Feri şi caprele
Îndrăgostirea, înmugurirea dragostei, a fost pentru mine ca primăvara, iar primăvara a însemnat mereu o mare sărbătoare, pe care o adulmecam, o simţeam cu mult înainte ca frunzele să se desfacă pe crengile umede de ploi. A fost ca un curent uşor, care a trecut discret printre lucruri şi oameni şi le-a prins pe toate într-o plasă colorată. A fost ca o boală, ca o febră care a apărut brusc într-o bună dimineaţă, de cum am deschis ochii, o stare pe care, într-un anume fel, am aşteptat-o şi presimţit-o. N-avea nume pe atunci starea aceea, nu ştiam cum să-i spun, căci nu ştiam ce mi se întâmplă, dar simţeam că nimic rău nu mă poate aştepta, căci toţi oamenii păreau buni, toată lumea era bucuroasă şi nu exista încă nicăieri suferinţă sau amărăciune. Toate erau frumoase, toţi erau împliniţi, lumea părea scăldată în lumină. Şi-atunci am simţit într-o zi, chiar am simţit, cum mi-au crescut aripi. Aş fi putut zbura cu ele oricât de sus, nimic nu mă înspăimânta, nimic nu mă oprea. Nu erau graniţe şi nici oprelişti, n-aveam teamă şi nici spaime. Trăiam numai aşteptarea aceea plină de emoţii şi de necunoscut, căreia mai târziu, peste ani, i-am zis dragoste, dar care atunci era încă nespusă, nelămurită şi nenăscută de-adevăratelea.
Mă simţeam înfrăţită cu pământul întreg şi cred că m-aş fi putut îndrăgosti de orice şi de oricine, de un cais înflorit, pe lângă care aş fi trecut apoi zilnic, pentru a-i mângâia trunchiul tânăr, de forma arcuită a unui deal, pe care vedeam în visele mele o casă şi un pom, de soarele care mi se părea că răsare numai pentru mine, chiar şi de cutia poştală a vecinilor, care mi se părea, dintr-o dată, cea mai colorată şi mai frumoasă din lume.
Întâmplarea însă a făcut ca tocmai atunci, când am simţit eu că ceva nou şi ciudat pluteşte în aer, ca un nor mătăsos ce-a acoperit toată curtea noastră, întâmplarea, zic, şi numai ea, a făcut ca exact în dimineaţa aceea să treacă pe uliţă, turma de capre păstorită de Feri, nepotul unei babe din capătul satului. Şi, ca în poveşti, căci nu se mai putea altfel, Feri a devenit Făt Frumosul, viteazul purtător al tuturor biruinţelor din lume, eroul eroilor.
Aveam doar vreo câţiva ani, dar îmi amintesc şi acum cu mare precizie graba cu care-mi legam funda albastră în păr, atunci când auzeam dimineaţa clopoţelul pe care-l purta ţapul Vilmoş, care anunţa că, în curând, Feri căprarul avea să treacă cu turma lui pe uliţa noastră. Doamne, ce-mi plăcea Feri, pentru că era liber, pentru că făcea toata ziua ce voia, pentru că nu se ducea la şcoală şi pentru că în ochii lui cenuşii, care n-aveau astâmpăr, vedeam un fel de obrăznicie şi-o indiferenţă faţă de toţi. Nu ştiu cât a fost Feri de impresionat de funda mea albastră şi de şorţul cu fodore pe care mi-l puneam în mare viteză când fugeam spre poartă, ca să-l pândesc printre scândurile gardului, şi să-l văd cum face şmecherii cu toiagul cu care-şi aduna caprele. Ştiu însă că totul s-a terminat într-o dimineaţă în care, cam prin dreptul locului din care îl pândeam, Feri a vrut să stea în cap, suprem omagiu pe care mi-l dăruia, dar ţapul Vilmoş, sătul de exhibiţiile lui, l-a trântit în noroi. De atunci înainte, ca să-şi ducă la pădure ţapii şi caprele, Feri ocolea pe alte uliţe. Nu l-am mai văzut apoi câţiva ani şi, uite aşa, s-a încheiat prima idilă a copilăriei, trăită pe după gard, şi-n vremea aceea, mi se pare acum, dragostea aluneca printre oameni, printre lucruri, copaci, pietre şi flori, ca un cârd de peşti albăstrii, care se mişcă toţi în aceeaşi direcţie.
L-am întâlnit pe Feri multă vreme după aceea, la o nuntă, într-o vacanţă de vară. Se făcuse şi el orăşean şi nu mai avea nimic din libertatea de altădată, părea pierdut în hainele noi care stăteau scorţoase pe el. Parcă era legat de mâini şi de picioare, şi când m-a chemat la dans, cu un zâmbet stingher în colţul gurii, printre noi putea să treacă acceleratul, aşa mă ţinea, cu mâinile întinse, ca nu cumva să ne atingem unul de altul, ca din întâmplare. Îşi pierduse farmecul, îi pierise curajul, iar părul lins, cu cărare-ntr-o parte, îl făcea să pară un premiant înţepenit. Unde dispăruseră oare luminiţele din ochii lui cenuşii, unde s-o fi pierdut nonşalanţa şi siguranţa mişcărilor de altădată ? Ce duh rău l-a încremenit şi îmbătrânit înainte de vreme pe acela care altădată era un rebel căruia nici măcar părul în cap nu-i stătea cum trebuie?
Aşa a fost sărbătoarea venirii primăverii şi-a primei îndrăgostiri, atunci, demult. O boală frumoasă, care a prins oameni şi flori, animale şi copaci, într-o lumină nouă, şi care a anunţat, a prevăzut şi presimţit inefabilul adevăratei iubiri de mai târziu.
Îmi mai doresc uneori sărbătoarea aceea, neastâmpărul, freamătul ei, indiferent la curgerea normală a anotimpurilor şi-a anilor. Îmi doresc mai des primăveri care să învie culorile şi speranţele şi lumina de atunci. Dar nu ştiu cum se face că, de o bună vreme încoace, văd că e primăvară când deja ea aproape că a trecut, văd pomii înfloriţi când sunt aproape scuturaţi, descopăr culorile noi care înfruntă iarna, când ele se scurg deja înspre vară. E ciudat că nu mai simt ca altădată mugurii şi răcoarea lor, că nu mai tresar când se deschid primele frunze, că nu mă mai emoţionează ca atunci primele păsări venite de departe. E un fel de încetineală, o întârziere, un contratimp care mă împiedică să am simţurile treze atunci când trebuie şi mă fac, parcă, să rămân mereu în urmă, ca un ceas neîntors la vreme.
OTILIA ŢEPOSU
Târgul de Florii
Vă scriu pentru a răspunde oarecum temei pe care dumneavoastră aţi propus-o în numărul trecut al revistei la rubrica Asul de inimă. De-a lungul anilor, am mai vrut să trimit scrisori pentru această rubrică, dar am tot amânat. Este destul de greu să povesteşti întâmplări din viaţa ta, mai ales când este vorba de cele legate de suflet. Am toată admiraţia pentru cititorii care au reuşit să treacă peste reţineri şi şi-au povestit experienţele în paginile revistei. De ce am îndrăznit să vă scriu acum? Pentru că tema, "Prima dragoste", este atât de răscolitoare, încât mi-am luat inima în dinţi şi iată-mă pregătit să vă povestesc.
Ne-am întâlnit prima dată tot la o sărbătoare, la un târg de Florii, în faţa unei tarabe la care se vindeau basmale, baticuri mari din acelea care se prindeau, pe vremuri, nuntaşilor din alaiul mirelui. Eu tocmai mă pregăteam de nuntă, o nuntă pusă la cale de părinţi, fără să fiu îndrăgostit sau măcar încântat de viitoarea nevastă. În faţa mesei cu basmale era fetişoara asta, care mi-a devenit apoi nevastă. Alegea şi ea năframe, tot pentru nuntă, şi nu părea nici ea prea încântată de ceea ce făcea. Din două, trei vorbe, am înţeles că era şi ea silită de părinţi să intre într-o căsătorie pe care n-o doreşte, pentru că nu-i place deloc viitorul bărbat. Şi, în momentul acela, s-a întâmplat minunea. Ne-am uitat unul la altul preţ de o secundă sau două şi am ştiut ce am de făcut, ca şi cum cineva m-ar fi împins de la spate. Am luat-o de mână pe fata aceea şi-am tras-o mai la marginea târgului şi i-am propus să fugim amândoi în lume, ca să scăpăm de nunţile puse la cale de alţii. Ea n-a zis nu şi-aşa ne-am trezit la Bucureşti, cu doar atâţia bani cât să cumpărăm năframe de nuntă. În viaţă, nu-i totdeauna pentru cine se pregăteşte!
Am început de la nimic, aveam doar hainele de pe noi, am mâncat cu o lingură şi o furculiţă mai multe luni, dintr-aceeaşi farfurie, până am reuşit să găsim de lucru. Nu vreau să vă povestesc viaţa grea pe care am dus-o la început. Am fost harnici şi am reuşit să ne facem până la urmă tot ceea ce ne-a trebuit, ca să trăim bine, cu copiii noştri cu tot. Dar vreau să mă întorc acum la momentul acela în care ne-am văzut pentru prima oară. V-am spus toată povestea de până acum, ca să înţelegeţi care a fost situaţia, dar acuma să nu credeţi că am fost doi uşuratici şi ne-am aruncat unul în braţele celuilalt doar ca să scăpăm de ceea ce au hotărât părinţii pentru noi. Vreau să vă spun că în momentul acela în care am văzut-o lângă masa cu năframe, mi s-a părut, mai întâi, că o cunosc foarte bine de undeva. M-am uitat atent la ea, i-am văzut părul castaniu, urechile mici, pielea albă, sprâncenuţele subţiri, un pic încruntate, ca să pară mai serioasă sau poate pentru că era un pic necăjită.
ŞTEFAN PĂUN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
