Îndrăgostire sau iubire?

1. Care e diferenţa dintre îndrăgostire şi iubire?

2. Ce am putea face ca îndrăgostirea să dureze până la capătul vieţii?

Nora Iuga
"Numai îndrăgostirea poartă în ea miracolul"

1. Prietenele mele mă privesc intrigate, ori de câte ori susţin, poate prea vehement, că pentru mine, nu­mai îndrăgostirea poartă în ea miracolul, numai ea e pură şi fără de vină şi nerăbdătoare ca ploaia şi rebelă ca răs­coala pământului. Îndrăgostirea ne vine de la Dum­ne­­zeu, iubirea de la oameni. În­dră­gostirea vine peste tine pe ne­simţite, ca lumina unei dimineţi de vară, nici nu o simţi cum creş­te şi te pomeneşti prins în ochiul unui reflector de care nu mai poţi fugi - e mai fierbinte şi mai feroce ca soarele, poartă în ea bucuria cum poartă clopotul în bronzul lui dan­gătul care ne trimite în luptă sau în rugăciune. În­dră­gostirea creează. Iubirea ne face să negociem. Ne îm­prumutăm sentimentele, cum ne împrumutăm căr­ţile şi le vrem înapoi imaculate cum le-am dat. Iu­birea e cel mai egoist dintre sentimente şi cel mai posesiv. Vrem să fim siguri că obiectul ales ne va apar­ţine exclusiv, pe vecie, dar foarte curând, după achi­ziţionare, începe să ne deranjeze. Vedem zilnic zgârietura de pe copertă, care ne cucerise la început, fiind­că semăna cu iniţiala numelui nostru. Acum nu mai vedem decât zgârietura. Într-o seară, punân­du-ne oche­larii şi întinzând mâna după cartea de pe noptieră, ne sare în ochi culoarea ei verde, prăzulie, pe care n-o observasem până atunci şi ne irită, fi­indcă ştim sigur că de fapt ne place albastrul. Şi to­tuşi, ea va rămâne cartea noastră de pe noptieră până la sfârşitul zilelor. E partenerul nostru de viaţă, fiindcă nu ne mai spune nimic care să ne irite, dar nici nu ne seamănă, aşa cum ne închipuisem cândva. E ca o mamă care ne adoarme, e somniferul nostru pre­ferat, înghiţit înainte de culcare. Ne dă uneori, foarte rar, şi câte-un vis. Numai atunci e aşa cum vrem noi. Dar nu e bine să ştii că ai pe cineva care-ţi cară pachetele la mesagerie, care îţi plăteşte fac­turile, care sapă groapa şi îngroapă pisica, care n-o să te lase să pleci nespovedită, neîm­păr­tă­şită şi fără lumânare, dacă n-o s-o faci tu îna­in­tea lui? În ce ca­litate, de soţie, de soră, de pri­eten? Nu pot să mint; am luat şi somniferul, mi s-a cărat şi pachetul la me­sagerie, am citit şi cartea verde, pe care aş fi vrut-o uneori al­bastră, şi chiar mi s-a părut că nuanţele astea nici nu diferă prea mult. L-am şi visat uneori, purtând pe umeri capul lui Paul Newman - şi, ul­tima dată, l-am văzut slab ca un efeb, alb şi gol la mor­ga spitalului. I-am ţinut şi lumânarea şi, după treizeci şi cinci de ani de iubire, a fost prima oară când m-am îndrăgostit din nou de el şi abia atunci plânsul m-a durut cu adevă­rat, insuportabil.
2. Iubirea e fidelă, durabilă, posesivă. Iu­birea e orgolioasă şi dominatoare ca o temniţă. Singura ei calitate e când îţi oferă tăcere în doi. Îndrăgostirea sparge toate lanţurile. Îndră­gostirea vindecă toate rănile. Îndrăgostitul e cel care tremură la gândul că floarea lui, aflată pe altă stea, ar putea fi mâncată de-o oaie. El nu-i cere florii lui să se dea de trei ori peste cap şi să devină din floare un mic prinţ ase­menea lui. El ştie că noi nu ne putem aparţine de­finitiv şi total decât în gând şi, cu cât cel do­rit e mai departe şi de neajuns, el rămâne me­reu ca la început. Numai aşa, dorul nu ajun­ge niciodată obişnuinţă, nici obligaţie, fiind doar o libertate fără de capăt, ca trântorul care moare do­bo­rât de propria lui voluptate când îşi atinge regina. În­dră­gostirea nu durează, e imaterială şi volatilă ca o efe­me­ridă, e ca proverbul chinez care spune: "Dru­mu­rile fru­moase nu duc de­parte". Legea bucuriei interzice du­rata. Şi fructul oprit ne-a izgonit din Eden, dar ne-a dat acel dor ar­zător care ne aminteşte de-un loc mis­terios, unde toa­te se prefac printr-o stranie alchimie. Moartea în viaţă, îndrăgostirea în poezie. M-am mirat totdeauna că un creier ca al lui Goethe a putut să scoată din el, adre­sându-se clipei, acel gând aberant: "O, rămâi, eşti atât de frumoasă...", când nimic din ce e frumos pe acest pământ nu durează, iar îndrăgostirea e doar tim­pul scurs între cântecul privighetorii şi al cio­cârliei.

Adina Rosetti
"Ziua în care o simplă privire dărâmă zidurile"

1. Mă îndră­gos­tesc foarte rar. Şi foarte greu. Une­ori, îmi ia ani întregi. Pot să fiu, să zicem, colegă de cla­să cu un băiat ani în şir şi să nu ob­serv nimic, că el mă place, că el se gândeşte la mine, că zâm­betele lui as­­cund lucruri, că noi doi am putea să zburăm îm­pre­ună, şi-n timpul ăsta să străbat, aproape zi de zi, ace­laşi drum spre şcoală, vor­bind nimicuri, râzând frivol, în­văţându-l cum să facă rotocoale de fum de ţigară, dan­sând la vreo petrecere cu nepăsare, la fel cum aş fi dan­sat cu oricare altul. Poate să treacă timpul peste noi, să creştem şi să ajun­gem mari, fiecare bine an­corat în viaţa lui, să ne regăsim din întâmplare, să continuăm să râ­­dem şi să vorbim, până într-o zi oarecare, cu nimic di­­ferită de ce­lelalte, în care să ne privim pur şi simplu în ochi, deasupra unei ceşti de ceai, şi privirea aia să fie de-ajuns, să dărâme zidurile, să şteargă toate obsta­colele, să ţeasă o vrajă nevăzută şi aproape imposibil de desfăcut.
Îndrăgosteala, doar ea, te poate face să trăieşti zi­le-ntregi numai pentru următorul e-mail pe care ţi-l va tri­mite la o adresă secretă, ca o grădină fermecată la care n-aveţi acces decât voi doi. Vrei să păstrezi in­boxul curat şi pur, numai pentru el. Nici un spam rătăcit să nu stea între voi. Dormi cu parola încrustată-n inimă, ca un talisman. Devorezi fiecare literă pe care ţi-o scrie, ca şi cum ai face dragoste. Îi citeşti mesajele aproape silabisind, precum şcolarii care atunci învaţă alfabetul, ca să nu pierzi niciun în­ţeles, nicio nuanţă, nicio emo­ţie. Şi apoi, se ter­mină şi asta. Şi după aia începe iu­birea. O descoperi din senin că e acolo, nu spune nimic şi nici nu bu­buie asurzitor. Nici măcar nu te mai trage de mână. Stă cuminte şi ajunge doar să ştii că există, ca să fii fericită. Fără lacrimi şi fără zbucium, fără aş­teptări, fluturi în stomac şi noduri în gât şi vise care te răvă­şesc. O tandreţe calmă şi senină, atât de discretă, în­cât uneori uiţi de ea. Pentru că e o parte din tine.
2. Nu ştiu dacă aş vrea să dureze până la capătul vieţii. Pentru mine, îndrăgostirea înseamnă zbucium şi tristeţe, emoţii zguduitoare, dor insuportabil. În plus, fac o grămadă de prostii când sunt îndrăgostită: mă ră­tă­cesc prin oraş, iau metroul în sens invers, ciocnesc ma­şina taman când începe cine ştie ce melodie care-mi aminteşte de el... Ce-i drept, îmi ies şi chestii dră­guţe, cum ar fi că reuşesc să dirijez circulaţia autobuzelor în aşa fel încât să ne întâlnim din întâmplare atunci când nu mai e nicio şansă (dar asta extrem de rar...). Ar tre­bui, aşadar, să mi se in­terzică să ies pe stradă când sunt îndrăgostită sau să scriu mesaje după miezul nop­ţii.
Nu-mi (mai) plac cuplurile îndrăgostite, pentru că întrevăd în entuziasmul lor încântător apropierea des­păr­ţirii. Ştiu că gesturile lor pasionale se vor pre­face când­va în scrum şi mi se strânge inima. Văd cum şoap­tele de dragoste se vor preschimba în ţipete, declaraţiile înflăcărate vor rămâne doar o amintire prăfuită, ero­tismul din priviri se va stinge şi, uneori, amorurile ca-n poveşti vor sfârşi în faţa notarului. Şi mă întristez aşa de tare, încât întorc privirea în altă parte, spre cuplurile în care exis­tă o tandreţe abia ghicită, o iubire calmă. Le studiez cu în­cântare, pentru că vreau să le aflu se­cre­tul. Cred că au pe undeva o gră­dină fer­me­cată şi, la răs­timpuri, fug de restul lu­mii şi se închid acolo pentru câ­teva momente, doar ei doi. Un loc plă­cut şi nu­mai al lor, cum suna titlul unui roman. Am tras de câteva ori cu ochiul, voiam să văd ce se află într-o astfel de gră­dină, eram sigură că trebuie să fie lucruri la care noi, mu­ritorii de rând, n-avem acces, cum ar fi o rezervă se­cretă de poţiuni ma­gi­ce... Dar nu, am văzut lu­cruri din­tre cele mai ba­nale prin edenurile cu­plu­rilor care se iubesc până la capătul vieţii. Uneori, nimic mai mult decât doi oameni pregătind micul dejun copiilor care încă dorm, ca-ntr-un balet cu o core­grafie perfec­tă, ges­turile completându-se fără vorbe, schim­bând un surâs tandru, din când în când, dea­supra prăjitorului de pâine, şi în surâsul ăla, aproape în­tâm­plător, aproa­pe uzat, gata să treacă neob­ser­vat, mi s-a părut că le ghicesc secretul.

Teodor Dună
Dragosteamea

1. Ade­vă­rata iubire nu se sfâr­şeş­te cu dispariţia unei fiinţe, ea continuă şi se va sfârşi odată cu cel care a sim­ţit-o. Dra­gos­tea, în schimb, este o ce­le­brare a vieţii, a corpului. Dra­gostea îşi are rădăcinile în trup şi timp. În­dră­gostiţii vor­besc despre viitor de par­că timpul nu ar exista - deşi ei nu simt că se află mai mult decât ori­când pradă tim­pu­lui: îşi fac pla­nuri, sunt înse­taţi unul după celălalt, sunt frumoşi, încrezători, te­mă­tori. Ei trăiesc într-un orizont al speranţei între­gului, însă pu­ţini găsesc calea cea bună şi sfârşesc prin a redeveni oameni, prin a se lăsa copleşiţi şi morti­ficaţi de propria umanitate devoratoare. În iubire, timpul deja învaţă să oco­lească, iar cei doi nu mai sunt două corpuri, ci par că sunt îmbrăcaţi într-un alt trup - trupul propriei lor iubiri. Cred că dragostea e proiectivă, că se află sub zodia lui "mâine", asta fă­cându-i pe cei doi să trăiască într-un aparent pre­zent, într-un prezent care nu există în sine, ci re­prezintă doar un pod translu­cid către un viitor idea­lizat, feeric. Iubirea presu­pune un prezent continuu. Paradoxal, iubirea nu există decât acum - însă un "acum" cumva ne­sfâr­şit. Cei care se iubesc sunt un fel de demiurgi pentru care nu există timp, izolaţi în cerurile lor calde şi a căror creaţie - propria iubire - moare oda­tă cu ei înşişi.
2. Cred că singura şansă de a menţine vie dra­gostea constă în a o feri cât mai mult de ceea ce poar­tă numele de viaţă, să o faci să semene cu o insulă pe care să o părăseşti doar din când în când şi doar pentru a simţi miracolul întoarcerii. Deci, pentru ca dragostea să continue, este nevoie de o cabană de lemn la marginea unei păduri de pin. Casa este foarte aproape de un lac cald în care tră­iesc păstrăvi blânzi. În acel loc, timpul, bineînţeles, nu a existat şi nu va exista niciodată. Acolo nu se află decât îndrăgostiţii şi dragostea lor. Din loc în loc, se află mici râuri de culori diferite. El ia un astfel de râu de nici un metru lungime şi îl aşază în jurul gâtului ei în chip de eşarfă. Ea îl sărută. Se face de trei ori seară şi o da­tă di­mineaţă şi ei con­tinuă să se sărute, să fie doar fericiţi. Pielea ei stră­luminează auriu. Aşa nu se pot pierde noap­tea unul de altul, când se plimbă prin livezile cu iarbă înaltă şi moa­le. De aici se vede mai mult cer decât din ori­care alt loc de pe Pă­mânt. Când îşi mân­gâ­ie trupurile, este mereu pentru prima oară. Şi tot ceea ce văd este ca pentru prima oară şi tot ceea ce simt pare că atunci s-a născut pen­tru prima oară şi doar pentru ei. Ochii lor nu ştiu decât să îmbră­ţişeze, mâinile lor nu ştiu decât să îmbră­ţişeze.
Îşi vorbesc mult, dar des­pre orice şi-ar vorbi, în spa­tele tuturor cuvintelor rostite, ei simt mereu un alt cuvânt. Un cuvânt la fel de nesfârşit precum cerul, din care celelalte cuvinte doar ning. Acest cuvânt este dragosteamea. Ei simt, oricâte cuvinte şi-ar spune, că singurul cuvânt care mai există în întreaga lume e doar acesta: dragosteamea.

Traian T. Coşovei
"«Îndrăgostiţeala» e o trecătoare stare de spirit"

1. Diferenţa dintre îndrăgostire şi iubire o face nesăbuinţa. Când te îndră­gos­teşti, dispare instinc­tul au­to­con­ser­vării: de­vii imprudent cu viaţa ta, eşti ca­pabil să lupţi în duel, în turnir, să cânţi sub balcoane, re­fuzi mâncarea şi, conform nor­melor unui vechi tra­tat medieval, eşti foarte palid şi în­cer­cănat. Un poet spu­nea cândva că "a te în­dră­gosti înseamnă a fi nea­tent", iar replica mea a fost: "a te în­drăgosti e ca şi cum ai spiona un în­ger".
Iubirea e trecerea tandră şi fi­reas­că în cel iubit, e re­găsirea în cel sau în cea care se regă­seşte în tine. Iubi­rea cere compasiune, răb­dătoare în­ţe­lepciune şi re­nun­ţare la egoismul nos­tru aproa­pe... genetic. Uneori, iu­birea adu­ce şi o su­perioară tristeţe, pen­tru că pare un sentiment greu de înţelesuri pe care, dacă încerci să le pă­trunzi, este ca şi cum ai vrea să eva­dezi din faţa pluto­nului de exe­cuţie. Pentru că iu­birea aduce mân­tuire prin sufe­rinţă...
De la Cervantes, la Goethe şi Eminescu, marii gânditori au con­siderat dragostea nemu­ri­toa­re. Alţii, prilej de trădare. Şi, vai, câte crime în nu­mele iubirii!
Îndrăgostiţeala, cum o alin­­ta Nichita Stănescu, e o trecătoare stare de spirit, care nu implică nea­părat partici­parea celuilalt. Îndrăgostirea e doar... îngerul do­rului de iu­bire, o tân­jire a simţurilor după acel Ab­solut pe ca­re cu toţii l-am dori atinge în tim­pul vieţii noas­tre, iar nu în tim­­pul vieţii altora. Deseori, ne în­­dră­gos­tim de pro­pria noastră pro­­iec­ţie. Am putea spune, îm­potriva mitului lui Pygma­lion, că atunci când vraja trece, doar pietrele rămân. Pentru că o sta­tuie rămâ­ne nu­mai piatră, dacă nu este iubită.
2. Îndrăgostirea nu poate dura până la capătul vie­ţii, nici nu trebuie să dureze. Din când în când, avem nevoie de o pauză pentru "dezafectivizare", un răgaz de respiraţie, pentru a putea reinventa iu­birea, ca pe un foc de tabără în mijlocul pustietăţii, ca pe o pălărie de fetru găsită într-un tomberon de cu­vinte, ca pe o teamă de fluturii de Venezuela, stră­bătând o junglă de sentimente...
E bine ca despre iubire să vorbeşti ca şi cum te-ai teme să nu striveşti petale. Iubirea nelinişteşte oceane şi înduplecă piramide. În cinstea ei, Siberia cere iertare Moscovei, iar războiul Troiei refuză să înceapă. Iubirea naşte planete noi şi descifrează Manuscrisele de la Marea Moartă...
A scrie despre iubire îmi pare mai dificil decât a iubi... şi asta, poate, pentru că a iubi înseamnă a muri puţin câte puţin. Ne îndrăgostim iar şi iar, din spaima de obişnuinţă, dar iubim din spaima de a muri. Şi tare ne e dor să spunem cuiva: "Da, te iu­besc şi azi!". Aşa, simplu, nesofisticat, fără labirin­turi, fără frici şi fără la­crimi. Te iubesc fără spaime, ca pe o slujbă de du­minică într-o biserică din lemn. Nu te chem! Nu te vreau lângă mine, din teama că te-aş pierde! Îndepărtat te iubesc, ca pe o insulă exotică povestită de toţi, dar nevăzută de nimeni. Te iu­besc ca pe o mân­tuire. Şi când îţi spun că te iu­besc, vreau să-ţi fie dor de toate iubirile trecute prin toam­na îmbrăţişărilor tale. Te iubesc răbdător, sim­plu, fără la­bi­rin­turi, fără chin, fără aşteptare, pro­­ba­bil timid şi stângaci, dar fără po­doa­be, dileme, psi­­hanalize ieftine, me­ta­foră, lacrimi, reproşuri şi abi­suri. Te iu­besc naiv, limpede şi curat, ca în Cân­tarea Cântărilor, căci miresmele tale îmi sunt balsam mi­rositor şi mir văr­sat mi-este numele tău. Şi nu mi-e dor de tine! Nu te vreau, eşti deja în mine.
În ce mă priveşte, sunt o Spa­nie fără coride. Olé!