ANCHETĂ - Îndrăgostire sau iubire?

1. Care e diferenţa dintre îndrăgostire şi iubire? 2. Ce am putea face ca îndrăgostirea să dureze până la capătul vieţii?

SORIN PREDA: "Adevărata iubire nu se vede în început, ci în des­păr­ţire"

1. Aparent, nu ar fi nicio deosebire - iubirea nu poate trăi niciodată fără îndrăgostire şi invers. Rea­li­tatea, în marea ei imaginaţie, însă ne contrazice. Iu­bi­rea nu are nici legi, formule sau principii, drept care în veci nu va fi studiată la şcoa­lă, după un ma­nual temei­nic şi bine structurat pe lecţii şi ca­pitole: mân­gâierea, accelerarea pulsului, oftatul, privirea pier­dută şi ochii daţi peste cap.
Iubirea nu are programă, "curriculă"cum se zice mai nou, aşa cum nu are profesor sau ore de studiu in­di­vidual. Iubirea are doar examen (admis sau res­pins) şi, mai ales, are repetenţie şi ex­ma­triculări. E uşor să te îndră­gosteşti, mai ales când eşti tânăr, uimit, crud şi fără minte. La o anumită vârstă, te îndrăgosteşti din nimic - dintr-o privire, un su­râs, o culoare, un gest sau o urmă abia bănuită de parfum. Te îndră­gosteşti, aşa cum arată în expe­rienţele lui marele ento­molog Lo­rentz, care a observat că fluturii captivi nu sunt inte­resaţi de par­tenere, ci de dansul lor. După un timp de aşteptare, interesul lor e stârnit de o bucată de hârtie flu­turată în aer, iar la sfârşit de tot, când nu se mai poate altfel, bieţii fluturi se reped chiar asupra uşii deschise de la colivia în care sunt ţinuţi cu forţa.
Adevărata iubire nu se vede în început, ci în des­păr­ţire. Aces­ta este hopul, examenul prin­cipal, BAC-ul vieţii sau matu­ritatea, cum i se mai zicea pe vremea co­pilăriei mele. Puţini ştiu să se despartă de omul iu­bit. Puţini pot face acest lucru fără ca omul de lângă ei să sufere, să-şi simtă ini­ma sfâşiată în bucăţi şi viaţa fă­cută pulbere. E al naibii de greu, e chiar de-a dreptul cumplit să te uiţi în ochii iubitei şi să-i spui fără să clipeşti: "Îmi pare rău, trebuie să plec... Te rog înţe­le­ge, relaţia noastră s-a terminat". În astfel de situaţii, se rostesc cele mai cum­plite ba­nalităţi, cele mai stre­pezite lo­zinici, bla-blauri şi clişee: "Eşti o fată mi­nu­nată... Meriţi pe cine­va cu mult mai bun ca mine". Se spun prostii şi vorbe mincinoase, de îngheaţă apa în to­iul verii: "Nu o să te uit niciodată... Nimeni nu o să te poată înlocui în inima mea". Se emit aserţiuni şi chiar panseuri filo­so­fice: "Te iubesc, nu doar pen­tru ceea ce eşti, ci pen­tru persoana care am devenit lângă tine". Nici prin gând nu-ţi trece că ceea ce aşteaptă omul din faţa ta de la tine este să-i oferi un motiv, o explicaţie, o mică iluminare logică: de ce ? Unde? Cu ce am greşit?
Mi-e groază de privirea aceea încărcată de uluială, derută şi neputinţă de a înţelege. Mi-e groază să recu­nosc : da, m-am despărţit de iubirile mele la modul cel mai laş - fugind, întorcând capul, nerăspunzând la te­le­fon, baricadându-mă furios şi speriat în casă. Ştiu că nu e bine. Ştiu că greşesc. Ştiu că, procedând în acest fel, sporesc suferinţa despărţirii şi, peste toate, îmi ră­pesc mie însumi şansa unei ultime amintiri - acea sen­zaţie intensă şi înfiorată, ca urmele unor buze fierbinţi pe o frunte de om îngândurat.
Ştiu şi îmi dau seama că nu se mai poate face ni­mic. E prea târ­ziu. Dacă acum mi-aş cere iertare tu­turor femeilor pe care le-am pă­răsit, tare mă tem că mi-aş petrece ultimii ani din viaţă în genunchi, cu telefonul în mână, ascultând tot felul de reproşuri, fără să mai apuc să spun nimic din ceea ce aveam de gând să spun, cu de la mine putere sau cu vorbele lui Oscar Wilde: "Dacă iubeşti pe cineva, la­să-l să plece. Dacă se va în­toarce, este al tău, dacă nu, în­seam­nă că nu ţi-a aparţinut nicio­dată".
2. Nu ştiu ce am putea face ca îndrăgostirea să du­reze o veş­nicie. Dacă aş şti, cu siguranţă, n-aş mai spune nimănui, convins fiind că sfaturile se dau toc­mai ca să nu fie respectate. Îmi amin­tesc, totuşi, că în tinereţe, am avut o tentativă de aflare a ade­vărului şi, plin de cu­rio­zitate, l-am întrebat pe un coleg de facul­tate, recent căsătorit, dacă ferici­rea în căsnicie e po­sibilă, da­că are vreun secret. Zâmbind, s-a uitat la mine de la înălţimea unei experienţe la care eu nici măcar nu îndrăzneam să mă gândesc, după care s-a îndurat să-mi ex­plice maieutic şi plin de răbdare: "Dragul meu, căs­nicia e o oală plină cu o zeamă lungă şi fără gust, iar deasupra, un strat con­sistent de miere. Aici greşesc oa­menii - se grăbesc în primele luni să consume mie­rea şi toată viaţa, după aceea, nu le rămâne decât zea­ma borşită de care-ţi vorbeam. Eu procedez altfel - eu le combin. Iau o linguriţă mică de miere şi, imediat, mă dreg cu un polonic con­sistent din zeama depusă de­de­subt. Şi tot aşa - dozez mierea atent, să-mi ajungă cât mai mult şi, dacă se poate, să nu se mai ter­mine niciodată". L-am privit cu gura căscată pe acest te­me­rar al fericirii casnice şi n-am zis nimic. Trei luni mai târziu, era în proces de divorţ cu iubirea vieţii lui, după ce o prinsese dez­brăcată şi în fapt, cu paznicul de la că­min. A rămas, săracul, şi divorţat, şi cu mie­rea ne­mân­cată, încât, astăzi, de câte ori trec pe lângă un stup de albine, mă pufneşte râsul, spre disperarea so­ţiei me­le, care mă priveşte de-a dreptul conster­nată, neîn­­ţe­legând ce poate fi atât de caraghios sau amu­zant la un banal roi de albine.