Când sfinţii stau la taifas

Acum două decenii, în stupina mânăstirii Sihăstria locuiau doi mari părinţi - Cleopa Ilie şi Marcu Dumitrescu. Primul stătuse mulţi ani în pustiu, iar al doilea avea peste 20 de ani petrecuţi în temniţă. Când se întâlneau, îşi depănau amintirile. Unul din închisoare, celălalt din sihăstrie. Un neofit a asistat la dialogurile lor de taină şi a acceptat acum să le dezvăluie

Celula morţii

Când l-au aruncat în ea s-a gândit că e sfârşitul. O ce­lulă hâdă, fără geam la fereastra mică, fără podea, fără pat. Deţinuţii îi spuneau între ei "frigiderul", căci gerul de afară se strecura nestingherit înăuntru. O gaură neagră, în care doar moartea putea trăi. Nu aveai pe ce să te aşezi, nu te puteai odihni nicio clipă.
Cei ajunşi aici se plimbau fără oprire, până la epui­zare. Încet, clipă de clipă, frigul năpraznic le fura căl­dura inimii, le amorţea mădularele, până când viaţa, obo­sită să mai lupte, pleca, lăsându-le trupul degerat şi neînsufleţit. Apoi veneau gardienii şi-l luau pentru a-l arunca în groapa comună. De mâncare nu primeau, afară de câteva gamele de apă şi nici acelea în fiecare zi. Nu scăpa nimeni... Prin pereţi auzeai gemetele tova­răşilor care se stingeau încet, şi apoi o linişte hâdă ră­mâ­nea să plutească peste singurătatea nemărginită a în­chisorii.
Pe părintele Marcu l-au aruncat aici ca să-l omoare. Era oţelit în nevoinţe mânăstireşti, ştia cum să lupte cu frica şi îndurase până acum dureri fără margini. Era unul din puţinii deţinuţi care nu ceda atunci când era torturat. Nu scotea niciun vaiet şi tocmai de aceea îl chinuiau mai mult decât pe toţi ceilalţi. Dar, în faţa frigului, nu avea nici el scăpare. Simţea cum i se scurge în trup, picurând strop cu strop, răceala pereţilor. A început să facă metanii. Una, două, trei, zece, o sută, o mie... "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Cel ce din ţărână m-ai zidit miluieşte-mă! Fără de număr am greşit, Doamne iartă-mă! Duhul curăţiei, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l slugii tale!"
Lovind uşor cu fruntea podeaua de gheaţă, se va fi gândit la patimile Domnului, la chinul hâd şi batjoco­ri­tor de pe cruce, la mulţimea nebună a iudeilor şi la dra­gostea Mântuitorului, de nepătruns pentru cei care-L răstigniseră. În faţa durerilor şi iubirii Lui, su­ferinţa sa din celulă îi va fi părut mică şi uşor de purtat. Cât să o strângi în inimă, să o faci bob şi apoi să o arunci în marea uitării. Să rămână doar dragostea, dra­gostea şi mila pentru toată lumea, chiar şi pentru săr­manii gardieni, pentru călăii care nu ştiau ce fac şi la ce se osândesc pe vecie. O lacrimă se va fi scurs şi pentru ei. Apoi încă una, pecetluind ruga şi iertarea.
N-a ştiut cât s-a nevoit. N-a stat să numere, nu s-a mai gândit la curgerea clipelor. Timpul, atât de greu de urnit în închisoare, s-a lăţit înghiţindu-l. Gândul îi va fi curs la mânăstirea lui dra­gă, la poienile în care acum soarele lucea peste zăpada neatinsă, la nopţile luminate de priveghere şi la prietenul şi stareţul său, părintele Cleopa. Când s-a trezit, s-a dumirit că ador­mise direct pe betonul în­gheţat. Dar, culmea, era nă­duşit, cu zeghea udă de sudoare! În jurul său, pere­ţii celulei parcă dogoreau. O căldură minunată, izvo­râtă, i se părea, chiar din inima lui, potopise micuţa încăpere, pe care acum o simţea ca pe propria-i chi­lie. Domnul revărsase fo­cul său, înlănţuindu-l cu dragoste. Se simţea liber şi fericit.

O prisacă plină de mierea Duhului

"Istorisirea aceasta am auzit-o eu, în prisaca Si­hăs­triei, de la părintele Marcu Dumitrescu, care i-a po­vestit-o părintelui Cleopa. Le duceam masa acolo, lângă stupi, iar ei adăstau ceasuri întregi, povestind, unul de nevoinţele din pustie, iar celălalt de cele din temniţă. Plângeau amândoi când îşi depănau amin­tirile, amintiri grozave, pe care le tăinuiseră de ceilalţi oameni, ca să nu cadă în ispita mândriei. Iar eu, mic prunc duhovnicesc, mă minunam că îngăduise Dum­nezeu să fiu de faţă la aşa sfat. Sfat de sfinţi".
Părintele Visarion Neag era pe atunci un neofit. De abia intrat în obştea marii mânăstiri a Sihăstriei, pri­mise ascultare să-l ajute pe părintele Marcu Dumitres­cu să vadă de albine. Pe acesta îl ajunseseră bătrâneţele şi nu mai putea să grijească singur stupii. "Era un om tare tăcut, mereu atent la rugăciune. Arareori l-am auzit să spună vreun cuvânt care să nu fie legat de evan­ghelie sau de nevoinţă. Îmi spunea ce am de făcut la stupină, dar pe scurt, fără să piardă vremea. Apoi se retrăgea cu atenţia înlăuntru, aţintindu-şi mintea la Hristos".
În prisacă avea o căsuţă şi părintele Cleopa Ilie, predicatorul de foc al monahismului românesc. Venea aici pentru a sta retras, adâncindu-se în meditaţii şi scris. La prânz, se aşeza la masă împreună cu părintele Marcu. Aşterneau bucatele pe o bucată de lemn cât palma şi apoi "mâncau ca nişte copii. Luau unul de la celălalt şi vorbeau numai de lucruri duhovniceşti. Mai mult se sfătuiau decât mâncau". Era un ospăţ al inimii.
Să fii ucenicul unor asemenea oameni a fost pentru părintele Visarion o mare binecuvântare! Părintele Mar­cu era unul dintre cei mai sporiţi monahi ai Sihăs­triei. Îndurase aproape două decenii de temniţă, de-a lungul cărora fusese torturat în fel şi chip. Pe gardieni îi adusese la disperare răbdarea sa, ajunsă proverbială. Îndura totul în tăcere, rugându-se, primind suferinţa ca un canon pentru păcatele sale. Şi asta îi mânia la culme pe călăii care-l chinuiau mai mult decât pe tovarăşii săi. Aşa a ajuns să i se spună"fachirul", pentru că cei­lalţi deţinuţi credeau că el nu simte loviturile. Dar le sim­ţea. "Au zis unii că eu aş fi fost mai tare în ispite; dar vă zic că nici eu nu puteam să rezist în toate încercările prin care am trecut douăzeci şi ceva de ani de zile, dacă nu mă ajuta Darul lui Dumnezeu. Numai mila Domnului m-a ţinut, şi nu ştiu eu dacă voi fi la fel de tare. Nu mi-a fost frică de ei, mi-era frică de mine. Că acolo ne-a ţinut numai puterea harului şi credinţa din noi. Dar nimeni nu poate să fie sigur nici pe una, nici pe cealaltă".
Pe părintele Visarion Neag l-am întâlnit în Ţara Moţilor, la Mânăstirea Crişan, închinată marelui martir al neamului românesc. Părintele a clădit-o de la firul ier­bii, aşa cum i-a prorocit în tinereţe părintele Cleopa, chiar în prisaca Sihăstriei. Vorbeau adeseori despre Ardeal, despre cum acesta rămăsese fără mânăstiri în urma prigoanei. Erau vremuri cumplite, când puterea comunistă nu îngăduia ridicarea unor noi aşezări mo­na­hale, aşa că nimeni nu nădăjduia ca Transilvania să aibă din nou călugări. Şi totuşi, înţeleptul călugăr al Sihăstriei i-a spus atunci părintelui Visarion, în plină dictatură comunistă, să fie pe pace, căci "Ardealul o să te cheme pentru jertfă". Acum, la mai bine de două decenii de la acest cuvânt enigmatic, părintele stareţ a înţeles ce voia să-i spună duhovnicul său. Într-adevăr, după revoluţia din decembrie 1989, Transilvania şi-a chemat din nou fiii acasă, şi sute de monahi din mânăs­tirile moldoveneşti şi muntene au început ridicarea de schituri şi mânăstiri, împlinind cu râvna lor vitregia istoriei. Profeţia părintelui Cleopa s-a împlinit. Dar, până aici a fost o cale lungă de străbătut pentru părin­tele Visarion Neag. O cale care a început încă din copi­lărie, atunci când a simţit pentru prima dată chemarea de foc a mânăstirilor.

Părintele Dometie, sfântul fără cămaşă

Plecau cu mic cu mare dimineaţa, devreme, atunci când soarele de abia se iţeşte. Răcoarea aceea a dimine­ţii e prietena pelerinului, căci îi aşterne în faţă drum spornic. Aveau de străbătut munţi, văi şi ape repezi. "Deşi era o vreme potrivnică bisericii, erau mulţi pele­rini. Cu sutele! Şi nu existau în mânăstiri condiţii pen­tru ei ca acum. Acum avem, dar parcă s-a pierdut din vibraţia aceea". Mergeau ziua întreagă pe jos. Cu toţii, chiar şi copiii mici, doar pentru a adăsta câteva ceasuri în umbra de piatră a Râmeţilor, ascultând cuvântul părintelui Dometie, apostolul Apusenilor. Toţi moţii îl urmau fără să clipească. Avea în stăpânirea duhului său sate întregi din preajma mânăstirii, pe care le păs­torea cu o râvnă de muce­nic. Se sădise parcă în el ce­va din iureşul martiri­lor pie­riţi în lupte pentru apă­rarea nea­mului şi acredin­ţei. Printre pelerinii care se scurgeau către catedrala Apusenilor era şi părintele Visarion Neag, pe atunci doar un co­pil de 11 ani. Râ­meţul a fost prima mâ­năs­tire în care a călcat. Era spre sea­ră. Mersese toată ziua şi, când a ajuns, în bi­serică în­cepuse priveghe­rea. L-a vră­jit glasul mai­cilor cân­tând la strană tro­pare în cin­stea Prea Sfintei. "Am repetat apoi zile în şir prin păduri - «Prea Sfântă Năs­cătoare de Dumnezeu mi­luieşte-ne pe noi!» Era un imn cum nu mai auzisem pe pământ. O cântare de în­geri. Atunci m-am hotărât să mă fac călugăr".
Părintele Dometie a fost primul său model. O icoa­nă a sfinţeniei. "L-am auzit vorbind oamenilor despre Maica Domnului şi iubirea unei mame pentru copilul ei. Cuvântul său te pătrundea până în rărunchi". A fost acolo şi când părintele Dometie a murit, răpus de inimă, în faţa unei bisericuţe a moţilor, la care slujise adeseori. Era atât de milostiv, încât dăruia săracilor tot ceea ce-i aduceau pelerinii. Părintele Visarion îşi amin­teşte că, atunci când a murit, părintele Dometie nu avea cămaşă pe el. "Şi nici la chilie. A trebuit să meargă cineva să-i cumpere una din oraş ca să aibă cu ce-l îngropa. Oameni ca el sau ca părinţii Cleopa şi Marcu de la Sihăstria au fost modelul meu ca monahi. Că­lugări jertfiţi cu totul lui Hristos".

Prigoana

"La Slatina, în Bucovina, ctitoria lui Lăpuşneanu, părintele Cleopa a strâns o obşte de monahi destoinici. Au fost acolo şi părintele Marcu Dumitru, şi părintele Petroniu Tănase, care apoi a plecat în Athos, şi Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Techirghiol, şi Leonida Plă­mădeală, viitorul mitropolit al Ardealului, şi mulţi alţii. Doar că asta nu a plăcut Securităţii, deşi ei îl propovăduiau doar pe Hristos, nu făceau politică".
Prima dată a fost arestat părintele Cleopa care, cu predicile sale, strângea în jurul său mii de ţărani. "Îl duceau la Securitate şi-l ţineau nedormit, cu reflec­toare în faţă, să-şi piardă minţile. Dar nu au reuşit. Văzând ce i se pregăteşte, a plecat în pustiu. Părintele Marcu nu a mai apucat. L-au arestat direct din mâ­năs­tire".
Părintele Cleopa a rătăcit prin munţi luni în şir. Nu spusese nimănui unde merge, ca să nu atragă năpasta asupra fraţilor de nevoinţă. Zilele şi nopţile le petrecea sub cerul senin, rugându-se îndelung pentru el şi pentru cei arestaţi. Mânca ce găsea prin codru. Mai târziu, un pădurar evlavios a început să-l ajute, ducându-i puţină pâine uscată. Părintele îşi săpa câte un bordei în care nu stătea foarte mult, ca să nu fie descoperit. Anii aceia l-au oţelit în răbdare şi în rugăciune.
În tot acest timp, părintele Marcu îşi străbătea şi el "pustia" lui, aridul deşert al temniţei. Era izolat la Ji­lava, de săptămâni în şir. Trăia clipe de iad. La un mo­ment dat, de afară, printr-o fereastră deschisă, a intrat o cioară, o pasăre pe care, altminteri, afară, în libertate, nici nu ar fi băgat-o în seamă. Dar aici, între pereţii cenu­şii pe care-i vedea zilnic, ea i-a părut un semn de la Dumnezeu. Un semn că afară, dincolo de zidurile în­chisorii, există încă viaţă, o natură frumoasă, zidită de Domnul, şi multă libertate. "Îi spunea părintelui Cleo­pa că a fost atât de fericit să vadă o altă făptură vie încât, zile în şir, după ce pasărea plecase, a uitat de greutăţile temniţei".

Nuntă-n cer

Stătea de câteva săptămâni închis într-un şopru. O familie milostivă îi zidise o cameră secretă, la care se ajungea doar pe sub podea. Era ascuns, şi asta era bine. Părintele Cleopa era obişnuit cu singurătatea. Îl ajuta să se închidă mai bine în inimă, ca de acolo să urce spre Domnul. Nu avea nevoie de ni­mic. Până într-o seară când, la câteva case depărtare, a pornit o nuntă - zarva l-ar fi tulburat, nelă­sându-l să-şi aducă luarea amin­te spre rugăciune. Aşa că a început să mediteze şi s-a gân­dit - "Dacă aici, pe pă­mânt, la o simplă nuntă oa­me­nii se bucură atât de mult, oare ce va fi în ceruri, când se vor întâlni cu Hristos?". Atât. Gân­dul a fost năpraz­nic şi Domnul s-a folosit de el ca să-l răpeas­că la ceruri. Ce a trăit acolo sus, îi era foarte greu să spu­nă. O iubire fără mar­gini, o fe­ricire ca­re sta să-i rupă pieptul. Da­că a urcat la rai cu trup sau fără, nu mai ştia să spu­nă. Atâta doar îşi a­min­tea, că a plâns de bucurie, încât a udat hai­nele şi prosopul pe care-l avea cu el. Şapte minute. Atât au trecut pe pământ. Dar aco­lo, în împărăţiile luminii, şapte mi­nu­te pot fi mai mult decât o via­ţă. Pot fi o veş­nicie.
"Părintele Cleopa a mai po­vestit întâmplarea asta şi la pele­rini şi în cărţile sale. Dar nicio­dată nu recunoştea că i s-a în­tâm­plat lui. O punea pe seama unui pustnic pe care-l cunoscuse în peregrinările sale, ca să nu-l prindă păcatul mândriei. Dar părintelui Marcu îi vorbea des­chis, şi i-a mărturisit că el era acel pustnic. El fusese răpit la cer, iar după ce s-a întors pe pă­mânt, luni de zile de inima lui nu s-a atins niciun gând lumesc. Doar o bucurie lină şi o dragoste fără margini. Şi când povestea asta, plângeau amândoi".

Apusul

Încet, deşi sporeau cu duhul, trupurile celor doi mari monahi ai Sihăstriei se topeau pe zi ce trece. Lăuntric, părintele Marcu părea că întinereşte. "Avea o faţă ca de copil, senină, luminoasă, curată. Era din ce în ce mai tă­cut, păzindu-şi rugăciunea care, probabil, ajunsese deja să fie neîncetată. Nu exista să mergi la dânsul şi să-l vezi altfel decât cu ochii în lacrimi". Jos, în mânăs­tire, părintele Cleopa primea pelerinii care-l căutau însetaţi de cuvânt. Dar vioiciunea tinereţii, cea care-l purtase prin toţi munţii Neamţului, stătea să apună. Şi el, şi părintele Marcu, se găteau de marea trecere. Avva Paisie, un alt mare rugător al Sihăstriei, luase deja calea cerului, la un an după revoluţia din 1989. Venise acum rândul lor.
"Părintele Marcu avea chilia perete în perete cu mine. Era su­ferind. Am mers la el în chilie de câteva ori, pentru că am crezut că-l pierdem. Avea pulsul atât de slab încât credeam că inima i s-a oprit. Dar îşi revenea, parcă mi­ra­culos, de fiecare dată. Şi-şi continua nevoinţa. Noaptea îl auzeam cum făcea metanii, deşi era foarte slăbit". Monahii Si­hăstriei mărturisesc că, în ultimii ani ai vieţii, părintele Marcu petrecea în rugăciune jumătate de zi. Apoi îi pomenea pe toţi cei pe care-i ştia şi din nou citea la "Psaltire". Deşi era doar un simplu monah, neavând dreptul să slujească sau să spovedească, părintele Cleopa le-a spus o dată uce­nicilor - "Îl vedeţi? Aista-i cel mai mare duhovnic al Sihăs­triei".
Mai întâi a plecat părintele Cleopa. S-a stins liniştit în chilia lui, în dimineaţa zilei de 2 decembrie a anului 1998. După doar două luni, pe 28 februarie, l-a urmat şi părintele Marcu. Se va fi grăbit la pri­saca de dincolo, să stea la sfat cu stareţul şi prie­tenul său. Şi, de bună seamă că asta fac şi acum. Tăifăsuiesc în ră­coarea raiului, în­conjuraţi de albi­ne şi flori. Iar la măsuţa lor stă tot timpul şi Hristos. Aşa cum stătea şi când erau aici, pe pământ, în raiul Sihăstriei.

Sfaturi ale părintelui Marcu Dumitrescu

* Cu mintea poţi să înţelegi multe lucruri adânc, dar dacă nu se atinge de inimă e fără folos. Dar când se împreună simţirea inimii cu luminarea minţii, atunci simţi că lucrează harul lui Dumnezeu prin toată fiinţa ta.

* Cuvintele lui Dumnezeu sunt ca diamantul, care, dacă-i arăţi o feţişoară către soare, toate celelalte feţe ale lui se luminează.

* Dumnezeu ştie despre fiecare din noi mai mult decât ştim noi despre noi.

Sfaturi ale părintelui Cleopa

* Biserica este mama noastră! Nu lăsaţi Biserica, pentru că în ea ne unim cu Hristos.

* Să aveţi Psaltirea ca pe un cozonac bun. Când ţi-e foame, mai tai o felie, mai mănânci, mai faci trea­bă, apoi mai citeşti o catismă, două, trei, cât poţi.

* Când zici "Doamne Iisuse!'' se cutremură tot iadul, numai să zici din inimă!

* Să trăiţi în dragoste unii cu alţii, că dragostea nu moare niciodată.

* Să aveţi către Dumnezeu inimă de fiu, către voi minte de judecător şi către aproapele inimă de mamă.

* Odată, când cineva i-a arătat noua biserică din livada mânăstirii, părintele a zis: "Mai greu este să faci un călugăr adevărat decât o catedrală!''.

Foto: arhiva mânăstirii Sihăstria