Imaginaţi-vă un fel de Arcă a lui Noe pe verticală, aşezată pe etajele unui bloc oarecare dintr-un oraş oarecare. În acest bloc, vecinii şi animalele lor trăiesc experienţe complicate care sfârşesc fie bine, fie în tigaie. Tocmai v-aţi făcut o imagine mentală despre filmul "Domestic", al treilea lungmetraj al regizorului Adrian Sitaru. Ei bine, da, vorbim de o comedie, de data asta, despre o comedie românească de real bun gust: viaţa noastră de bloc, bine împănată cu căţei, iepuri, porumbei, găini, pisici şi alte lighioane, fără de care nu putem trăi - o comedie asezonată generos cu umor negru şi naivitate, savuroasă până în măduva oaselor!
Posterul pentru România a fost desenat de artista Ann Mei din Rusia. În ilustraţiile sale, artista, inspirată de basme, combină suprarealismul cu inocenţa desenelor pentru copii şi umorul negru, ingrediente ce vor fi regăsite şi în filmul "Domestic".
Regizorul Adrian Sitaru declara că şi-a "dorit un film simplu, amuzant, dar şi emoţionant. Inspirat în mare măsură din copilărie, filmul se bazează pe câteva poveşti cu animale domestice (şi nu numai), copii şi părinţii acestora. Să ne uităm puţin în jurul nostru: câţi oameni sunt în parcuri şi pe străzi cu animale, câţi dintre vecinii noştri nu au măcar un acvariu sau un papagal, uitaţi-vă cât de mult sunt prezente în viaţa noastră animalele, în reclame TV, în cântece, în numele de familie, poveşti, filme, internet. Cred că avem o mare nevoie de animale şi ele de noi. Pornind de aici, am realizat cât de mult ne iubim, dar ne şi mâncăm, în acelaşi timp, la propriu, animalele".
Din distribuţie fac parte Adrian Titieni şi fiica sa, Ariadna Titieni (12 ani), cu care am stat de vorbă în întâmpinarea filmului.
- Ariadna, rolul din "Domestic" e prima ta experienţă ca actriţă?
- Nu e prima, dar a fost cea mai solicitantă şi, presupun că, pe undeva, e şi rolul cel mai drag de până acum. Am mai jucat în piese de teatru la şcoală. Am avut în fiecare an o piesă într-un festival care se numeşte "49 de poveşti", în clasele 1-4. Am fost Gretel, din "Hansel şi Gretel", am fost apoi omul de afaceri, din "Micul Prinţ". Dar spre deosebire de rolurile acestea, cel din "Domestic" a fost mai aproape de realitate - deşi e un basm pentru oameni mari. Mi s-a părut o provocare destul de amuzantă de când am citit scenariul. Fiind un film despre relaţia dintre oameni şi animale, mi-a plăcut să mă gândesc eu însămi la ce sunt animalele pentru noi, de fapt: ne sunt şi sursă de hrană, ne sunt şi prietene. Dar, oricum ar fi, adesea părem să nu le preţuim îndeajuns. Ajungem să le dăm mai multă atenţie abia după ce se petrec tragedii în familie, când le folosim ca substitute pentru oamenii dragi pe care îi pierdem. Bine, şi-apoi a mai fost frumos şi că am petrecut mai mult timp cu tata.
- Sunteţi unul dintre cei mai prezenţi actori în filmele româneşti din ultimii 20 de ani: aproape că nu e film cu rezonanţă internaţională în care să nu fi avut un rol. Aţi jucat, prin urmare, alături de mai toate starurile momentului. Cum a fost să fiţi coleg de platou - de data asta - chiar cu fiica dumneavoastră?
- A fost foarte frumos. Am fost în permanenţă uimit de faptul că Ariadna a lucrat serios şi concentrat şi că a făcut o diferenţă pe care mulţi actori o învaţă foarte greu: cum gestionezi momentele de relaxare şi momentele în care realmente trebuie să fii dedicat şi prezent pe platoul de filmare. Şi recunosc că, citind scenariul, mi s-au făcut ochii mari şi mi-am zis: "Cannes!". Mă şi vedeam cu Ariadna pe covorul roşu de la festival! Filmul ăsta are o subtilitate specială, dublată de un dinamism şi-un simţ al replicii absolut extraordinare. Sunt enorm de multe teme majore pe care Adrian Sitaru le pune în discuţii aparent prozaice şi superficiale, hilare de-a dreptul, dar dacă stai să te gândeşti, ele se pot revendica de la întrebările importante ale omenirii - întrebări despre noi înşine şi despre lumea în care trăim, la care nu avem încă răspunsuri. Când am citit scenariul, am zis: "10, Sitaru, bravo! Filmul ăsta va avea destin!". A fost de neimaginat pentru mine cum, la o banală - şi hilară - masă în familie de Paşte, Sitaru a presărat pe buzele personajelor nişte pastile de filozofie, de metafizică chiar, absolut uluitoare! Nu spun mai mult, vă invit să-l vedeţi în cinema, o să vă placă la maximum!
- În materialele de prezentare, Sitaru numeşte "Domestic" - "un film despre oameni şi animale". Ce învăţăm relaţionând cu animalele din jurul nostru?
Adriadna Titinei
- Tu ai animale, Ariadna?
- Da, am un iepure, Harry, iar de vara trecută, am şi o pisică, Hermione. Îmi sunt foarte dragi. Cu iepurele s-a întâmplat că nu l-am putut avea pe primul pe care l-am ales, nici pe-al doilea, abia pe-al treilea. A fost ca şi când el m-a ales pe mine, nu invers. E un iepure calm şi drăguţ. Când era micuţ şi se speria de noi, mă înduioşa foarte tare. Noi voiam întruna să-l mângâiem, să-l îmbrăţişăm, şi când îl puneam la loc în căsuţa lui, se ascundea repede, probabil de frică să nu-l luăm din nou la mângâiat! S-a obişnuit cu noi, totuşi, destul de repede. După prima săptămână, eram prieteni. Acum el nu mai tremură când îl scoatem din cuşcă, iar noi am învăţat ce face când îi trebuie câte ceva. De pildă, când i se termină apa din bidonaşul lui, dă cu năsucul în bidon şi ne fixează cu privirea - e clar ce ne cere!
- Mulţi părinţi se confruntă cu solicitarea copiilor de a avea animale de companie şi reacţionează mai degrabă negativ. Cum aţi gestionat dumneavoastră solicitarea copiilor?
- Cred că, în devenirea noastră, nevoia de a relaţiona cu un animăluţ e un moment absolut obligatoriu. E foarte important dacă ţi se întâmplă sau dacă nu ţi se întâmplă. Cât am fost copil, am avut obsesia cu peştii, am avut peşti, am avut obsesia cu păsările, am avut doi canari, am avut obsesia cu câinele, am avut un câine lup. Aşa că atunci când mi-au cerut copiii, am încercat să le înţeleg nevoia. Povestea cu canarii e foarte frumoasă - dramatică, chiar! Nu ştiu cât spaţiu aveţi, dar e o poveste amuzantă. Eram în clasa a 12-a când i-am cumpărat. Înainte să plec în armată, s-a întâmplat că unul dintre canari murise. Ştiam că celălalt n-o să mai trăiască mult, ei supravieţuiesc de regulă doar în pereche. Din armată, sunam acasă o dată la două zile. Pe vremea aia, erau telefoane cu fise. Stăteai la rând, băgai fisa de 1 leu sau 3 lei şi vorbeai. Sun acasă, răspunde tata cu voce stinsă. Zic: "Alo, tata?", "Da", zice el. "Tată, s-a-ntâmplat ceva?". "Da", zice el. Ei erau la Bistriţa Năsăud, eu făceam armata la Bucureşti. Zic: "Ce s-a întâmplat? Mama e bolnavă?". "Nu". Era aşa tulburat că scoteam cuvintele cu cleştele! Înnebuneam. "Da' ce s-a întâmplat, tată? A murit cineva?". "Da", zice el. "Pentru numele lui Dumnezeu, cine???". "Vasilică". Zicând Vasilică, tata m-a pus într-o dilemă; n-aveam rude apropiate cu numele Vasilică. Întreb: "Care Vasilică?". Cu glas şi mai stins, răspunde: "Canarul". Bietul tata avea un sentiment de vinovăţie, pentru că deschisese uşa să-l hrănească, deşi putea fi hrănit şi fără să deschidă uşa. Canarul a ieşit, s-a lovit de un perete şi l-a mâncat pisica unchiului meu. Ţin minte că toţi care aşteptau să vorbească la telefon, colegii mei de armată, au rămas absolut uimiţi, pentru că i-am zis tatei: "Cum e posibil să mă întâmpini cu vocea asta căzută, să nu-mi spui direct ce s-a întâmplat, suntem la 500 de km depărtare... Tata, fac şi eu infarct alături de tine!"... Asta a fost povestea lui "Vasilică mâncat de pisică". Dincolo de acest aspect, îmi părea rău că bietul tata ajunsese să sufere mai mult de moartea lui Vasilică decât mine, deşi iniţial nu a vrut să-mi cumpere canarii.
- În "Domestic" sunt şi animale care ajung în tigaie! Scena "Cine taie găina?" dintre Clara Vodă (mama), Ariadna (copilul) şi dumneavoastră (tatăl) e plină de suspans!
Scenă din film
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
