Fără scenă, dar tot artişti
- Ai fost una dintre cele mai îndrăgite voci ale generaţiei '80, apoi, alături de soţul tău, Dan Kreimerman, aţi devenit unul dintre cele mai simpatizate cupluri de cântăreţi de la noi. Însă, la puţin timp după Revoluţie, aţi tras amândoi cortina şi v-aţi retras... Ce faceţi?
- Da, ne-am retras de mult. Nu ne mai ocupăm de vreo optsprezece ani de lucruri publice, dar nu simt deloc dorinţa de a fi în faţă, în ochii lumii. De altfel, nici când meseria mea era aceea de cântăreaţă nu mi-a plăcut să insist, să forţez lucrurile. Doar ce vine de la sine e preţuit şi binevenit. În prezent, eu şi soţul meu, Dan Kreimerman, ne ocupăm cu producţia de publicitate, avem un studio unde înregistrăm partea audio a reclamelor, ba chiar şi o parte din cea video. Am norocul să pot face aceste lucruri acasă, ceea ce îmi îngăduie să fiu prezentă alături de băieţii mei sau să mă ocup şi de lucruri gospodăreşti. Am făcut această alegere în urmă cu 18 ani şi mă felicit pentru ea, am o viaţă bună şi liniştită.
- Totuşi, de ce această schimbare de carieră, când erai atât de iubită de public?
- Industria muzicii, la fel ca şi alte zone artistice, ascunde multe lucruri urâte în spatele strălucirii ei, dedesubturile ei sunt urâte şi cer rezistenţă ca să învingi. Nici vorbă să ne fi simţit daţi deoparte, nu am păţit ceva anume, ci, pur şi simplu am ajuns la concluzia că o altă carieră era mult mai potrivită pentru noi. Dor de scenă? Câteodată, recunosc că am nostalgii. Dar rar de tot. Şi, oricum, munca noastră în studio are destul de multă legătură cu ceea ce făceam înainte. E tot un domeniu artistic, ne folosim zi de zi cunoştinţele muzicale, în plus, e incitant, pentru că fac mereu lucruri noi, de creaţie. Am ocazia să fiu câteodată regizor, câteodată textier, câteodată compozitor. Cum să nu fie incitant, când avem de compus muzici în toate stilurile Pământului, de la rock la canţonete, de la muzică de club la compoziţii clasice, ba chiar bucăţi create pentru... mandolină, să spunem. Păi, nu aş fi ajuns să compun într-o sută de ani de carieră muzicală muzică pentru mandolină. Aşadar, e palpitant, interesant, mereu avem ceva de cercetat şi învăţat, ceea ce îmi place foarte mult. Repet, a fost o alegere inspirată această schimbare de carieră.
Du la capăt ce-ai început!
În anii debutului Dana şi Dan Kreimerman
- Cât de mult au contat educaţia şi originea ta germană în alegerile pe care le-ai făcut în viaţă? Ce înseamnă, de fapt, spiritul german, despre care se vorbeşte atât şi pe care unii îl urăsc din rărunchi?
- Educaţia pe care o primeşti acasă este cu adevărat harta care te ghidează în viaţă, chiar şi atunci când nu o urmăreşti în mod conştient. Iar educaţia germană implică multă rigoare, disciplină şi corectitudine. Eu aşa am fost crescută, pentru că tatăl meu era german, mai precis şvab din Banat. Şi el, şi bunicul meu (Emerich Bartzer), au fost muzicieni, compozitori. La rândul meu, am urmat Şcoala germană din Bucureşti. Chiar şi în plin comunism, când am urmat eu cursurile Şcolii germane, aceasta era altfel, de elită, aşa era considerată şi aşa o simţeam şi noi. De ce? Pentru că în ciuda matricolelor, cravatelor şi bentiţelor comune tuturor şcolilor, noi învăţam într-un sistem bilingv, ceea ce este un plus enorm pentru orice educaţie. Te obligă să gândeşti într-un anumit fel, să faci paralelisme în permanenţă, îţi creează înclinaţii şi către limbi străine, dar şi către a înţelege un sistem diferit, mai uşor decât într-o şcoală uni-linguală. E greu de sintetizat cu adevărat ce înseamnă educaţia şi moştenirea germană. Ce ştiu sigur este că eu am o mare mulţumire a lucrului bine făcut. Tatăl meu, în tot ce compunea, orchestra sau preda la şcoală, punea foarte multă conştiinciozitate. A reuşit să-mi impună şi să-mi transmită şi mie împlinirea aceasta a lucrului încheiat. Am înţeles repede că este o calitate de excepţie şi încerc, la rândul meu, s-o transmit prin educaţie copiilor mei. Du la capăt ce-ai început! Suntem disciplinaţi, nu lăsăm lucruri la voia întâmplării sau neterminate. Un alt lucru extrem de important, moştenit de la tata, şi pe care, din nou, încerc să-l transmit atât copiilor, dar şi oamenilor apropiaţi nouă, este plăcerea de a cânta împreună. Nu la nivel profesionist, ci de plăcere, între prieteni, familie. În familiile germane, chiar şi acum, lumea se adună cu diferite ocazii şi cântă. "Musizieren" cum se spune nemţeşte. În orăşelul bunicului meu, Jimbolia (Hatzfeld, cum se numeşte în germană), majoritatea copiilor învăţau să cânte la un instrument. Şcoala germană impune acelaşi lucru - şi pe vremea mea şi acum, cu toţii am învăţat să cântăm la blockflöte (flaut). Plăcerea aceasta de a face un lucru frumos împreună cu alţii creează o legătură nemaipomenită între oameni. Cu totul specială. Uite, în Austria zilelor noastre, până şi în familiile de ţărani, copiii cântă la instrumente. Am locuit într-una dintre vacanţele noastre la o familie în care fata cânta la saxofon, iar băiatul la trompetă. Mai mult, satul respectiv avea o mie cinci sute de locuitori şi o orchestră cu două garnituri, adică de şaptezeci de oameni. Vă daţi seama?! La fel se întâmplă şi în Germania. Aşadar, cultura germană, riguroasă şi aspră, cum o consideră unii, implică şi acest aspect al făcutului de muzică, într-o manieră destul de serioasă. Vă spun cu toată tăria că muzica schimbă în bine oamenii. Am lucrat cu clasa lui Boris (fiul meu cel mare) anul trecut, alcătuind o mică orchestră. Chiar dacă unii cântaseră înainte la blockflöte sau la instrumente de percuţie, acum aveau de-a face cu mai multe instrumente, iar asta le-a plăcut enorm şi i-a unit foarte mult. Chiar şi cei care nu luaseră nicio lecţie de muzică înainte voiau să facă parte din acest grup special, le simţeam dăruirea şi bucuria. Este extraordinar cum muzica, cu atât mai mult cea făcută împreună, poate forma spiritul şi caracterul unui copil.
O familie de invidiat
Cu fiii ei, Boris şi Robert
- Robert are unsprezece ani, e în clasa a V-a, iar Boris are şaisprezece şi e în clasa a IX-a. Amândoi urmează Colegiul German Goethe din Bucureşti, plus cursuri de muzică ca elevi externi, la Liceul "George Enescu". Nu le este uşor, orele sunt mult mai multe în sistemul de învăţământ bilingv, mai dificile, dar copiii se dezvoltă cu adevărat altfel. Îi ador nespus pe amândoi şi, în general, mor după copii. Ochişorii lor sunt, cred, cea mai frumoasă privelişte de pe Pământ. Nu ştiu dacă am reuşit să păstrez în mine candoarea lor, dar o preţuiesc mai presus ca orice, pentru că este minunată. E o desfătare pentru mine de fiecare dată, când am de-a face cu ei.
- Şi relaţia cu Dan Kreimerman pare la fel de frumoasă. Care e secretul unei căsnicii neatinse de timp?
- Nu ştiu dacă există secrete. Eu şi cu Dan avem norocul să ne ocupăm de aceleaşi lucruri, să lucrăm împreună, iar asta ne ţine foarte uniţi. La noi, apropierea aceasta a funcţionat, ne prieşte, ne place aşa, chiar dacă nu se pune niciodată problema să ne fie dor unul de celălalt (râde). Cred că alţii nu ar suporta prea uşor o asemenea prezenţă permanentă, unii oameni simt nevoia de spaţiu, unul faţă de celălalt. Noi nu. Ne completăm foarte bine, când unul are treabă la studio, celălalt îl înlocuieşte acasă, iar când lucrăm împreună, ne înţelegem foarte bine, suntem creativi ca şi cuplu, într-un mod foarte armonios. Suntem norocoşi. Suntem norocoşi şi pentru că am putut astfel să stăm foarte mult cu copiii, să-i cunoaştem bine, să nu fim nevoiţi să le transmitem totul în cele două oare pe seară, petrecute împreună, după nouă ore de serviciu într-un birou, aşa cum se întâmplă cu majoritatea părinţilor. Săracii, nu au ce face, nu este o alegere, tocmai de aceea spuneam că avem noroc şi suntem recunoscători pentru acest noroc tocmai preţuind şi apărând micul nostru univers.
- Trecem printr-o criză a statorniciei?
- Da, da, cred că şi aşa se explică multe. Iar această lipsă de statornicie se extinde de la cuplu la întreaga noastră viaţă. De exemplu, mă uit des în jur şi observ cum aproape nimeni nu mai face numai un singur lucru. Adică, dacă sunt la volan, oamenii vorbesc şi la telefon, dau şi un sms, ba chiar mai şi mănâncă în acelaşi timp. Dacă lucrează, ascultă şi muzică şi au ştirile date tare la televizor. Asta e risipire! Ne risipim minţile, iar aceasta are mari repercusiuni şi asupra stării noastre emoţionale. Ne pierdem răbdarea, ne plictisim mult mai repede şi, din păcate, aşa se întâmplă şi în iubire. Ba mai rău, la fel ca noi procedează şi copiii, care astfel îşi pierd de mici puterea de concentrare. Nu au acasă liniştea de a face un lucru şi numai pe acela, iar părinţii nu-şi dau seama ce urmări devastatoare are acest amănunt mai târziu. Cum să reuşească ei în viitor să iubească un om deplin, numai pe acela, fără să trădeze, fără să se plictisească, când încă de mici nu au avut liniştea necesară să-şi dezvolte răbdarea de a citi o carte până la capăt sau de a termina desenul început, fără mii de întreruperi?! Noi suntem prea grăbiţi. Începem multe lucruri şi nu le ducem la capăt. Ai spus bine: trăim o criză a statorniciei şi, adaug eu, a risipirii.
- Ai regrete, Dana?
Cu Silvia Dumitrescu şi Artanu
- Cea mai mare realizare...
- La această întrebare se răspunde, de obicei, prin clişeul: "Copiii sunt cea mai mare realizare", care e într-un fel adevărat. Dar eu nu am "cea mai mare realizare", ci realizări. Unele sunt spectaculoase numai pentru mine. Când încerc să-i învăţ pe copii anumite lucruri, iar ei îmi pun o întrebare din care îmi dau seama că au înţeles, aceea e o realizare. E o realizare şi să aibă succes ceea ce am creat profesional, dar la fel mă bucur şi de o reuşită culinară. Viaţa este făcută din mici realizări şi cred că e greşit să ne punem ţeluri extrem de înalte. Eu nu am căutat niciodată realizarea "cea mare", dar am marea bucurie de a le fi găsit pe cele mici din când în când. Pe de altă parte, nu sunt niciodată pe deplin mulţumită de mine. Încerc să lucrez în permanenţă la sinele meu, să-mi corectez lipsurile. Altfel, sunt un om disciplinat, mă ţin de cuvânt. "Ein Mann ein Wort", spune neamţul, adică "Atunci când ai spus o vorbă, vorbă e, trebuie să te ţii de cuvânt". Încerc şi eu să procedez aşa.
- Mai ai întâlniri muzicale, prieteni din breaslă, te mai interesează muzica prezentului?
- Mai am prieteni din lumea muzicală, chiar mulţi. Cu Silvia Dumitrescu şi cu Artan mai şi cântăm de sărbători. Întâlniri muzicale avem doar cu cei pe care îi solicităm în munca noastră şi e plăcut. Cât despre muzica momentului... apar şi lucruri bune, şi lucruri proaste, şi lucruri execrabile. E foarte greu să cerni acum, o va face viitorul.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
