SORIN PREDA: "Adevărata iubire nu se vede în început, ci în despărțire"
1. Aparent, nu ar fi nicio deosebire - iubirea nu poate trăi niciodată fără îndrăgostire și invers. Realitatea, în marea ei imaginație, însă ne contrazice. Iubirea nu are nici legi, formule sau principii, drept care în veci nu va fi studiată la școală, după un manual temeinic și bine structurat pe lecții și capitole: mângâierea, accelerarea pulsului, oftatul, privirea pierdută și ochii dați peste cap.
Iubirea nu are programă, "curriculă"cum se zice mai nou, așa cum nu are profesor sau ore de studiu individual. Iubirea are doar examen (admis sau respins) și, mai ales, are repetenție și exmatriculări. E ușor să te îndrăgostești, mai ales când ești tânăr, uimit, crud și fără minte. La o anumită vârstă, te îndrăgostești din nimic - dintr-o privire, un surâs, o culoare, un gest sau o urmă abia bănuită de parfum. Te îndrăgostești, așa cum arată în experiențele lui marele entomolog Lorentz, care a observat că fluturii captivi nu sunt interesați de partenere, ci de dansul lor. După un timp de așteptare, interesul lor e stârnit de o bucată de hârtie fluturată în aer, iar la sfârșit de tot, când nu se mai poate altfel, bieții fluturi se reped chiar asupra ușii deschise de la colivia în care sunt ținuți cu forța.
Adevărata iubire nu se vede în început, ci în despărțire. Acesta este hopul, examenul principal, BAC-ul vieții sau maturitatea, cum i se mai zicea pe vremea copilăriei mele. Puțini știu să se despartă de omul iubit. Puțini pot face acest lucru fără ca omul de lângă ei să sufere, să-și simtă inima sfâșiată în bucăți și viața făcută pulbere. E al naibii de greu, e chiar de-a dreptul cumplit să te uiți în ochii iubitei și să-i spui fără să clipești: "Îmi pare rău, trebuie să plec... Te rog înțelege, relația noastră s-a terminat". În astfel de situații, se rostesc cele mai cumplite banalități, cele mai strepezite lozinici, bla-blauri și clișee: "Ești o fată minunată... Meriți pe cineva cu mult mai bun ca mine". Se spun prostii și vorbe mincinoase, de îngheață apa în toiul verii: "Nu o să te uit niciodată... Nimeni nu o să te poată înlocui în inima mea". Se emit aserțiuni și chiar panseuri filosofice: "Te iubesc, nu doar pentru ceea ce ești, ci pentru persoana care am devenit lângă tine". Nici prin gând nu-ți trece că ceea ce așteaptă omul din fața ta de la tine este să-i oferi un motiv, o explicație, o mică iluminare logică: de ce ? Unde? Cu ce am greșit?
Mi-e groază de privirea aceea încărcată de uluială, derută și neputință de a înțelege. Mi-e groază să recunosc : da, m-am despărțit de iubirile mele la modul cel mai laș - fugind, întorcând capul, nerăspunzând la telefon, baricadându-mă furios și speriat în casă. Știu că nu e bine. Știu că greșesc. Știu că, procedând în acest fel, sporesc suferința despărțirii și, peste toate, îmi răpesc mie însumi șansa unei ultime amintiri - acea senzație intensă și înfiorată, ca urmele unor buze fierbinți pe o frunte de om îngândurat.
Știu și îmi dau seama că nu se mai poate face nimic. E prea târziu. Dacă acum mi-aș cere iertare tuturor femeilor pe care le-am părăsit, tare mă tem că mi-aș petrece ultimii ani din viață în genunchi, cu telefonul în mână, ascultând tot felul de reproșuri, fără să mai apuc să spun nimic din ceea ce aveam de gând să spun, cu de la mine putere sau cu vorbele lui Oscar Wilde: "Dacă iubești pe cineva, lasă-l să plece. Dacă se va întoarce, este al tău, dacă nu, înseamnă că nu ți-a aparținut niciodată".
2. Nu știu ce am putea face ca îndrăgostirea să dureze o veșnicie. Dacă aș ști, cu siguranță, n-aș mai spune nimănui, convins fiind că sfaturile se dau tocmai ca să nu fie respectate. Îmi amintesc, totuși, că în tinerețe, am avut o tentativă de aflare a adevărului și, plin de curiozitate, l-am întrebat pe un coleg de facultate, recent căsătorit, dacă fericirea în căsnicie e posibilă, dacă are vreun secret. Zâmbind, s-a uitat la mine de la înălțimea unei experiențe la care eu nici măcar nu îndrăzneam să mă gândesc, după care s-a îndurat să-mi explice maieutic și plin de răbdare: "Dragul meu, căsnicia e o oală plină cu o zeamă lungă și fără gust, iar deasupra, un strat consistent de miere. Aici greșesc oamenii - se grăbesc în primele luni să consume mierea și toată viața, după aceea, nu le rămâne decât zeama borșită de care-ți vorbeam. Eu procedez altfel - eu le combin. Iau o linguriță mică de miere și, imediat, mă dreg cu un polonic consistent din zeama depusă dedesubt. Și tot așa - dozez mierea atent, să-mi ajungă cât mai mult și, dacă se poate, să nu se mai termine niciodată". L-am privit cu gura căscată pe acest temerar al fericirii casnice și n-am zis nimic. Trei luni mai târziu, era în proces de divorț cu iubirea vieții lui, după ce o prinsese dezbrăcată și în fapt, cu paznicul de la cămin. A rămas, săracul, și divorțat, și cu mierea nemâncată, încât, astăzi, de câte ori trec pe lângă un stup de albine, mă pufnește râsul, spre disperarea soției mele, care mă privește de-a dreptul consternată, neînțelegând ce poate fi atât de caraghios sau amuzant la un banal roi de albine.