- Veștile din ultimul timp, legate de starea dvs. de sănătate, au creat panică în rândul opiniei publice. Vă numărați printre artiștii care nu sunt doar prețuiți pentru performanțele lor profesionale, ci și iubiți. Comunicativ și mereu tonic, seducția dvs. e naturală și, prin urmare, îngrijorarea creată de operația prin care ați trecut, firească. Ce s-a întâmplat de fapt?
- Am să vă dau o explicație mai amplă, ca să lămuresc pe toată lumea, mai ales că informația circulă tot mai distorsionat în ultima vreme, în mass-media românească, și drept urmare, artiștii au început să facă un pas înapoi în ceea ce privește informațiile furnizate presei. Am văzut cu toții, de exemplu, ce s-a întâmplat cu Andreea Marin și Ștefan Bănică. Și au mai fost atâtea cazuri, situații care mie mi s-au părut a fi niște abuzuri din partea ziarelor tabloide. Drept care, am ales să mă retrag din "dialogul"cu această parte a presei. Nu sunt pe picior de război, dar, pur și simplu, nu vreau să mi se mai pună în seamă cuvinte pe care nu le-am spus sau să se inventeze situații, pe baza unor gesturi scoase din context. Bursa zvonurilor a escaladat, într-adevăr, pe subiectul operației mele, dar eu am decis să nu fac niciun comentariu. Nu cred că starea sănătății mele face parte din ceea ce ar trebui să știe oamenii despre mine. În fond, și în relația doctor-pacient se invocă privilegiul confidențialității. Acum să nu se înțeleagă că am alunecat pe panta secretomaniei. Ar fi și straniu, câtă vreme eu, în atâția ani de carieră, am fost mereu o carte deschisă. Însă n-am vrut să alimentez deliberat această spirală ascendentă a zvonisticii. În ultima jumătate de an, mi s-au solicitat nenumărate interviuri și am fost invitat la toate emisiunile TV posibile și imposibile și le-am refuzat pe toate, pentru că astfel de discuții nu fac parte din felul meu de-a fi, nu mă reprezintă și nu-mi aduc niciun fel de beneficiu. Consider că nu am nevoie de o astfel de reclamă. Dacă până acum nu am încercat niciodată să par altceva decât sunt, nu era să încep tocmai acum să pozez în "prințesă". Pe de altă parte, nu mi s-ar părea corect nici să încep să fiu terfelit prin presă, doar fiindcă nu vorbesc. Judecând obiectiv, cred că nimic din comportamentul meu profesional sau uman nu ar justifica un astfel de tratament. Conversând însă cu dumneavoastră, deci cu "Formula AS", care știu că nu-mi va răstălmăci vorbele, pot să limpezesc apele. În principiu, a fost vorba de o operație relativ banală, cauzată de o depunere de colesterol. Eu, având în familie un eveniment pricinuit de aceeași problemă - mama mea a suferit un accident vascular - am vrut să previn o potențială înrăutățire a situației. În România, părerile erau împărțite: unii îmi spuneau că nu trebuie să mă operez, alții că, din contră, este foarte grav și trebuie să acționez de urgență. Prin urmare, decât să trăiesc cu amenințarea drobului de sare, m-am dus la Viena și m-am operat.
- O intervenție nu tocmai reușită...
- Da, a fost o perioadă de aproape șase luni, în care am fost foarte răgușit. Abia vorbeam, darămite să mai cânt. Motiv pentru care Holograful a fost nevoit să suspende o serie întreagă de spectacole - și a fost vorba de spectacole mari - ceea ce s-a tradus printr-o pierdere masivă la nivel financiar, sute de mii de euro. La un moment dat, chiar mă gândeam dacă nu cumva e vorba de un caz de malpraxis medical și dacă n-ar trebui să iau niște măsuri, să se identifice vinovatul, iar persoana în cauză să plătească pentru acest prejudiciu. Însă, e foarte adevărat că, înainte de operație, am fost avertizat despre un posibil efect secundar: răgușeala. Numai că, în cazul meu, efectul secundar s-a prelungit peste previziunile specialiștilor. Din fericire, am scăpat de problemă, datorită unui academician român, profesorul Popa, un neurolog de excepție, care a stat și a gândit, a studiat situația mea cu toate particularitățile pe care le îngloba și m-a pus pe picioare, cu un medicament care se constituie și într-un mijloc de diagnosticare: adică, iei medicamentul și dacă el își face efectul în maximum 24 de ore, nu doar că ai revenit pe linia de plutire, dar ești și lămurit asupra diagnosticului. Ceea ce s-a întâmplat și cu mine. După niște luni întregi de întrebări și presupuneri, în doar câteva zile, omul acesta m-a făcut ca nou.
"După ce-ți mor ambii părinți, o operație la Viena nu mai înseamnă nimic"
- V-a fost frică? V-ați speriat? S-a modificat ceva în stilul dvs. de viață după acest accident?
- Eu iau viața așa cum vine. Sunt lucruri care, pur și simplu, se întâmplă și pe care nu poți să le schimbi. Omul trebuie să se aștepte la orice. Viața, în sine, e un dar formidabil, numai că e imprevizibilă și nu întotdeauna colorată în roz. Așa că eu am luat toată această situație ca pe un fapt inevitabil și mi-am spus că singura soluție este să merg înainte. Deja mă gândeam la alte meserii, la faptul că am trei copii de crescut... Ba chiar mă mângâiam cu ideea că dobândisem o voce de actor american. (râde) În plus, în ultimii doi ani, existența mea a fost destul de... agitată. Am trecut prin niște experiențe mult mai grave decât operația asta și totul a culminat cu faptul că mi-au murit ambii părinți. Or, după ce ți se întâmplă asta, credeți-mă că o operație la Viena sau faptul că ai rămas răgușit e nimic, nu mai are niciun fel de greutate. Moartea părinților îți schimbă complet perspectiva asupra vieții. Firește, nu pot să pretind că faptul de a rămâne fără voce era confortabil. Auzeam la radio melodii pe care le cântam odinioară, iar acum nu mai puteam nici să le fredonez ca lumea. Însă frustrarea aceasta era minoră prin comparație cu tot restul. Și - repet - în cazul acesta, exista o alternativă: să mă reprofilez. Sunt mulți cântăreți "vorbitori"(Leonard Cohen, de pildă), puteam să-mi continui colaborările din televiziune (aveam deja o propunere fermă din partea Antenei 1, de a continua emisiunea "X Factor") și se mai puteau găsi și alte variante de supraviețuire decentă. Toată viața eu am trăit pe măsura muncii mele: cât am muncit, atât am avut. Și ăsta este un principiu pe care mi l-am asumat de la 18 ani. Am făcut facultatea la seral, pentru că voiam să cânt, eram în tot felul de trupe, îmi câștigam singur banii... Am plecat de-acasă de foarte devreme - asta, metaforic vorbind, fiindcă de locuit continuam să locuiesc în aceeași casă cu ai mei - și mi-a plăcut mereu să-mi gestionez viața și să-mi reglez conturile singur. De-asta, întrebarea: "Ce-o să fac de mâine încolo?"nu avea și un "aoleu"înainte, perspectiva unui viitor în afara muzicii nu m-a panicat. Ideea de muncă nu-mi displace. Că sunt leneș, asta e altceva. (râde) Însă lenea asta nativă mi-am depășit-o întotdeauna. Până la urmă, eu mi-am muncit cariera. Iar dacă ar fi trebuit să schimb macazul, aș fi muncit în continuare, numai că pe un alt făgaș.
- Totuși, nu poți să lași cu lejeritate în urmă, o carieră de treizeci de ani, o profesie pe care ai făcut-o cu pasiune și care ți-a adus celebritate.
- Ei, bineînțeles! Aș minți să spun că nu am avut strângeri de inimă la gândul ăsta. Nu poți să primești fluierând ideea că ești obligat să abandonezi peste noapte o carieră de... - aveți dreptate! - cam treizeci de ani. Am început să cochetez cu muzica de prin 1980 și, iată, acum suntem în 2013. Nu-mi vine să cred!... Însă ce alternativă aș fi avut? Să mă ascund cu capul în nisip? Până când? Eu nu am văzut decât o singură ieșire: să-mi păstrez calmul, să-mi păstrez umorul și să merg mai departe. Și apropo de umor: acum, că problema s-a rezolvat, pot să spun că - poftim! - am ratat șansa de a mă retrage în plină glorie. Soarta mă obligă să merg cu muzica până la capăt, până când o să mă numească lumea "Acest Gică Petrescu al rock-ului românesc". (râde)
- Spuneați că trauma prin care ați trecut și decesul părinților v-au schimbat perspectiva asupra vieții. În ce fel?
- Nici nu știu cum să formulez răspunsul ăsta, ca să fiu sincer, nu doar cu dumneavoastră, dar și cu mine însumi... Am început să mă gândesc "Bun, și ce fac eu de-acum încolo?". Și aici mă refer la nivel uman. Când vezi realmente ce înseamnă moartea, când îți pierzi părinții, tu nu prea mai contezi... Oricât de mult sau de bine ai anticipa rațional acest moment, el niciodată nu te găsește pregătit și din punct de vedere emoțional și psihologic. Părinții mei erau în vârstă, aveau probleme mari de sănătate și totuși mi-aș fi dorit să fi putut să-i mai țin în viață măcar un minut în plus, însă inevitabilul s-a produs, iar eu am rămas într-o stare de suspendare interioară, am rămas aninat de această întrebare: "Ce fac eu de-acum încolo? Ce fac eu acum, când mi-au fost retezate rădăcinile?".
- O întrebare foarte periculoasă, căci există și oameni care nu găsesc un răspuns și cedează interior.
- Exact! Știți cum se spune: că scopul omului este să facă o casă, să sădească un pom și să facă un copil. Ei, eu am făcut toate astea! Așadar, ce rost mai am eu? Care mai e misiunea mea? Asta e o întrebare pe care mi-am adresat-o de mai multe ori pe parcursul vieții, însă cel mai acut acum, după moartea părinților. Înainte, când nu mai știam în ce parte s-o apuc, când mă simțeam golit pe dinăuntru, am avut noroc că destinul mi-a tot scos în cale provocări, ceea ce m-a motivat. Acum, mi-am zis că - iată! - am văzut tot adevărul despre viață, un adevăr pe care - culmea! - mi l-a arătat cel mai bine moartea, că poate mai am în față 10-15 ani activi, e deci de datoria mea să-i fructific la maximum. Și așa, luând această hotărâre, am izbutit să mă liniștesc. Iar acum sunt bine pe interior, un bine pe care mi l-au dăruit și colegii mei din Holograf, oamenii aceștia, care înainte de a-mi fi colegi, îmi sunt prieteni și, de fapt, familie. De 27 de ani suntem împreună, umăr lângă umăr, am trecut împreună și prin bune, dar și prin rele, am râs împreună, am plâns împreună, am savurat gustul succesului, ne-am fost alături când ni s-au născut copiii, am mers împreună în vacanțe, am depășit și momente tensionate... Căci au fost și din acestea. Însă cu toții am avut inteligența, răbdarea și înțelepciunea, să ne înțelegem unii altora derapajele. Ne-am echilibrat unii pe alții și-n felul acesta prietenia și frățietatea dintre noi au rezistat.
"Copiii sunt axa vieții mele"
- Pe lângă prieteni, dvs. aveți și familia, ba chiar o familie cu trei copii, ceva destul de rar în lumea artistică. Cum ați relaționat cu ei în perioada asta așa de grea? I-ați protejat de veștile proaste?
- Nu. Eu consider că, oricât de dureroase ar fi lucrurile, ele trebuie spuse. Desigur, cu tact, cu înțelepciune, nu să le trântești așa, ca și când ai da cu bâta. Oamenii, în general, au din ce în ce mai mult o problemă cu comunicarea. De multe ori, neînțelegerile, scandalurile se iscă dintr-o comunicare defectuoasă sau din pricina lipsei totale de comunicare. Eu, unul, nu mi-am ascuns nici frământările interioare și nici problemele de natură medicală. Ca atare, ambele familii - cea restrânsă, adică Liliana și copiii, și cea extinsă, adică familia Holograf - mi-au fost alături, m-au susținut. Acasă, eu și Liliana ne-am străduit să menținem o atmosferă optimistă, pentru ca temerile noastre, ale adulților, să nu-i afecteze prea tare pe copii, căci știți cum sunt copiii: ei înmagazinează informațiile și abia după mai mult timp încep să manifeste efectele acelor informații. Deocamdată n-am înregistrat decât un singur efect: Patrick i-a spus, într-o zi, fratelui său, că are un țiuit teribil în urechi. Și se vedea că era destul de tensionat, că-l măcina treaba asta cu "ce se-ntâmplă cu tata?". Atunci, i-am luat pe toți trei, am stat de vorbă și le-am explicat că tata are două mâini, două picioare, încă funcționează și o să rămână lângă ei, chiar și așa, mai răgușit. Vorba ceea: "Săracu', cam tușește/Tare mi-e teamă că se prăpădește!"(izbucnește în râs) V-am spus, cu umor treci peste toate... Iar în ceea ce privește Holograful, toți băieții au strâns rândurile în jurul meu, în frunte cu Edi Petroșel, bateristul, care s-a implicat cel mai mult în operațiunea aceasta de "dregere"a mea. Edi m-a dus la profesorul Popa, Edi m-a îmbărbătat clipă de clipă, Edi s-a încăpățânat să creadă că îmi voi reveni 100%... Pentru că eu chiar le spusesem că poate ar fi indicat să înceapă să caute un alt solist. În fond, numai pentru că eu nu aș mai fi putut să cânt, nu însemna că și Holograful trebuia să dispară. Nu aș fi avut de ce să mă supăr, atât timp cât problema era la mine, nu la ei.
- Care au fost reacțiile cunoscuților și fanilor dvs.? V-ați simțit susținut? Clipele dificile din viața unui om au darul de a-i revela persoanele pe care se poate baza cu-adevărat și cele care i-au fost alături până atunci numai de complezență.
- Așa e! Din fericire, perioada asta mie mi-a adus numai surprize plăcute. Adică, am descoperit că am alături de mine, cu sufletul, niște oameni din partea cărora nici nu mă așteptam la atât atașament. Am primit o mulțime de telefoane prin care mi se oferea ajutor în fel și chip: "Hai să te duc în Germania", "Hai să te duc în Austria", "Îl cunosc pe doctorul X, care e extraordinar, hai să te duc la el", "Cere-mi orice, îți stau la dispoziție"etc. Tuturor acestor persoane vreau să le mulțumesc, așa cum vreau să le mulțumesc și sutelor de oameni cu care nu mă cunosc direct, dar care m-au contactat pe Facebook și, la fel, s-au oferit să mă ajute, fiecare după puterile și știința lui. Încurajările acestor oameni mi-au făcut incredibil de bine, fiindcă mi-au arătat că, totuși, însemn și eu ceva pe acest pământ și asta m-a făcut să mă înfoi puțin în pene, să pășesc ceva mai țanțoș...
- D-le Bittman, vă apasă trecerea timpului? Cum percepeți acest "inexorabil"al vieții și, mai ales, efectele lui?
- La nivel psihologic, nu e un proces tocmai ușor de gestionat. Cu fiecare an care se duce, privitul în oglindă devine din ce în ce mai neplăcut. Noi chiar avem o piesă pe tema asta, care spune: "Te trezești într-o dimineață/ Te uiți în oglindă/Și nu mai recunoști nimic./ Sufletul tău are douăzeci de ani/ Dar chipul, chipul demult a îmbătrânit."Iar versurile astea reflectă și sentimentele mele. Mie mi-a plăcut să mă lupt cu viața, s-o iau în piept, să ne luăm la trântă... Și când eram tânăr, eram la fel. Țin minte când eram verile la mare, în Costinești, acum douăzeci și de ani, și intram în Amfiteatru: mă simțeam ca un gladiator în groapa cu lei. Trebuia să mă lupt cu miile de oameni care veneau la cântările noastre și care erau cocoțați chiar și pe garduri, trebuia să mă lupt cu așteptările lor, dar lupta asta îmi plăcea la nebunie. Chiar dacă nu întotdeauna ieșeam și învingător. Problema intervine atunci când viața începe să contabilizeze mai multe victorii decât tine. Atunci nu te mai simți chiar așa de confortabil. Și-aici nu vorbesc numai de riduri, de învelișul exterior, ci și de transformările interioare. Cu trecerea timpului, aduni în tine amintiri și nu toate sunt plăcute, or asta te condiționează, amintirile respective își pun amprenta asupra modului tău de a privi lumea și viața, asupra reacțiilor tale în diverse situații. Important - cred eu - e ca nici o secundă să nu uiți că fiecare vârstă are frumusețea ei și că e de datoria ta să descoperi și să savurezi acea parte frumoasă.
- În afara umorului și a disponibilității dvs. afective, ce altceva se mai constituie într-o "injecție cu optimism"?
- Copiii sunt suprema "injecție cu optimism". Ei sunt totul pentru mine, sunt axa vieții mele. Binele lor e principala mea preocupare, orice altceva cade pe un plan secund. Și sper să-mi joc măcar onorabil rolul de părinte de familie. Pentru că - știți - după moartea părinților mei, diverse persoane mi-au spus, în sens de încurajare: "Ai o familie, ai copii. Pentru ei trebuie să trăiești în continuare."Ei, eu văd lucrurile puțin altfel: nu copiii sunt familie pentru mine, ci eu sunt familie pentru ei. Așa cum părinții mei au fost familie pentru mine. De-asta, când îți mor părinții, te simți atât de singur, de dezrădăcinat. Așa că marea mea fericire ar fi ca pruncii mei să mă considere familia lor. Asta ar însemna că am făcut bine ce-am făcut, că nu mi-am ratat viața.
"Primăvara mă optimizează. E ca o pastilă magică"
- A venit primăvara. E și ea o sursă de optimism?
- Eu am o legătură directă cu primăvara, pentru că sunt născut acum, la sfârșit de martie. Și sunt foarte sensibil la perioada aceasta a anului, când natura se trezește din hibernare, când soarele începe să-și dăruiască razele cu mai multă generozitate, mă fascinează verdele câmpului și perspectiva unui orizont senin, nemărginit și mereu îndepărtat... Primăvara mă inspiră extraordinar de tare și mă optimizează din toate punctele de vedere. E ca o pastilă magică.
- Aveți un orizont de suflet, un acasă care să vă facă fericit?
- Din fericire sau din păcate, eu mi-am trăit viața pe principiul "Wherever I lay my hat that's my home"("Unde îmi așez pălăria, acolo e casa mea"). Așa că sunt multe locuri care-mi sunt dragi, dar niciunul care să fie numai al meu. Am, de pildă, un lac, lângă București, unde îmi place mult să merg, dar unde nu întotdeauna mă simt ca acasă, fiindcă uneori mă nimeresc alături de mulți alți oameni, care vin și ei acolo să pescuiască. Nu că aș avea ceva cu oamenii aceia, dar în "locul tău"se presupune că trebuie să fii singur, să ai liniște ca să-l poți contempla. Totuși, dac-ar fi să aleg cel mai de suflet loc, dintre toate locurile care îmi sunt dragi, atunci aș spune că acela e Clujul. Pentru că de acolo e mama mea, acolo sunt toate rudele din partea mamei și pentru că întotdeauna m-am simțit ca aparținând acelui loc. Unde mai pui că, în copilărie, ai mei m-au lăsat acolo, la grădiniță, câteva luni, și când m-am întors acasă, vorbeam ungurește mai bine decât românește. Nu vă spun ce sperietură au tras! (râde)
- O ultimă întrebare: ce urmează în viața personală și artistică?
- Care uneori se și împletesc, mai ales în ceea ce privește inspirația. Și-acum mă bântuie o idee pentru o piesă, iar scânteia mi-a răsărit din viața de dincolo de scenă. Se leagă de o chestiune pe care, în fond, am atins-o și noi în această discuție: cât de fericit mă crede lumea pe mine, cum am eu o viață splendidă și fără griji, cât sunt eu de norocos, da' atunci de ce mai am și momente în care mi se ivesc lacrimi în ochi? Cam asta e tema. În rest... Vedeți - și spun asta cu mâhnire - partea asta de viață care se referă la trăiri, la iubire, la artă, la interacțiunea cu oamenii, mi s-a potrivit foarte bine, dar partea cealaltă, partea aceea pragmatică, de business, nu s-a prea lipit de mine. De-a lungul existenței mele, m-am tot ambiționat să fac diverse planuri din astea concrete, lucrative, dar am remarcat că niciunul dintre ele nu s-a prea legat. (râde) Așa că acum zic că e mai sănătos să-mi văd de familie și de muzică. Asta e ceea ce-mi doresc: să le fie bine copiilor și Lilianei, să-mi fie cu toții sănătoși, familie și prieteni, și să mă mai viziteze muzele, ca să mai pot bucura oamenii. Iar dacă vorbim punctual, în ceea ce privește Holograful, de curând am terminat de filmat videoclipul la piesa "Dacă noi ne iubim", care va intra zilele acestea pe televizor și pe Internet și, începând cu luna aprilie, urmează mai multe concerte.