DAN BITTMAN - "Iau viaţa aşa cum vine. Sunt lucruri care se-ntâmplă şi pe care nu poţi să le schimbi"

"Am fost mereu o carte deschisă"

- Veştile din ultimul timp, legate de starea dvs. de să­nătate, au creat panică în rândul opiniei publice. Vă număraţi printre artiştii care nu sunt doar preţuiţi pen­tru performanţele lor profesionale, ci şi iubiţi. Comu­nicativ şi mereu tonic, seducţia dvs. e na­turală şi, prin urmare, îngrijorarea creată de operaţia prin care aţi trecut, firească. Ce s-a întâmplat de fapt?

- Am să vă dau o explicaţie mai amplă, ca să lă­mu­­resc pe toată lumea, mai ales că informaţia cir­cu­lă tot mai distorsionat în ultima vreme, în mass-me­dia ro­mâ­nească, şi drept urmare, artiştii au început să facă un pas înapoi în ceea ce priveşte informaţiile furni­za­te pre­sei. Am văzut cu toţii, de exemplu, ce s-a întâmplat cu Andreea Marin şi Ştefan Bănică. Şi au mai fost atâtea cazuri, situaţii care mie mi s-au părut a fi nişte abuzuri din partea ziarelor tabloide. Drept care, am ales să mă retrag din "dialogul"cu această parte a presei. Nu sunt pe picior de război, dar, pur şi simplu, nu vreau să mi se mai pună în sea­mă cu­vinte pe care nu le-am spus sau să se inven­teze si­tuaţii, pe baza unor gesturi scoase din context. Bursa zvo­nurilor a es­caladat, în­tr-adevăr, pe subiectul operaţiei mele, dar eu am decis să nu fac niciun comentariu. Nu cred că starea sănătăţii mele face parte din ceea ce ar trebui să ştie oamenii des­pre mine. În fond, şi în relaţia doctor-pa­cient se invocă privilegiul confi­den­ţia­lităţii. Acum să nu se înţe­lea­gă că am alunecat pe pan­ta secreto­ma­niei. Ar fi şi straniu, câtă vreme eu, în atâţia ani de ca­rieră, am fost mereu o carte deschisă. Însă n-am vrut să alimen­tez deliberat această spirală ascen­dentă a zvo­nis­ticii. În ultima jumătate de an, mi s-au solicitat nenu­mărate interviuri şi am fost invitat la toate emi­siu­nile TV posibile şi imposibile şi le-am refuzat pe toate, pentru că astfel de discuţii nu fac parte din felul meu de-a fi, nu mă reprezintă şi nu-mi aduc niciun fel de be­­neficiu. Consider că nu am nevoie de o ast­fel de re­clamă. Dacă până acum nu am în­cercat niciodată să par alt­ceva decât sunt, nu era să încep toc­mai acum să po­zez în "prin­ţesă". Pe de altă parte, nu mi s-ar părea co­rect nici să încep să fiu terfelit prin presă, doar fiindcă nu vor­besc. Judecând obiectiv, cred că nimic din com­por­ta­men­tul meu profesional sau uman nu ar justifica un astfel de tratament. Con­versând însă cu dumnea­voastră, deci cu "For­mula AS", care ştiu că nu-mi va răs­tăl­mă­ci vorbele, pot să limpezesc apele. În prin­­cipiu, a fost vorba de o operaţie relativ ba­­na­lă, cauzată de o depunere de colesterol. Eu, având în familie un eve­niment pricinuit de aceeaşi problemă - mama mea a suferit un ac­cident vascular - am vrut să previn o po­ten­ţială înrăutăţire a situaţiei. În România, pă­re­ri­le erau împărţite: unii îmi spuneau că nu tre­bu­ie să mă operez, alţii că, din contră, este foarte grav şi trebuie să acţio­nez de urgenţă. Prin ur­mare, decât să trăiesc cu ameninţarea drobului de sare, m-am dus la Viena şi m-am operat.

- O intervenţie nu tocmai reuşită...

- Da, a fost o perioadă de aproape şase luni, în care am fost foarte răguşit. Abia vor­beam, da­rămite să mai cânt. Motiv pentru ca­re Holo­graful a fost nevoit să suspende o serie întreagă de spectacole - şi a fost vorba de spec­tacole mari - ceea ce s-a tradus printr-o pier­de­re masivă la nivel financiar, sute de mii de eu­ro. La un moment dat, chiar mă gân­deam dacă nu cumva e vorba de un caz de mal­praxis medical şi dacă n-ar trebui să iau nişte măsuri, să se identifice vinovatul, iar persoana în ca­uză să plătească pentru acest prejudiciu. Însă, e foarte adevărat că, înainte de operaţie, am fost aver­tizat despre un posibil efect secundar: răgu­şeala. Numai că, în cazul meu, efectul se­cundar s-a prelungit pes­te previziunile spe­cia­liştilor. Din fericire, am scăpat de problemă, datorită unui academician român, pro­fesorul Popa, un neu­ro­log de excepţie, care a stat şi a gândit, a studiat si­tua­ţia mea cu toate particularităţile pe care le îngloba şi m-a pus pe picioare, cu un me­di­cament care se consti­tuie şi într-un mijloc de diag­nos­ticare: adică, iei medicamentul şi dacă el îşi face efec­tul în ma­xi­mum 24 de ore, nu doar că ai revenit pe linia de plu­tire, dar eşti şi lămurit asupra diagnos­ti­cului. Ceea ce s-a întâmplat şi cu mine. După nişte luni întregi de întrebări şi presupuneri, în doar câteva zile, omul acesta m-a făcut ca nou.

"După ce-ţi mor ambii părinţi, o operaţie la Viena nu mai înseamnă nimic"

- V-a fost frică? V-aţi speriat? S-a modificat ceva în stilul dvs. de viaţă după acest accident?

- Eu iau viaţa aşa cum vine. Sunt lucruri care, pur şi simplu, se întâmplă şi pe care nu poţi să le schimbi. Omul trebuie să se aştepte la orice. Viaţa, în sine, e un dar formi­da­bil, numai că e impre­vi­zibilă şi nu întot­dea­una colorată în roz. Aşa că eu am luat toată aceas­tă situa­ţie ca pe un fapt inevitabil şi mi-am spus că singura soluţie este să merg înainte. Deja mă gândeam la alte meserii, la faptul că am trei copii de crescut... Ba chiar mă mângâiam cu ideea că dobândisem o voce de actor american. (râde) În plus, în ultimii doi ani, existenţa mea a fost destul de... agitată. Am trecut prin nişte ex­perienţe mult mai grave decât operaţia asta şi totul a cul­minat cu faptul că mi-au murit am­bii pă­rinţi. Or, după ce ţi se în­tâmplă asta, crede­ţi-mă că o ope­raţie la Vie­na sau faptul că ai rămas răguşit e nimic, nu mai are niciun fel de greutate. Moartea părinţilor îţi schim­­bă com­plet perspec­ti­va asupra vie­ţii. Fireşte, nu pot să pre­tind că faptul de a ră­mâne fără voce era con­for­tabil. Auzeam la radio me­lodii pe care le cântam odinioară, iar acum nu mai pu­team nici să le fredonez ca lumea. Însă frus­trarea aceasta era minoră prin com­pa­raţie cu tot restul. Şi - re­pet - în cazul acesta, exista o alternativă: să mă re­pro­filez. Sunt mulţi cân­­­tăreţi "vorbitori"(Leonard Cohen, de pildă), pu­team să-mi continui colaborările din televiziune (aveam deja o propunere fermă din partea Antenei 1, de a continua emisiunea "X Factor") şi se mai puteau găsi şi alte variante de supravieţuire de­centă. Toată viaţa eu am trăit pe măsura muncii mele: cât am muncit, atât am avut. Şi ăsta este un prin­cipiu pe care mi l-am asu­mat de la 18 ani. Am făcut fa­cul­tatea la seral, pentru că voiam să cânt, eram în tot felul de trupe, îmi câş­ti­gam singur banii... Am plecat de-acasă de foarte de­vreme - asta, metaforic vorbind, fiindcă de locuit con­tinuam să lo­cuiesc în aceeaşi casă cu ai mei - şi mi-a plăcut me­reu să-mi gestionez viaţa şi să-mi reglez con­turile sin­gur. De-asta, întrebarea: "Ce-o să fac de mâine în­co­lo?"nu avea şi un "aoleu"îna­inte, perspectiva unui vii­tor în afara muzicii nu m-a panicat. Ideea de muncă nu-mi displace. Că sunt le­neş, asta e altceva. (râde) În­să lenea asta nativă mi-am depăşit-o întotdeauna. Până la urmă, eu mi-am muncit cariera. Iar dacă ar fi trebuit să schimb macazul, aş fi muncit în continuare, numai că pe un alt făgaş.

- Totuşi, nu poţi să laşi cu lejeritate în urmă, o carieră de treizeci de ani, o profesie pe care ai făcut-o cu pasiune şi care ţi-a adus celebritate.

- Ei, bineînţeles! Aş minţi să spun că nu am avut strângeri de inimă la gândul ăsta. Nu poţi să primeşti flu­ierând ideea că eşti obligat să abandonezi peste noap­te o carieră de... - aveţi dreptate! - cam treizeci de ani. Am început să cochetez cu muzica de prin 1980 şi, iată, acum suntem în 2013. Nu-mi vine să cred!... Însă ce alternativă aş fi avut? Să mă ascund cu capul în ni­sip? Până când? Eu nu am văzut decât o singură ie­şire: să-mi păstrez calmul, să-mi păstrez umorul şi să merg mai departe. Şi apropo de umor: acum, că proble­ma s-a rezolvat, pot să spun că - poftim! - am ratat şan­sa de a mă retrage în plină glo­rie. Soarta mă obligă să merg cu muzica până la ca­păt, până când o să mă nu­mească lumea "Acest Gică Petrescu al rock-ului ro­mânesc". (râde)

- Spuneaţi că trauma prin care aţi trecut şi de­ce­sul părinţilor v-au schimbat perspectiva asupra vieţii. În ce fel?

- Nici nu ştiu cum să formulez răspunsul ăsta, ca să fiu sincer, nu doar cu dumneavoastră, dar şi cu mine însumi... Am început să mă gândesc "Bun, şi ce fac eu de-acum încolo?". Şi aici mă refer la nivel uman. Când vezi realmente ce înseamnă moartea, când îţi pierzi pă­rinţii, tu nu prea mai contezi... Oricât de mult sau de bine ai anticipa raţional acest mo­ment, el niciodată nu te găseşte pregătit şi din punct de vedere emoţional şi psihologic. Părinţii mei erau în vârs­tă, aveau probleme mari de sănătate şi to­tuşi mi-aş fi dorit să fi putut să-i mai ţin în viaţă măcar un minut în plus, însă inevitabilul s-a pro­dus, iar eu am rămas într-o stare de sus­pendare interioară, am rămas aninat de această întrebare: "Ce fac eu de-acum în­­colo? Ce fac eu acum, când mi-au fost retezate rădăci­ni­le?".

- O întrebare foarte periculoasă, căci există şi oameni care nu găsesc un răspuns şi ce­dea­ză in­terior.

- Exact! Ştiţi cum se spune: că scopul omului este să facă o casă, să sădească un pom şi să facă un copil. Ei, eu am făcut toate astea! Aşadar, ce rost mai am eu? Care mai e misiunea mea? Asta e o întrebare pe care mi-am adresat-o de mai multe ori pe parcursul vieţii, însă cel mai acut acum, după moartea pă­rinţilor. Îna­inte, când nu mai ştiam în ce parte s-o apuc, când mă simţeam golit pe dinăuntru, am avut noroc că destinul mi-a tot scos în cale provocări, ceea ce m-a motivat. Acum, mi-am zis că - iată! - am văzut tot ade­vă­rul despre viaţă, un adevăr pe care - culmea! - mi l-a arătat cel mai bine moartea, că poate mai am în faţă 10-15 ani activi, e deci de datoria mea să-i fructific la ma­ximum. Şi aşa, luând această hotă­râre, am izbutit să mă liniştesc. Iar acum sunt bine pe in­terior, un bine pe care mi l-au dăruit şi colegii mei din Holo­graf, oamenii a­ceş­tia, care înainte de a-mi fi colegi, îmi sunt pri­eteni şi, de fapt, fa­milie. De 27 de ani sun­tem împreună, umăr lân­gă umăr, am trecut îm­pre­ună şi prin bune, dar şi prin rele, am râs îm­pre­ună, am plâns împre­ună, am savurat gustul suc­ce­sului, ne-am fost ală­turi când ni s-au născut copiii, am mers îm­preună în va­canţe, am depăşit şi mo­mente ten­sio­nate... Căci au fost şi din acestea. Însă cu toţii am avut inteli­gen­ţa, răbdarea şi înţelep­ciu­nea, să ne înţelegem unii altora derapajele. Ne-am echilibrat unii pe alţii şi-n felul acesta prie­tenia şi frăţietatea dintre noi au rezistat.

"Copiii sunt axa vieţii mele"

- Pe lângă prieteni, dvs. aveţi şi familia, ba chiar o familie cu trei copii, ceva destul de rar în lumea artistică. Cum aţi relaţionat cu ei în pe­rioada asta aşa de grea? I-aţi protejat de veştile proaste?

- Nu. Eu consider că, oricât de dureroase ar fi lu­crurile, ele trebuie spu­se. Desigur, cu tact, cu în­ţelep­ciune, nu să le trân­teşti aşa, ca şi când ai da cu bâta. Oamenii, în ge­neral, au din ce în ce mai mult o pro­blemă cu comuni­ca­rea. De mul­te ori, neînţelegerile, scandalurile se iscă dintr-o co­municare defectuoasă sau din pricina lipsei totale de comunicare. Eu, unul, nu mi-am ascuns nici frămân­tările interioare şi nici pro­ble­mele de natură me­dicală. Ca atare, ambele familii - cea restrânsă, adică Liliana şi copiii, şi cea extinsă, adi­că familia Holograf - mi-au fost alături, m-au susţinut. Acasă, eu şi Liliana ne-am străduit să menţinem o atmosferă optimistă, pentru ca temerile noastre, ale adulţilor, să nu-i afec­teze prea tare pe copii, căci ştiţi cum sunt copiii: ei în­magazinează in­formaţiile şi abia după mai mult timp încep să mani­feste efectele acelor informaţii. Deocam­dată n-am în­registrat decât un singur efect: Patrick i-a spus, într-o zi, fratelui său, că are un ţiuit te­ribil în urechi. Şi se vedea că era destul de tensionat, că-l măcina treaba asta cu "ce se-ntâmplă cu tata?". Atunci, i-am luat pe toţi trei, am stat de vorbă şi le-am explicat că tata are două mâini, două picioare, încă funcţionează şi o să rămână lângă ei, chiar şi aşa, mai răguşit. Vorba ceea: "Să­racu', cam tu­şeş­te/Tare mi-e tea­mă că se pră­pădeşte!"(iz­bucneşte în râs) V-am spus, cu umor treci peste toa­te... Iar în ceea ce priveşte Ho­lo­gra­ful, toţi băieţii au strâns rân­­du­rile în jurul meu, în frunte cu Edi Pe­troşel, ba­te­ristul, care s-a impli­cat cel mai mult în ope­raţiunea aceasta de "dre­­gere"a mea. Edi m-a dus la profesorul Po­pa, Edi m-a îmbărbătat clipă de clipă, Edi s-a în­căpăţânat să creadă că îmi voi reveni 100%... Pentru că eu chiar le spusesem că poate ar fi indicat să în­ceapă să caute un alt solist. În fond, nu­mai pentru că eu nu aş mai fi putut să cânt, nu în­semna că şi Holo­gra­ful trebuia să dispară. Nu aş fi avut de ce să mă su­păr, atât timp cât problema era la mine, nu la ei.

- Care au fost reacţiile cunoscuţilor şi fanilor dvs.? V-aţi simţit susţinut? Clipele dificile din viaţa unui om au darul de a-i revela persoanele pe care se poate baza cu-adevărat şi cele care i-au fost ală­turi până atunci numai de complezenţă.

- Aşa e! Din fericire, pe­rioada asta mie mi-a adus numai surprize plă­cu­te. Adică, am descoperit că am alături de mine, cu su­fle­tul, nişte oameni din par­tea cărora nici nu mă aşteptam la atât ataşament. Am primit o mulţime de telefoane prin care mi se oferea ajutor în fel şi chip: "Hai să te duc în Ger­mania", "Hai să te duc în Aus­tria", "Îl cu­nosc pe doc­torul X, care e extraor­dinar, hai să te duc la el", "Cere-mi orice, îţi stau la dispoziţie"etc. Tu­turor acestor persoane vreau să le mulţumesc, aşa cum vreau să le mulţumesc şi sutelor de oameni cu care nu mă cunosc direct, dar care m-au contactat pe Facebook şi, la fel, s-au oferit să mă ajute, fiecare du­pă puterile şi ştiinţa lui. Încura­jă­rile acestor oa­meni mi-au făcut incredibil de bine, fiindcă mi-au arătat că, totuşi, însemn şi eu ceva pe acest pământ şi asta m-a făcut să mă înfoi puţin în pene, să păşesc ceva mai ţan­ţoş...

- D-le Bittman, vă apasă trecerea timpului? Cum per­cepeţi acest "inexorabil"al vieţii şi, mai ales, efec­tele lui?

- La nivel psihologic, nu e un proces tocmai uşor de gestionat. Cu fiecare an care se duce, privitul în oglindă devine din ce în ce mai neplăcut. Noi chiar avem o piesă pe tema asta, care spune: "Te trezeşti într-o di­mineaţă/ Te uiţi în oglin­dă/Şi nu mai recunoşti nimic./ Sufletul tău are douăzeci de ani/ Dar chipul, chipul de­mult a îmbătrânit."Iar ver­su­rile astea reflectă şi senti­mentele mele. Mie mi-a plă­cut să mă lupt cu viaţa, s-o iau în piept, să ne luăm la trân­tă... Şi când eram tânăr, eram la fel. Ţin minte când eram verile la mare, în Cos­tineşti, acum douăzeci şi de ani, şi intram în Amfi­teatru: mă simţeam ca un gla­dia­tor în groapa cu lei. Tre­buia să mă lupt cu miile de oa­meni care veneau la cân­tările noastre şi care erau coco­ţaţi chiar şi pe gar­duri, trebuia să mă lupt cu aşteptările lor, dar lupta asta îmi plăcea la nebunie. Chiar dacă nu întotdeauna ie­şeam şi învingător. Problema intervine atunci când via­ţa începe să contabilizeze mai multe victorii decât tine. Atunci nu te mai simţi chiar aşa de confortabil. Şi-aici nu vorbesc numai de riduri, de învelişul exterior, ci şi de transformările interioare. Cu trecerea timpului, aduni în tine amintiri şi nu toate sunt plăcute, or asta te condiţionează, amintirile respective îşi pun amprenta asupra modului tău de a privi lumea şi viaţa, asupra reacţiilor tale în diverse situaţii. Important - cred eu - e ca nici o secundă să nu uiţi că fiecare vârstă are fru­museţea ei şi că e de datoria ta să descoperi şi să sa­vurezi acea parte frumoasă.

- În afara umorului şi a disponibilităţii dvs. afec­tive, ce altceva se mai constituie într-o "injecţie cu optimism"?

- Copiii sunt suprema "injecţie cu optimism". Ei sunt totul pentru mine, sunt axa vieţii mele. Binele lor e principala mea preocupare, orice altceva cade pe un plan secund. Şi sper să-mi joc măcar onorabil rolul de pă­rinte de familie. Pentru că - ştiţi - după moartea pă­rin­ţilor mei, diverse persoane mi-au spus, în sens de încurajare: "Ai o familie, ai copii. Pentru ei tre­buie să tră­ieşti în continuare."Ei, eu văd lucrurile puţin altfel: nu copiii sunt familie pentru mine, ci eu sunt familie pen­tru ei. Aşa cum părinţii mei au fost familie pentru mine. De-asta, când îţi mor părinţii, te simţi atât de sin­gur, de dezrădăcinat. Aşa că marea mea fericire ar fi ca pruncii mei să mă considere familia lor. Asta ar în­semna că am făcut bine ce-am făcut, că nu mi-am ratat viaţa.

"Primăvara mă optimizează. E ca o pastilă magică"

- A venit primăvara. E şi ea o sursă de optimism?

- Eu am o legătură di­rectă cu primăvara, pentru că sunt născut acum, la sfârşit de martie. Şi sunt foarte sensibil la perioada aceasta a anului, când na­tura se trezeşte din hi­ber­nare, când soarele începe să-şi dă­ru­iască razele cu mai multă generozitate, mă fascinează verdele câm­pu­lui şi perspectiva unui ori­zont senin, nemărginit şi mereu îndepărtat... Primă­vara mă inspiră extraor­dinar de tare şi mă op­ti­mizează din toate punctele de vedere. E ca o pastilă ma­­gică.

- Aveţi un orizont de suflet, un acasă care să vă facă fericit?

- Din fericire sau din păcate, eu mi-am trăit viaţa pe principiul "Wherever I lay my hat that's my home"("Unde îmi aşez pălăria, acolo e casa mea"). Aşa că sunt multe locuri care-mi sunt dragi, dar niciunul care să fie numai al meu. Am, de pildă, un lac, lângă Bucu­reşti, unde îmi place mult să merg, dar unde nu întot­deauna mă simt ca acasă, fiindcă uneori mă nimeresc alături de mulţi alţi oameni, care vin şi ei acolo să pes­cuiască. Nu că aş avea ceva cu oamenii aceia, dar în "locul tău"se presupune că trebuie să fii singur, să ai li­nişte ca să-l poţi contempla. Totuşi, dac-ar fi să aleg cel mai de suflet loc, dintre toate locurile care îmi sunt dragi, atunci aş spune că acela e Clujul. Pentru că de acolo e mama mea, acolo sunt toate rudele din partea mamei şi pentru că întotdeauna m-am simţit ca apar­ţinând acelui loc. Unde mai pui că, în copilărie, ai mei m-au lăsat acolo, la grădiniţă, câteva luni, şi când m-am întors acasă, vorbeam ungureşte mai bine decât româ­neşte. Nu vă spun ce sperietură au tras! (râde)

- O ultimă întrebare: ce urmează în viaţa perso­nală şi artistică?

- Care uneori se şi împletesc, mai ales în ceea ce priveşte inspiraţia. Şi-acum mă bântuie o idee pentru o piesă, iar scânteia mi-a răsărit din viaţa de dincolo de scenă. Se leagă de o chestiune pe care, în fond, am atins-o şi noi în această discuţie: cât de fericit mă crede lumea pe mine, cum am eu o viaţă splendidă şi fără griji, cât sunt eu de norocos, da' atunci de ce mai am şi momente în care mi se ivesc lacrimi în ochi? Cam asta e tema. În rest... Vedeţi - şi spun asta cu mâhnire - par­tea asta de viaţă care sereferă la trăiri, la iubire, la artă, la interacţiunea cu oamenii, mi s-a potrivit foar­te bine, dar partea cealaltă, partea aceea pragmatică, de business, nu s-a prea lipit de mine. De-a lungul exis­tenţei mele, m-am tot ambiţionat să fac diverse planuri din astea concrete, lucrative, dar am remarcat că niciu­nul dintre ele nu s-a prea legat. (râde) Aşa că acum zic că e mai sănătos să-mi văd de familie şi de mu­zică. Asta e ceea ce-mi doresc: să le fie bine co­pi­ilor şi Li­lianei, să-mi fie cu toţii sănătoşi, familie şi pri­eteni, şi să mă mai viziteze muzele, ca să mai pot bucura oa­menii. Iar dacă vorbim punctual, în ceea ce priveşte Ho­­lo­graful, de curând am terminat de filmat vi­deo­cli­pul la piesa "Dacă noi ne iubim", care va intra zilele aces­tea pe televizor şi pe Internet şi, începând cu luna apri­lie, urmează mai multe concerte.