Fără scenă, dar tot artiști
- Ai fost una dintre cele mai îndrăgite voci ale generației '80, apoi, alături de soțul tău, Dan Kreimerman, ați devenit unul dintre cele mai simpatizate cupluri de cântăreți de la noi. Însă, la puțin timp după Revoluție, ați tras amândoi cortina și v-ați retras... Ce faceți?
- Da, ne-am retras de mult. Nu ne mai ocupăm de vreo optsprezece ani de lucruri publice, dar nu simt deloc dorința de a fi în față, în ochii lumii. De altfel, nici când meseria mea era aceea de cântăreață nu mi-a plăcut să insist, să forțez lucrurile. Doar ce vine de la sine e prețuit și binevenit. În prezent, eu și soțul meu, Dan Kreimerman, ne ocupăm cu producția de publicitate, avem un studio unde înregistrăm partea audio a reclamelor, ba chiar și o parte din cea video. Am norocul să pot face aceste lucruri acasă, ceea ce îmi îngăduie să fiu prezentă alături de băieții mei sau să mă ocup și de lucruri gospodărești. Am făcut această alegere în urmă cu 18 ani și mă felicit pentru ea, am o viață bună și liniștită.
- Totuși, de ce această schimbare de carieră, când erai atât de iubită de public?
- Industria muzicii, la fel ca și alte zone artistice, ascunde multe lucruri urâte în spatele strălucirii ei, dedesubturile ei sunt urâte și cer rezistență ca să învingi. Nici vorbă să ne fi simțit dați deoparte, nu am pățit ceva anume, ci, pur și simplu am ajuns la concluzia că o altă carieră era mult mai potrivită pentru noi. Dor de scenă? Câteodată, recunosc că am nostalgii. Dar rar de tot. Și, oricum, munca noastră în studio are destul de multă legătură cu ceea ce făceam înainte. E tot un domeniu artistic, ne folosim zi de zi cunoștințele muzicale, în plus, e incitant, pentru că fac mereu lucruri noi, de creație. Am ocazia să fiu câteodată regizor, câteodată textier, câteodată compozitor. Cum să nu fie incitant, când avem de compus muzici în toate stilurile Pământului, de la rock la canțonete, de la muzică de club la compoziții clasice, ba chiar bucăți create pentru... mandolină, să spunem. Păi, nu aș fi ajuns să compun într-o sută de ani de carieră muzicală muzică pentru mandolină. Așadar, e palpitant, interesant, mereu avem ceva de cercetat și învățat, ceea ce îmi place foarte mult. Repet, a fost o alegere inspirată această schimbare de carieră.
Du la capăt ce-ai început!
- Cât de mult au contat educația și originea ta germană în alegerile pe care le-ai făcut în viață? Ce înseamnă, de fapt, spiritul german, despre care se vorbește atât și pe care unii îl urăsc din rărunchi?
- Educația pe care o primești acasă este cu adevărat harta care te ghidează în viață, chiar și atunci când nu o urmărești în mod conștient. Iar educația germană implică multă rigoare, disciplină și corectitudine. Eu așa am fost crescută, pentru că tatăl meu era german, mai precis șvab din Banat. Și el, și bunicul meu (Emerich Bartzer), au fost muzicieni, compozitori. La rândul meu, am urmat Școala germană din București. Chiar și în plin comunism, când am urmat eu cursurile Școlii germane, aceasta era altfel, de elită, așa era considerată și așa o simțeam și noi. De ce? Pentru că în ciuda matricolelor, cravatelor și bentițelor comune tuturor școlilor, noi învățam într-un sistem bilingv, ceea ce este un plus enorm pentru orice educație. Te obligă să gândești într-un anumit fel, să faci paralelisme în permanență, îți creează înclinații și către limbi străine, dar și către a înțelege un sistem diferit, mai ușor decât într-o școală uni-linguală. E greu de sintetizat cu adevărat ce înseamnă educația și moștenirea germană. Ce știu sigur este că eu am o mare mulțumire a lucrului bine făcut. Tatăl meu, în tot ce compunea, orchestra sau preda la școală, punea foarte multă conștiinciozitate. A reușit să-mi impună și să-mi transmită și mie împlinirea aceasta a lucrului încheiat. Am înțeles repede că este o calitate de excepție și încerc, la rândul meu, s-o transmit prin educație copiilor mei. Du la capăt ce-ai început! Suntem disciplinați, nu lăsăm lucruri la voia întâmplării sau neterminate. Un alt lucru extrem de important, moștenit de la tata, și pe care, din nou, încerc să-l transmit atât copiilor, dar și oamenilor apropiați nouă, este plăcerea de a cânta împreună. Nu la nivel profesionist, ci de plăcere, între prieteni, familie. În familiile germane, chiar și acum, lumea se adună cu diferite ocazii și cântă. "Musizieren" cum se spune nemțește. În orășelul bunicului meu, Jimbolia (Hatzfeld, cum se numește în germană), majoritatea copiilor învățau să cânte la un instrument. Școala germană impune același lucru - și pe vremea mea și acum, cu toții am învățat să cântăm la blockflöte (flaut). Plăcerea aceasta de a face un lucru frumos împreună cu alții creează o legătură nemaipomenită între oameni. Cu totul specială. Uite, în Austria zilelor noastre, până și în familiile de țărani, copiii cântă la instrumente. Am locuit într-una dintre vacanțele noastre la o familie în care fata cânta la saxofon, iar băiatul la trompetă. Mai mult, satul respectiv avea o mie cinci sute de locuitori și o orchestră cu două garnituri, adică de șaptezeci de oameni. Vă dați seama?! La fel se întâmplă și în Germania. Așadar, cultura germană, riguroasă și aspră, cum o consideră unii, implică și acest aspect al făcutului de muzică, într-o manieră destul de serioasă. Vă spun cu toată tăria că muzica schimbă în bine oamenii. Am lucrat cu clasa lui Boris (fiul meu cel mare) anul trecut, alcătuind o mică orchestră. Chiar dacă unii cântaseră înainte la blockflöte sau la instrumente de percuție, acum aveau de-a face cu mai multe instrumente, iar asta le-a plăcut enorm și i-a unit foarte mult. Chiar și cei care nu luaseră nicio lecție de muzică înainte voiau să facă parte din acest grup special, le simțeam dăruirea și bucuria. Este extraordinar cum muzica, cu atât mai mult cea făcută împreună, poate forma spiritul și caracterul unui copil.
O familie de invidiat
- Povestește-ne puțin despre băieții tăi...
- Robert are unsprezece ani, e în clasa a V-a, iar Boris are șaisprezece și e în clasa a IX-a. Amândoi urmează Colegiul German Goethe din București, plus cursuri de muzică ca elevi externi, la Liceul "George Enescu". Nu le este ușor, orele sunt mult mai multe în sistemul de învățământ bilingv, mai dificile, dar copiii se dezvoltă cu adevărat altfel. Îi ador nespus pe amândoi și, în general, mor după copii. Ochișorii lor sunt, cred, cea mai frumoasă priveliște de pe Pământ. Nu știu dacă am reușit să păstrez în mine candoarea lor, dar o prețuiesc mai presus ca orice, pentru că este minunată. E o desfătare pentru mine de fiecare dată, când am de-a face cu ei.
- Și relația cu Dan Kreimerman pare la fel de frumoasă. Care e secretul unei căsnicii neatinse de timp?
- Nu știu dacă există secrete. Eu și cu Dan avem norocul să ne ocupăm de aceleași lucruri, să lucrăm împreună, iar asta ne ține foarte uniți. La noi, apropierea aceasta a funcționat, ne priește, ne place așa, chiar dacă nu se pune niciodată problema să ne fie dor unul de celălalt (râde). Cred că alții nu ar suporta prea ușor o asemenea prezență permanentă, unii oameni simt nevoia de spațiu, unul față de celălalt. Noi nu. Ne completăm foarte bine, când unul are treabă la studio, celălalt îl înlocuiește acasă, iar când lucrăm împreună, ne înțelegem foarte bine, suntem creativi ca și cuplu, într-un mod foarte armonios. Suntem norocoși. Suntem norocoși și pentru că am putut astfel să stăm foarte mult cu copiii, să-i cunoaștem bine, să nu fim nevoiți să le transmitem totul în cele două oare pe seară, petrecute împreună, după nouă ore de serviciu într-un birou, așa cum se întâmplă cu majoritatea părinților. Săracii, nu au ce face, nu este o alegere, tocmai de aceea spuneam că avem noroc și suntem recunoscători pentru acest noroc tocmai prețuind și apărând micul nostru univers.
- Trecem printr-o criză a statorniciei?
- Da, da, cred că și așa se explică multe. Iar această lipsă de statornicie se extinde de la cuplu la întreaga noastră viață. De exemplu, mă uit des în jur și observ cum aproape nimeni nu mai face numai un singur lucru. Adică, dacă sunt la volan, oamenii vorbesc și la telefon, dau și un sms, ba chiar mai și mănâncă în același timp. Dacă lucrează, ascultă și muzică și au știrile date tare la televizor. Asta e risipire! Ne risipim mințile, iar aceasta are mari repercusiuni și asupra stării noastre emoționale. Ne pierdem răbdarea, ne plictisim mult mai repede și, din păcate, așa se întâmplă și în iubire. Ba mai rău, la fel ca noi procedează și copiii, care astfel își pierd de mici puterea de concentrare. Nu au acasă liniștea de a face un lucru și numai pe acela, iar părinții nu-și dau seama ce urmări devastatoare are acest amănunt mai târziu. Cum să reușească ei în viitor să iubească un om deplin, numai pe acela, fără să trădeze, fără să se plictisească, când încă de mici nu au avut liniștea necesară să-și dezvolte răbdarea de a citi o carte până la capăt sau de a termina desenul început, fără mii de întreruperi?! Noi suntem prea grăbiți. Începem multe lucruri și nu le ducem la capăt. Ai spus bine: trăim o criză a statorniciei și, adaug eu, a risipirii.
- Ai regrete, Dana?
- Nu pot numi nimic, cu adevărat, regret. Dar am un "of", acela de a nu fi găsit soluția - nici eu, nici societatea - de a îndruma copiii spre anumite valori: copiii să devină capabili să selecteze, să-și creeze propriile sisteme de valori, pentru că acum ei nu mai deosebesc binele de rău, din cauza "maculaturii" și a promiscuității din jurul lor.
- Cea mai mare realizare...
- La această întrebare se răspunde, de obicei, prin clișeul: "Copiii sunt cea mai mare realizare", care e într-un fel adevărat. Dar eu nu am "cea mai mare realizare", ci realizări. Unele sunt spectaculoase numai pentru mine. Când încerc să-i învăț pe copii anumite lucruri, iar ei îmi pun o întrebare din care îmi dau seama că au înțeles, aceea e o realizare. E o realizare și să aibă succes ceea ce am creat profesional, dar la fel mă bucur și de o reușită culinară. Viața este făcută din mici realizări și cred că e greșit să ne punem țeluri extrem de înalte. Eu nu am căutat niciodată realizarea "cea mare", dar am marea bucurie de a le fi găsit pe cele mici din când în când. Pe de altă parte, nu sunt niciodată pe deplin mulțumită de mine. Încerc să lucrez în permanență la sinele meu, să-mi corectez lipsurile. Altfel, sunt un om disciplinat, mă țin de cuvânt. "Ein Mann ein Wort", spune neamțul, adică "Atunci când ai spus o vorbă, vorbă e, trebuie să te ții de cuvânt". Încerc și eu să procedez așa.
- Mai ai întâlniri muzicale, prieteni din breaslă, te mai interesează muzica prezentului?
- Mai am prieteni din lumea muzicală, chiar mulți. Cu Silvia Dumitrescu și cu Artan mai și cântăm de sărbători. Întâlniri muzicale avem doar cu cei pe care îi solicităm în munca noastră și e plăcut. Cât despre muzica momentului... apar și lucruri bune, și lucruri proaste, și lucruri execrabile. E foarte greu să cerni acum, o va face viitorul.