mână și m-a dus prin beznă la marginea tăului. Ajunși acolo, am îngenuncheat în apa de la mal, stătută și mică. Și am început să ne rugăm. Ne-am rugat îndelung și fierbinte pentru iubirea noastră, ne-am rugat ca Dumnezeu să ne țină împreună până la moarte. Apoi, eu am început să recit înfrigurat versurile acelea ale lui Ezra Pound, care mi s-au părut mereu cea mai fierbinte poezie și rugăciune de dra­gos­te: "Ceea ce iubești cu ade­vărat va rămâne,/ Restu-i zgură,/ Ceea ce ce iubești cu adevărat nu-ți va fi smuls/ Ceea ce iubești cu furie e adevărata-ți moștenire"...
A trecut un timp, în care am stat tăcuți, pândind în noap­te. După care a răsărit, brusc, luna, din spatele norilor. După încă un timp, s-a auzit mai întâi un zvon, apoi o bătaie înceată de aripă la marginea tăului. Atunci l-am văzut. Flu­tu­rele cel mare s-a înălțat din ape, ca un albatros uriaș și nop­tatec. Zeul apei și al dra­gos­tei ne dăduse binecu­vân­ta­rea.

Epilog

De atunci, eu și Lena am rămas nedespărțiți - mi-a mai spus Vladimir. La sfârșitul acelei veri, i-am anunțat pe cei de la firmă că nu mă mai întorc niciodată în București. Mi-am luat o pauză foarte lungă de oraș. Cât o viață de lungă. Dar mai întâi, m-am căsătorit cu Lena la biserica lor din sat, biserica mică, de lemn, cu acoperiș de stuf, unde ne-a unit pe vecie un că­lugăr rus, descălecat ca din­tr-o poveste, cu barba lui roș­cată și lungă. Pe urmă Lena m-a învățat pe îndelete să trăiesc liber, așa cum trăia ea de când se știa. M-a învățat să pescuiesc, să conduc lotca și, mai ales, m-a învățat să mă rup de tot universul artificial al orașului, universul acela fără de care, până să o cunosc pe ea, lumea mi se părea de neimaginat. Lena, cu forța iubirii ei, a făcut din mine un rege primitiv și curat, un rege pescar stăpân peste ape, departe de ecuații și de biți. Și de atunci, suntem nedespărțiți, zi și noapte. Așa că e și ea aici, cu mine, la Vama Veche
- Unde-i acum Lena? - am întrebat.
Între timp, noaptea se stinsese și răsăritul mirific al soarelui se apropia iar. Fără o vorbă, Vladimir a întins mâna în zare. Atunci, de parcă ar fi erupt din mare, o femeie înal­tă și voinică, o zână războinică, tăindu-ți răsuflarea cu fru­musețea ei sălbatică, dintr-o bucată, mi s-a arătat îno­tând în valuri. Era dimineața, devreme, și din spa­te­le umerilor ei răsarea soarele, îmbrăcând pletele ei lun­gi și blonde într-un aur incendiar și lichid. Soarele, orbindu-mă...
Câteva zile mai târziu, întors acasă, dragostea cea adevărată avea să bată și la ușa mea. Dar asta e de-acum o altă poveste.

(Ilustrații din Expoziția Viorel Mărginean - ASE București - Un secol de existență)