Uciderea părinţilor
La mijlocul anilor '70 ai veacului trecut, pe întinsele teritorii ale Uniunii Sovietice, începuse să circule zvonul potrivit căruia, undeva în Kiev, lângă o mânăstire, locuieşte o femeie neobişnuită. Ea nu se numea doctor, dar vindeca o mulţime de oameni, tratând boli fără leac, în faţa cărora medicii se declarau neputincioşi. Era o femeie atât de evlavioasă, încât până şi ateii plecau capul în semn de umilinţă în faţa ei. Nu se credea o profetă, dar vorbele sale întotdeauna grăiau adevărul, căci ei viitorul i se arăta limpede ca lumina zilei. În popor, oamenii o numeau simplu - Matuşka (măicuţa) Alipia, cea nebună după Hristos.
În acele vremuri grele, de persecuţii religioase, când comuniştii duceau o luptă crâncenă împotriva Bisericii, un asemenea personaj ameninţa regimul, devenind un adevărat potrivnic ideologic. Însă ca printr-un miracol, nimeni şi nimic nu au împiedicat-o pe Maica Alipia să se întâlnească cu credincioşii, să le vorbească despre destinul ce îi aştepta, să tămăduiască sute de oameni care veneau în valuri la ea din toate colţurile întinsei Uniuni Sovietice. Dar cine era această femeie şi cum de reuşea ea să atingă atât de profund sufletele oamenilor?
Agapia Tihonovna Avdeeva, cea care peste ani, îmbrăcând haina monahală, va primi numele de Alipia, s-a născut în martie 1905 în familia unor ţărani foarte credincioşi, într-un sătuc din regiunea Penza, din sud-vestul Rusiei. Dragostea ei pentru credinţă s-a manifestat încă din primii ani ai copilăriei, când micuţa Agapia fugea de acasă pentru a se duce la biserică. Acolo, printre sfinţi, se simţea fericită. Sufletul său era deschis către Dumnezeu şi Tatăl Ceresc o hărăzise cu un dar ales: ea putea vedea ceea ce alţii nu desluşeau, pătrundea în sufletele oamenilor, simţindu-le trăirile, citindu-le gândurile. Doar dintr-o singură privire, ştia ce se ascunde în mintea fiecăruia, însă fetiţa rămânea tăcută, contemplativă. Când a început să meargă la şcoală şi a învăţat primele slove, Agapia a descoperit frumuseţea cărţilor religioase, vieţuirea şi nevoinţele sfinţilor. Dintre toate, cartea sa de suflet era Psaltirea. Chiar şi peste ani, în perioada adolescenţei, când fetele de vârsta ei erau deja cu gândul la măritiş, Agapia îşi petrecea timpul în rugăciune, purtând mereu la ea Sfânta Psaltire. Oriunde se ducea, deschidea cartea şi începea să citească, încercând din răsputeri să nu-şi umple mintea cu deşertăciunile vieţii.
În 1917, când în Rusia a izbucnit Marea Revoluţie şi peste oameni a năvălit tăvălugul bolşevismului ateu, Agapia nu avea decât 12 ani. Nenorocirea a lovit-o din plin, răpindu-i nemilos cei mai frumoşi ani. Pe vremea aceea, bolşevicii îi hăituiau şi îi pedepseau pe cei care nu voiau să renunţe la credinţa în Hristos. Întrucât părinţii Agapiei continuau să-şi manifeste deschis convingerile religioase, oficialităţile au trimis la casa familiei Avdeev un detaşament punitiv al armatei. Soldaţii au năvălit în casă şi i-au ucis cu sălbăticie părinţii, chiar sub ochii îngroziţi ai copilei. După ani, Maica Alipia a mărturisit că toate aceste evenimente cumplite s-au întâmplat pentru a-i căli pe cei aleşi de Hristos. "Revoluţia a avut un scop spiritual. Domnul a lăsat ca aceste urgii să se petreacă, pentru ca toţi acei credincioşi, a căror evlavie se şubrezise, să se vindece. Prin suferinţă sufletele oamenilor s-au tămăduit de necredinţă şi păcate".
Temniţa de pe malul mării
Războiul civil se încheiase şi, după o scurtă perioadă de acalmie, în Rusia a început un nou război, de astă dată mult mai perfid şi violent, mai teribil, un război spiritual, împotriva Bisericii şi a lui Dumnezeu. Era o luptă crâncenă, purtată de militanţii ateismului. Valurile de persecuţii au lovit întreaga ţară, iar cei vizaţi nu erau doar oamenii clerului, ci şi simpli credincioşi. Cu toate astea, până în ultima clipă a vieţii sale, Maica Alipia a rămas în rândurile "oştii" lui Hristos, în rândurile apărătorilor credinţei. În acele vremuri, justiţia aproape că nu exista: pentru faptul că erai creştin, sentinţa îţi era deja pronunţată şi nu era alta decât condamnarea la moarte sau la ani grei de temniţă. În anul 1930, Agapia a fost arestată şi încarcerată. În temniţă, a suferit ca o muceniţă, toate ororile închisorii, cu ore în şir de interogatorii istovitoare, însoţite de tortură fizică şi psihică. Cea mai grea pedeapsă a celor încarceraţi era aşteptarea constantă a morţii. În fiecare noapte, cineva era împuşcat. Toate aceste încercări chinuitoare, care zdrobeau până şi pe cei mai puternici oameni, pentru Agapia au însemnat doar un foc purificator, o cale prin care îşi călea credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu. Noaptea, la lumina lunii, scria pe bucăţele de hârtie "scrisori" deţinuţilor care nu se aflau în aceeaşi celulă. Îi îndemna să nu renunţe la dreapta credinţă şi să nu se lepede de Hristos, încredinţându-i că numai prin astfel de mucenicie sufletele lor vor fi salvate. Printr-un miracol, Agapia a reuşit să fugă din închisoare.
Maria Skidan, cea care ani de zile a vieţuit în aceeaşi chilie cu Maica Alipia, la Mânăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Goloseevsk (Ucraina de astăzi), a povestit tot ceea ce măicuţa îi relatase de-a lungul vremii. "Într-o noapte, Sfântul Apostol Petru i s-a arătat în vis şi i-a spus: «Mergi către mare!». Apoi a povăţuit-o ce şi cum să facă, ca să scape din temniţă. Uşile i s-au deschis, câinii nu au simţit-o, gărzile de strajă nu au văzut-o şi măicuţa a reuşit să fugă.
După fuga din temniţă, Agapia a început o viaţă de pribegie, umblând prin ţară, propovăduind cuvântul Domnului, ajutându-i pe nevoiaşi. Deşi ducea un trai auster, uneori neavând nici măcar o îmbucătură de pâine, Agapia era fericită, căci îşi urma calea pentru Hristos. Dar nu a trecut mult şi a izbucnit cel de-al doilea Război Mondial. Din nou ţara a fost cuprinsă de dureri şi suferinţe, de foamete şi lipsuri cumplite. O parte din teritoriu se afla sub ocupaţie nazistă, iar cealaltă parte era afectată grav de război. În nesfârşitele sale drumuri de propovăduire a Cuvântului Domnului, deseori, Agapia a fost luată de către ai săi drept spion german, iar de către nemţi - drept partizană. Oropsită şi schingiuită de unii şi de alţii, nu s-a dat bătută, niciodată nu s-a îndepărtat de la credinţă şi nu a încetat nicio clipă să se roage, chiar şi pentru duşmani.
Primele minuni
Aflând că moaştele Sfântului Teodosie al Cernigovului, mutate din oraş în vremea persecuţiilor religioase, s-au reîntors "acasă", Agapia a pornit pe jos spre a se închina acestora. Nepoposind în nicio aşezare, dormind sub cerul liber, pe câmp ori prin păduri, după câteva săptămâni, a ajuns, sleită de puteri, la mânăstirea unde moaştele erau venerate. Agapia a mers la preotul mânăstirii şi l-a rugat să o găzduiască peste noapte, căci picioarele nu o mai ascultau. Dar acesta a refuzat-o, întorcându-i spatele. Agapia a citit în sufletul părintelui că un necaz îl macină şi a pornit în urma lui, deşi acesta o alungase. La poarta casei, a întâlnit-o pe soţia preotului care, plângând, i-a povestit că fiica lor a căzut, s-a lovit la cap şi de atunci zace în pat fără cunoştinţă. Agapia a cerut să o vadă şi, intrând în casă, a luat într-un vas puţină apă sfinţită, cu care i-a frecţionat copilei tâmplele şi ochii, apoi i-a picurat câţiva stropi printre buze. După câteva minute, fata şi-a revenit în simţiri şi a început să vorbească cu mama ei ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat. Uluită, preoteasa s-a întors către Agapia şi, căzându-i în genunchi, i-a mulţumit cu lacrimi în ochi. "Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti, ci Sfântului Teodosie. La el m-am rugat pentru fiica voastră şi uite că el s-a îndurat de dânsa", i-a răspuns Agapia.
După terminarea războiului, Agapia şi-a îndreptat paşii către Lavra Pecerska din Kiev. Aici a intrat în rândul măicuţelor, primind numele de călugărie Alipia, în cinstea Sfântului Alipie Stâlpnicul. Arhimandritul Kronid, cel care îi devenise părinte spiritual, i-a dat o misiune mucenicească pe care o avusese şi Sfântul Alipie - de a "stâlpnici", adică de a trăi retrasă, în sihăstrie. Locul ales a fost nu un stâlp, ci scorbura unui tei bătrân, aflat la câţiva kilometri de mânăstire. În gaura copacului nu se putea sta decât aplecat de spate.
Darul prorociei
Cu timpul, oamenii au înţeles că matuşka Alipia, cea nebună întru Hristos, nu este bolnavă psihic, ci are un dar special, acela al tămăduirii sufletelor, al prorocirii şi înaintevederii. Cu binecuvântarea preotului paroh al Bisericii Înălţarea Domnului din Kiev, Alexei Iliuşenko, maica Alipia, în fiecare duminică, după săvârşirea Sfintei Liturghii, primea într-o anexă a bisericii pe toţi credincioşii care veneau la ea pentru un sfat, pentru molitvă sau pentru a le vindeca rănile sufleteşti. Cu ajutorul unei enoriaşe, maica Alipia şi-a găsit adăpostul într-una din camerele fostei case monahale ale Mânăstirii Acoperământul Maicii Domnului din Goloseevsk. Când maica Alipia s-a mutat aici, mânăstirea era aproape o ruină. Zidurile începuseră să se surpe, iar frumoasa biserică în care odată slujiseră mari duhovnici ai Rusiei arăta acum jalnic. Dar maica Alipia a prezis că mânăstirea va renaşte şi va deveni un loc de pelerinaj pentru toţi credincioşii. Şi timpul a dovedit că grăise adevărul. În 1993, la cinci ani după trecerea ei în rândul celor drepţi, lăcaşul a renăscut, devenind Schit al Lavrei Pecerska din Kiev. Peste încă trei ani, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, schitul s-a transformat în mânăstire, reluându-şi numele iniţial - Acoperământul Maicii Domnului din Goloseevsk.
Din 1960 până la sfârşitul vieţii sale, aici a trăit maica Alipia, într-o cămăruţă cu zidurile crăpate, ce sta să se prăbuşească. Dar vestea despre puterile ei miraculoase se răspândise în mai toată Rusia, şi oameni de pretutindeni soseau la ea, cu diverse probleme. Unii încercau să îi ofere bani, dar măicuţa nu primea niciodată nimic, nici de la cei bogaţi, cu atât mai puţin de la cei sărmani. Spunea mereu că totul vine de la Dumnezeu şi că ea nu este nimic altceva decât un simplu instrument al Domnului, un mijlocitor între credincioşi şi Tatăl Ceresc. Nu mânca mai nimic şi, deşi ajunsese numai piele şi os, nu părea a fi în suferinţă. Trupul său era încovoiat, căci maica Alipia purta pe spate icoana Sfântului Apostol Petru, cel care o salvase din temniţă în anii tinereţii şi pe care îl venera în mod deosebit. La gât îşi atârnase un lanţ pe care agăţase o mulţime de chei grele de fier. Numărul lor corespundea numărului fiilor săi duhovniceşti. De câte ori primea sub oblăduirea sa duhovnicească câte un credincios, matuşka mai atârna la gât o cheie. Vorbea mereu în metafore, iar atunci când se adresa cuiva, nu îl privea în ochi, ci se uita într-o parte, ca şi cum lângă ea ar mai fi fost cineva. Modul ei de viaţă le părea oamenilor straniu, mai ales că şi înfăţişarea ei era jalnică. În fiecare dimineaţă, se trezea la ora trei şi începea să se roage, până ce la uşa chiliei sale se forma deja un şir fără sfârşit de oameni. Deşi uneori ofta şi părea epuizată, maica Alipia primea pe toată lumea, făcându-şi timp pentru fiecare. Întotdeauna cunoştea dinainte pentru ce problemă anume venise fiecare şi după puterile sale îi ajuta pe toţi. Nu rareori, vorbele ei păreau de neînţeles, căci maica Alipia, trăind în viitor ca în prezent, prevestea evenimentele şi vorbea ca şi cum acestea deja s-ar fi întâmplat.
Nici aici nu a scăpat măicuţa de prigoana autorităţilor. Într-o zi, la chilia ei a venit o ambulanţă de la spitalul de psihiatrie. Medicul păşi pragul cămăruţei sale sărăcăcioase, pregătit cu cămaşa de forţă, dar se opri brusc, de parcă cineva îl ţintuise locului. Maica Alipia stătea în genunchi, neclintită, în faţa icoanei Maicii Domnului. Se ridică încet şi îi spuse doctorului: "Eşti un om bun, dar sufletul tău este împovărat. Ascunzi o mare taină. Ţi-ai părăsit copilul în tinereţe, iar acum suferi din această pricină. Du-te acum, fiule, şi în faţa casei tale vei întâlni un copil care joacă mingea. El este băiatul tău". Cu mişcări mecanice, de parcă nu era conştient de trupul său, medicul se răsuci pe călcâie şi ieşi din chilie. A doua zi se întoarse la maica Alipia şi, cu lacrimi în ochi, îi mulţumi. Doctorul îşi regăsise fiul după ani.
Matuşka Alipia îşi anunţă moartea
Cu câteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, maica Alipia a întrebat-o pe cea care începuse să vieţuiască alături de ea, în chilia dintre zidurile mânăstirii abandonate: "Spune-mi, Maria, în ce zi a săptămânii cade 30 octombrie?". Aflând că va fi o duminică, maica nu spuse nimic, dar chipul ei se lumină.
Prezicerea s-a împlinit în dimineaţa zilei de 30 octombrie 1988. Când primii fulgi de nea au început să cadă, în chilia ei sărăcăcioasă, maica Alipia şi-a făcut cruce cu mâna tremurândă şi a adormit întru Domnul. Chipul ei, brăzdat de anii grei şi palid ca ceara s-a luminat brusc. În sfârşit, era împăcată şi fericită. Plecase să-L întâlnească pe Hristos.
De atunci, an de an, în ziua prăznuirii ei, 30 octombrie, valuri de pelerini sosesc la mormântul ei. Pe locul fostei sale chilii s-a ridicat o capelă. Pentru minunile săvârşite în timpul vieţii şi după moartea ei, în anul 2006, s-a formulat propunerea către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene ca maica Alipia cea nebună întru Hristos, să fie canonizată şi trecută în lumea sfinţilor. Acatistul şi troparul, precum şi icoana Sfintei, încă necanonizate, au început să circule prin lume.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
