Poduri blestemate

- Din timpuri străvechi, oamenii au asociat podurile cu trecerea su­fle­telor în lumea de dincolo şi fără de întoarcere. Poate că astfel s-au şi născut legendele despre poduri "ucigaşe"pe care, dacă păşeşti, eşti ca şi sortit pieirii, despre poduri fantomă, pe care apar în mod enig­matic spiritele celor trecuţi în lumea umbrelor, despre poduri de pe care oamenii dispar fără urmă, fără să mai fie văzuţi vreodată în viaţă. Sau poate că toate acestea nu sunt simple plăsmuiri, ci sunt relatări venite din negura vremii, despre poduri care unesc malurile unor locuri încărcate de energii întunecate, ce exercită o influenţă nefastă asupra omului -

Atakan, piatra sângeroasă

În anii '70 ai secolului al XIX-lea, când în fosta ca­pitală a Imperiului Ţarist, Sankt Petersburg, s-a început construcţia Podului Liteinâi (de fier), care urma să unească cele două maluri ale râului Neva, locuitorii cei mai bătrâni ai oraşului i-au avertizat pe constructori: "Feriţi-vă de acest loc! Aici, pe fundul apei, zace as­cunsă o piatră sângeroasă, pe care strămoşii noştri o nu­meau Atakan. Multe vieţi vor pieri, căci acest bolo­van misterios cere mereu jertfe umane!"
Veacuri la rând, regiunile de la gurile Nevei au fost locuite de triburile fino-ugrice, care practicau sacri­fi­ciile umane. Prizonierii capturaţi în războaie sau cei osândiţi la moarte din diferite motive erau aduşi pe malul mlăştinos al râului, la aşa-numitul "altar"numit Atakan, pentru a fi oferiţi drept ofrandă Zeului Num, zeul care crease lumea. Aici, victima era sfârtecată ne­milos şi sângele ei se prelingea pe piatra ce devenise roşie de la nenumăratele jertfe. Legenda spune că Zeul Num, zi­di­tor al lumii păgâne, cerea tot mai multe ofrande ome­neşti. Tribul a fost nevoit să atace triburile vecine, pen­tru a captura tot mai mulţi prizonieri pe care îi ofereau divinităţii lor supreme, pe altarul de jertfă, Atakan. Şi atunci, oamenii au început să se roage zeului râului, pentru ca acesta să se îndure de ei şi să îi salveze. Auzind suspinele celor sacrificaţi, strigătele şi rugile oa­menilor, râul s-a învolburat şi a smuls de pe mal pia­tra sângeroasă, trăgând-o în adâncurile apelor. În­să nici acum nu şi-au găsit oamenii liniştea, căci Ata­kan a continuat să îşi ceară sângerosul tribut. Bărci de pescari şi nave cu tot echipajul au început să se scufunde în mod straniu, exact în locul în care, în stră­fun­durile Nevei, domnea Atakan, piatra sânge­roa­să.
Peste ani, deasupra râului, s-a ridicat Podul Li­tei­nâi şi profeţia bătrânilor referitoare la jertfele umane avea să se adeverească. Nicio altă construcţie din oraş nu avea să fie însoţită de mai multe evenimente tra­gice, aşa cum s-a petrecut cu Podul Liteinâi. În­dată ce au început lucrările de construcţie, au apărut şi primele victime: aparent inexplicabil, un pilon de fier s-a prăbuşit peste un grup de muncitori, omo­rându-i pe loc. Câteva luni mai târziu, în timpul zidi­rii fundaţiei, o explozie a avut loc şi chesonul podului s-a năruit, prinzând sub el zeci de mun­citori. După inaugurare, pe pod au început să se petreacă întâmplări stranii. Oamenii dis­păreau fără ca trupurile lor să mai fie găsite vreodată. Ca şi cum o forţă nevăzută i-ar fi tras în adâncurile învolburate. Pe parcursul a câţiva ani, au pierit fără urmă, în condiţii ciudate, pes­te o sută de oameni. Toate marile ziare ale Sankt Petersburgului titrau cu litere de-o şchioa­pă pe prima pagină: "Podul ucigaş", "Dispariţii misterioase", "Blestemul Podului Liteinâi". Despre faima nefastă a podului se vor­bea în tot oraşul şi oamenii abia de mai în­drăz­neau să circule pe el, numindu-l "gigantul nemilos", care se trezeşte noaptea şi fură su­flete.

Podul dintre lumi

La începutul veacului al XX-lea, M.K., străbunul meu din partea tatălui, originar din părţile sudice ale Ucrainei, a venit în capitala nordică a imperiului ţarilor, pentru studii. În urmă cu ceva vreme, într-un sertar, printre mai multe hârtii îngălbenite, sal­vate ca printr-o minune de distrugerea timpului, am desco­perit câteva foi rămase din jurnalul acestuia. Pe una din ele, străbunicul, care obişnuia să ţină un jurnal, nota o poveste pe care a trăit-o în toamna anului 1910, în Sankt Petersburg.
"24 septembrie. Era ora când ziua se îngâna cu noaptea. Priveam de la fereastra cămăruţei mele, de sub streaşina unei case situate pe Liteinâi Prospekt, viermuiala ce stăpânea lumea bună ce toc­mai ieşise la promenadă. Soarele apunea şi întunericul începea să scufunde oraşul în mrejele sale. Pe pod, oamenii treceau tot mai rar, iar cei care îndrăzneau să pă­şească peste acest gigant de fier o făceau în mare grabă, privind speriaţi în jur. Apoi, brusc, ca de nicăieri, peste pod s-a lăsat o ceaţă groasă. Nimic nu prevestise apariţia ei, cerul fiind absolut senin. Priveam năucit de la fe­reastră ciudatul fenomen. Auzisem o mulţime de legen­de despre Podul Liteinâi, însă, fiind un om raţional, nu dădusem crezare. Pe măsură ce pâcla ceţoasă se lăsa tot mai grea, tot mai deasă, de sub pod, apele râului Ne­va se învolburau tot mai tare. Deodată, în lumina Lunii învăluită de nori, am izbutit să desluşesc cum, pa­ralel cu Podul Liteinâi, se înalţă un altul, identic. Ca­petele sale se pierdeau în ceaţă, dar cea mai mare parte a podului se zărea perfect. În mare grabă, m-am în­călţat şi am luat-o la fugă pe scări. Trebuia să văd cu ochii mei, de aproape, acest fenomen incredibil. După câteva minute, eram la capătul podului. Inima îmi bătea cu atâta putere, că ai fi zis că acum iese din piept şi o rupe la fugă de spaimă. Cele două poduri se întin­deau în faţa mea, unul lângă celălalt: podul Liteinâi, pe care îl traversasem de atâtea ori, şi un altul, perfect iden­tic, ce apăruse de nicăieri. Eram cumplit de spe­riat, dar curiozitatea mă împingea înainte. Cu inima strânsă, m-am apropiat de capătul podului-"fan­to­mă". Deodată, ceaţa groasă s-a despicat şi lângă balustradă am zărit silueta unei femei. Îngrijorat de pericolul în care se afla, m-am îndreptat cu paşi mari înspre ea. Lu­mina felinarelor ce străjuiau de o parte şi de cea­laltă podul a început să tremure. Deşi femeia nu se afla mai departe de câţiva paşi de mine, mi se păru că până să ajung la ea, mersesem cale lungă. «Eşti prietenul domnului K.», a rostit femeia zâmbind. «De ce nu a ve­nit el însuşi? Spuneţi-i, vă rog, că eu îl aştept aici, aşa cum am stabilit...». Mi-a întors spatele şi cu paşi rari, dar fermi, s-a pierdut în ceaţă. Am rămas buimăcit în mijlocul podului. După câteva clipe, m-am uitat în jurul meu. Ceaţa se ridicase brusc. Apele se liniştiseră. Podul ce cu câteva clipe mai devreme se înălţase pa­ralel cu cel real dispăruse complet, ca şi cum nici nu fu­sese vreodată acolo. Mă simţeam de parcă mă tre­zisem dintr-un vis, însă ştiam cu siguranţă că nu sufăr de somnambulism. Totul se petrecuse aievea. Fusesem martorul unui fenomen incredibil! Şi culmea culmilor: domnul K. era chiar prietenul meu, îl cunoşteam de mult şi îi ştiam povestea tristă. Cu ani în urmă, se îndrăgostise de servitoarea care slujea în casa părin­ţilor săi. Era un bărbat influent în oraş şi relaţia cu o simplă servitoare i-ar fi putut afecta cariera. Astfel că domnul K. şi iubita lui au hotărât să fugă împreună şi să se căsătorească în taină. Au stabilit să se întâl­neas­că pe Podul Liteinâi, la miezul nopţii. La ora fixată, K. fusese pe pod, în aşteptarea iubitei. În zadar însă, căci ea nu mai apăru niciodată. Ani în şir, la miezul nopţii, K. se ducea pe pod cu inima strânsă, sperând că iubita lui va veni. Oamenii credeau despre el că îşi pierduse min­ţile. Poate că asta crezusem şi eu. Până în seara aceasta, în care mă întâlnisem cu iubita prie­tenului meu pe podul-fantomă. Ştiam că totul se pe­trecuse aie­vea, însă nu îmi pot explica defel de unde apă­ruse ciu­datul pod, din ce lume coborâse tânăra fe­meie şi unde dispăruse ea. Poate să fie podul o du­blură, o cale către tărâmul umbrelor? Iar tânăra pe care o întâlnisem era spiritul iubitei prietenului meu? Probabil nu voi afla niciodată, însă această poveste cutremurătoare îmi va rămâne pe veci în memorie".
Deşi de atunci au trecut mai bine de o sută de ani şi toate întâmplările ar putea fi considerate ca făcând parte din folclorul urban al oraşului Sankt Petersburg, totuşi, în mod straniu, pe pod se întâmplă şi astăzi fe­nomene la fel de ciudate. Oamenii continuă să dispară, fără ca trupurile lor să mai fie găsite. Peste pod, în spe­cial în nopţile cu lună plină, se lasă o ceaţă groasă, iar de nicăieri se iveşte un pod paralel, perfect asemănător cu cel real. Există zeci de mărturii care stau drept do­vadă şi totuşi, poliţia şi specialiştii care au anchetat şi studiat cazurile nu au reuşit nici până acum să ofere o explicaţie fenomenului. Cert este că podul este considerat blestemat, iar forţa lui mistică în­grozeşte şi alungă trecătorii pe timpul nopţii.

Podul diavolului

În urmă cu secole, oamenii erau convinşi că ri­di­carea unui pod nu este posibilă decât cu ajutorul unor forţe supraomeneşti. În folclorul multor popoare există legenda conform căreia diavolul îl poate ajuta pe om să înalţe un pod, cu o singură condiţie: drept răsplată, sufletul primului trecător care păşeşte pe pod să fie al lui. O asemenea le­gendă are şi podul Overtoun din Milton, Scoţia. Po­vestea spune că, peste râul din apropierea oraşului, locuitorii au încercat ani de zile să ridice un pod. Însă, de fiecare dată, ceea ce construiau peste zi noaptea se năruia.Bătrânii oraşului şi-au amintit că, odată, demult, chiar în acest loc, o tână­ră, pe nume Elisabeth, scăpase ca prin mi­nune din ghearele satanei. Oamenii s-au gândit că împăratul întunericului, dia­volul, a blestemat acest loc, drept pedeapsă pentru nereuşita sa. Şi atunci, s-au sfătuit şi au hotărât să facă un pact cu necuratul: i-au promis că dacă acesta îi va ajuta să construiască acolo un pod, îi vor oferi în schimb sufletul primei vietăţi care va trece întâia dată podul. Şi astfel, construcţia s-a finalizat şi oamenii s-au pus de acord şi au decis să-l înşele pe diavol: nu au trimis pe pod un om, aşa cum se aştepta necuratul, ci un câine. Diavolul nu a avut de ales şi a acceptat ofranda, aruncând însă un nou blestem asupra podului Overtoun: niciun câine nu va putea traversa niciodată viu podul, sufletul oricărui patruped care în­cearcă să păşească pe acolo va fi smuls şi captu­rat pe veci.
Şi aşa s-a întâmplat. Au trecut de atunci peste două sute de ani şi, în mod straniu, construcţia suspendată atrage mereu, cu o forţă nevăzută patrupedele care, fără niciun motiv, se aruncă în gol, peste parapetul din piatră. Şi mai misterios este faptul că locul de sinuci­dere ales de câini este întotdeauna acelaşi: între ulti­me­le două parapete, de pe partea dreaptă a podului.
Recent, cotidianul britanic "Daily Mail"a realizat un reportaj cu titlul "Podul câinilor sinucigaşi", încer­când să desluşească misteriosul fenomen. Explicaţiile au fost dintre cele mai variate, însă niciuna suficient de satisfăcătoare pentru stăpânii ai căror câini au mu­rit astfel şi care încearcă să descopere de ce au sărit în hău patrupedele lor.
Donna Cooper locuieşte nu departe de "podul diavolului". Cunoaşte de mică legenda cons­truc­ţiei şi niciodată, nici chiar acum, la maturitate, nu a îndrăznit să îl traverseze. Într-o zi, se plimba îm­preună cu câinele său, Ben, în pădurea din preaj­mă. Deodată, Ben a rupt-o la fugă către pod, ca şi cum o forţă puternică l-ar fi atras într-acolo. În zadar l-a strigat stăpâna lui, Ben era ca şi surd. "A alergat ca din puşcă, până la penultimul pa­rapet, s-a oprit câteva secunde, s-a întors către mine, m-a privit şi apoi a sărit peste balustradă. Nu o să uit niciodată ultima sa privire. Era ca şi cum ar fi spus: «Salvează-mă!». Însă eu eram la zeci de metri şi timpul a fost prea scurt pentru ca eu să apuc să fac ceva".
Cazul Donnei nu este singular. Zeci de stăpâni au privit îngroziţi cum câinii lor, fără niciun mo­tiv, sar în gol, peste balustrada de fier a podului. Conform rapoartelor poliţiei locale, în ultimele şase luni, de pe pod s-au "sinucis"cinci câini. Straniu este şi faptul că toţi erau din rasele Labrador, Collie sau Golden Retriever. "Unul dintre ei, ca printr-un miracol, nu a murit la impactul cu solul", povesteşte ofiţerul de poliţie John Rain. "Uluitor este faptul că animalul, ca şi cum ar fi fost posedat, s-a întors pe pod şi s-a arun­cat încă o dată, în­tr-o nouă tentativă, din ne­fe­ricire, de această dată sol­dată cu moar­tea bietului patruped".
Una din explicaţiile emi­se de cei care au studiat ciu­datul fenomen a fost aceea că podul este blestemat. În 1994, un locuitor al oraşului Milton a venit aici însoţit de fiul său, pe care, fără nicio explicaţie, l-a aruncat peste balustradă, declarând la an­chetă că acesta nu era fiul său, ci însuşi Antihristul. La scurt timp, a reuşit să eva­de­ze din camera de detenţie a sediului poliţiei şi, reîn­tor­cându-se pe pod, s-a aruncat el însuşi în gol, peste pa­ra­pet. Podul, construit din piatră tăiată dintr-o carieră unde cândva se afla o capişte celtică, a acumulat toate energiile negative şi, treptat, a început să le radieze în jurul său. Câinii, ani­male cu sensibilitate crescută, captează aceste energii ma­lefice şi, sub influenţa lor, acţionează astfel, arun­cându-se în gol.
În folclorul celtic străvechi există legenda conform căreia podul de piatră este locul în care barierele dintre lumea viilor şi cea a morţilor se ridică, iar spiritele pot trece nestingherite. Sunt mulţi cei care cred că pa­tru­pedele sunt mult mai sensibile la fenomenele para­nor­male şi, simţind prezenţa spiritelor, intră în panică, acţionând haotic.

Fantomele de pe pod

În America, există multe superstiţii legate de celebrul pod californian Golden Gate. Sunt mulţi cei care îndrăznesc să păşească pe el doar ţinând în gură o monedă de cinci cenţi sau, ca să nu li se în­tâmple ceva rău după ce îl traversează, se opresc la mij­locul podului şi varsă în ocean o sticlă cu vin roşu. Toate acestea sunt doar practici su­perstiţioase, dar dacă ana­­lizăm rapoartele de­ce­se­lor care au avut loc pe acest pod, se poate spune că ceva necurat se pe­tre­ce, totuşi, aici. Construit în 1937, Gol­den Gate i-a atras încă de la început, ca un mag­net, pe cei care voiau să-şi curme viaţa. Prima sinu­cidere a avut loc la doar trei luni după inau­gu­rarea vestitei cons­trucţii, iar astăzi, con­form arhi­vei poliţiei ca­lifor­ni­ene, există peste 1200 de asemenea cazuri, mai multe decât s-au petrecut pe orice alt pod din lume. În ultimii cinci ani, de pe podul Golden Gate au sărit în gol, punându-şi capăt zilelor, 85 de per­soane. Un nu­măr foarte mare, com­parativ cu numărul sinuciderilor de pe celelalte poduri din San Francisco, care toate au însumat 14 sinu­cideri. Dar oare ce for­ţă malefică îi atrage pe oa­meni aici, determinându-i în mod inexplicabil să facă sal­tul mor­tal peste parapetele podului? Parapsihologii a­me­­ricani susţin că locul es­te un focar de energii ne­gative, acumu­late în timp, care îşi exer­cită influenţa asupra per­soanelor cu un psihic mai labil.
Pe locul doi între podu­rile cu cele mai multe sinu­cideri se află Podul Colo­rado Street, din Los An­ge­les, Statele Unite. Se spune că motivul care îi deter­mină pe oameni să se sinucidă pe acest pod ar fi faptul că ei aleg să facă un asemenea act necugetat, după ce au avut parte de o experienţă terifiantă: întâlnirea cu o fan­tomă. Cu câteva luni înainte de inaugurarea podu­lui, în 1913, arhitectul construcţiei, în timp ce inspecta ultimele finisaje, s-a dezechilibrat şi a căzut în apă. Trupul său nu a mai fost găsit vreodată, însă nu puţini sunt cei care povestesc că noaptea, fantoma sa apare pe pod şi îi convinge pe nefericiţii care trec pe acolo să se arunce în gol. "Bărbatul îmbrăcat în salopetă de muncitor spune: "De cealaltă parte nu există durere, nici suferinţă ori suspin. Acolo veţi fi fericiţi şi li­beri»", povestesc cei care au întâlnit spiritul arhitec­tului şi care au avut norocul să su­pravieţuiască tenta­tivei de suicid.
Deşi fenomenul a fost studiat de psihologi şi spe­cialişti în parapsihologie, tai­na podurilor care, din motive stranii, influenţează negativ psihicul uman nu a fost încă dezvăluită. Peste tot în lume, există asemenea poduri pe care au loc evenimente stra­nii: motoarele maşinilor se opresc fără motiv, acele cea­surilor se învârt în sens in­vers, ceaţa se lasă şi se ridică brusc, de nicăieri apar fiinţe de­mult tre­cute în cealaltă lume. Este oare vorba despre bles­teme an­ces­trale sau totul nu este de­cât o sim­­plă coin­ci­denţă, o su­­persti­ţie care bântuie minţile oame­ni­lor?! Răs­­punsuri pro­ba­bil există, însă ele rămân în con­ti­nuare de­parte de înţele­gerea uma­nă.