ANA PEPINE - "Trebuie să fii copleşit de dragoste ca să poţi să joci"

Actriţă la Compania de Teatru "Passe-partout - Dan Puric"

Subţire şi fragilă ca o nimfă a pădurii, bucu­rându-se de fiecare mugur, de fiecare floare, Ana Pepine e însăşi întruchiparea primă­ve­rii acesteia atât de aşteptate. Spirit jucăuş şi inocent, îşi găseşte bucuria vieţii în a transfigura pe scenă, fo­losindu-şi inima, mintea, vocea, chipul expresiv şi tru­pul elastic, bagajul uriaş de emoţii şi trăiri ome­neşti. Şi nu numai omeneşti, căci Ana poate fi şi o floare, şi o pasăre cântătoare, şi un fir de iarbă crudă tremu­rând în vântul subţire al primăverii - dacă vrea! Şi aşa este şi în viaţă. Fără rezerve, dăruindu-se cu toa­tă fiinţa ei. În ceasurile puţine care îi rămân din zi după ce coboară de pe scenă între prieteni, acasă, pe străzile din Centrul Vechi al Bucureştiului, în cartierul ei de blocuri unde trăieşte ori în camera ei plină cu flori şi cu marionete agăţate în cuie, pe pereţi, actriţa so­fisticată se transformă în fata simplă şi fer­me­cătoare, care este cu adevărat. Să-i ascultăm povestea.

Printre pensule şi vopsele

- Doar 27 de ani? Pe scenă pare că poţi să ex­primi orice trăire, orice emoţie, ca şi cum le-ai fi exer­sat îndelung.

- Da, acesta e un lucru foarte interesant. Un miraj al actoriei. Pun la bătaie, fără rezerve, experienţa vieţii mele, atâta câtă e până acum, la 27 de ani, tot ce am trăit pe pielea mea. Dar, în acelaşi timp, şi ale altora. Pe care le-am văzut, le-am asumat în imaginaţia mea şi le-am esenţializat, până la gestul artistic. Şi am avut destule exemple în jurul meu, dat fiind că provin din­tr-o familie numeroasă. Părinţii mei sunt pictori, amân­doi absolvenţi de Arte Plastice, cu mare iubire pentru artă, dar şi pentru familie, pentru valorile ei. Au făcut cinci copii, eu sunt cea mijlocie, şi toţi sunt înzestraţi artistic, chiar dacă nu toţi dintre noi şi-au ales o pro­fesie în domeniu. Aşadar, am crescut printre şevalete, pensule şi vopsele, cu jocurile pe care ni le inventam sin­guri, cu jucăriile pe care ni le confecţionam împre­ună cu mama, cu piesele de teatru pe care le puneam în scenă pentru amu­za­mentul prietenilor şi vecinilor. Am avut o copilărie modestă, cu cinci copii în casă, vă imaginaţi, tata de multe ori lucra verile pe şantier, ca vopsitor (că, deh, era pictor), iar în restul anului, ca pro­fesor de desen la şcoală. Mama desena im­primeuri la o fa­bri­că de textile, dar când au început să vină co­piii, a trebuit să stea acasă şi să aibă grijă de noi. Sărăcia noastră materială ne-a făcut însă să avem altă ati­tudine faţă de viaţă, să compensăm lipsurile prin bogăţia trăirilor noastre spirituale, prin căutările noastre de noi limbaje artistice, dar şi printr-o solida­ri­tate şi o camaraderie spe­cială, printr-o dra­goste de netăgăduit între noi. Din­colo de relaţia părin­te-copil, între noi a crescut şi o afi­ni­tate artistică, astfel că acum, eu cu pă­rinţii mei sun­tem ca nişte colegi de studiu, ne consul­tăm, ne sfătuim, ne împărtăşim preo­cupările, obsesiile artistice. Tata e ar­delean, s-a născut în Braşov, iar mama e bucureş­teancă, fiica unui cele­bru medic chi­rurg, bunicul meu, care spera ca eu să-i ur­mez în ca­rie­ră. Nu a fost aşa şi s-a împăcat cu gân­dul, în cele din urmă, când s-a convins că sunt o bună actriţă, premiată şi recunoscută la mari festivaluri de teatru interna­ţio­nale.

Cinci copii şi Jean-Thome

- Au fost "semne" deja din copilărie că vei face teatru?

- Am avut de la început o predispoziţie spre artă şi cred că, oricare ar fi fost forma ei, aş fi făcut-o la fel de bine. Îmi aduc aminte cum mama ne făcea fiecărui copil portrete, îmbrăcându-ne în draperii de catifea pe care le drapa pe noi ca să pară nişte rochii de prinţese, de contese şi făcându-ne pieptănături savante. A făcut chiar şi un portret căţelului nostru Jean-Thome, care a trăit 17 ani şi care a fost ca un membru al familiei, fra­tele nostru cel mic, al şaselea. Nu erau limite de ex­presie artistică pentru noi, copiii, şi am început, bi­neînţeles, prin a desena pe pereţi, apoi a-mi confec­ţiona păpuşi din cârpă cu ochi de nasturi şi păr de aţă, cu tot cu hăinuţe cusute de mine. Ţineam la ele, dar nu erau chiar ca păpuşile din magazin, pentru că eu voiam să le fac baie şi în apă se înmuiau. Apoi, îmi fă­ceam jucării din carton pictat, întruchipând personaje din desene animate, odată am făcut un întreg parc de dis­tracţii, cu carusel, leagăne şi tobogan. Verile mai mer­geam uneori la Agapia, la mânăstire, şi acolo pă­rinţii mei pictau şi pe noi ne lăsau liberi ca păsările ce­rului, să ne jucăm în poienile întinse, ca gâzele în iar­bă. Scriam poezii, compuneam poveşti cu personaje din pădure, zâne şi pitici, vorbeam cu ei, sora mea mai mare avea chiar un castel în pădure şi în fiecare zi ne po­vestea ce s-a mai întâmplat acolo. Mai mergeam în va­canţe la o soră a mamei, într-un sat din Prahova. Acolo am scris o piesă de teatru, am făcut scenariul şi cos­tumele, am compus muzica la un pian de jucărie, am regizat-o şi am jucat-o eu cu surorile mele mai mici (se numea "Trei stele"!!!), pe terasa casei mătuşii. A fost un succes grandios în faţa vecinilor şi prietenilor de acolo, cărora le pusesem invitaţiile în cutiile poştale şi cu care ne-am trezit apoi că ne umplu curtea. Mai târ­ziu, am scos şi o revistă, fratele meu mai mare era directorul şi el aproba articolele. El avea un imaginar atât de bogat şi o mare putere de a fabula, încât ne povestea vieţile noastre viitoare, iar noi stăteam cu gu­rile căscate şi îl ascultam ore întregi. A devenit inginer politehnist, dar cu aceeaşi pasiune pentru artă şi pentru filosofiile orientale în special. Eu scriam atunci poezii, vo­iam să fac şi Arte Plastice, dar prin clasa a noua de liceu (făceam filologie, la "Gheorghe Lazăr"), mi-a ie­şit în cale teatrul. Cel adevărat, nu cel pe care-l făceam noi, când improvizam, ca şi copii.

Vasluianu şi Dan Puric

- Şi cum te-a prins teatrul cel adevărat în mrejele lui?

- Sora mea mai mare era în trupa de teatru a aceluiaşi liceu, "Lazăr", şi imitând-o pe ea, am început primele teme de studiu în arta actoriei. Îmi doream foarte mult să fac şi eu teatru, iar când s-au dat probe pentru înlocuirea trupei vechi, care termina clasa a douăsprezecea, eu am fost admisă în noua "garnitură", cu felicitări speciale din partea lui Andi Vasluianu, cel care conducea atunci trupa liceului şi despre care pot spu­ne că m-a descoperit şi m-a îndrumat către teatru. Am învăţat mult de la Andi Vasluianu, actorie, dar şi miş­care, dans, fantezie, şi mai ales energia lor îm­pre­ună, bucuria de a juca, de a crea potriveala şi "si­nap­sele" acelea artistice, când simţi ce fac partenerii de sce­nă şi vii pe aş­tep­tările lor, într-o simfonie a gestu­rilor, cuvintelor, mu­zicii. Abia aş­tep­tam să ajung acasă, intram în baie, şti­am că acolo nu in­tră nimeni peste mi­ne, şi exersam. Mă spionam în oglindă să văd cum îmi ies expresiile feţei, mi­­mica, mă con­cen­tram pe stări, pe emo­ţii, reuşeam să şi plâng, dacă vo­iam. Aveam impre­sia că pot să joc orice, mă iden­ti­fi­cam cu per­so­najele mele, tră­iam cu to­tul într-o rea­litate abstractă. Am jucat cu el trei ani, până la ter­mi­narea liceului, apoi am dat ad­mitere la Fa­cultatea de Limbi Stră­ine, Franceză-Ru­să (e­ram în­dră­gostită de literatura şi filmele ruseşti, de Nichita Mi­halkov). După un an şi ju­mătate, am avut un nou prag de trecut: am dat probă pentru a fi primită în trupa lui Dan Puric. Am intrat, am renunţat la Filo­logie şi am început să mă pre­gătesc pentru Aca­de­mia de Teatru. La 20 de ani, in­tram la Tea­tru, secţia Actorie-Păpuşi-Marionete, la clasa lui Gruia Sandu. De la 19 ani, lucram deja cu trupa lui Puric, cu ea sunt şi acum şi acolo fac specta­cole minunate, împreună cu colegii mei. Am învăţat enorm de la Dan Puric, în materie de arta actorului. Am fost crisalidă, şi sub îndrumarea lui, m-am metamorfozat în fluture. Am învăţat de la el să transmit emoţia către public, să nu o ţin doar pentru mine, doar pentru a-mi umple universul interior. Am înflorit, deodată, eu, timida. Am prins forţă şi încredere de a face lucruri şi mai mari. Vreau să învăţ chitară cla­sică. Am luat nişte cursuri la Paris, de la un profesor celebru, apoi am început să studiez sin­gură. Ca să în­ţeleg mai bine emo­ţia sunetului, vibraţia lui. Mai stă­pânesc un instrument muzical: pantofii de step. Am învăţat de la Dan Puric. Ritmul e halucinant. Mu­zică, dans, pantomimă, toate acestea mă ajută enorm pe scenă. Tot aşa cum mă ajută teatrul de umbre şi mario­nete cu care creez perspective în teatru (ceea ce obţii foarte uşor în film, dar în teatru, pe scenă, e mai greu). Uneori, emoţia de a fi pe scenă e atât de mare, încât nu-ţi mai dai seama ce se întâmplă în ex­teriorul tău. E o stare de euforie atât de pu­ter­nică, de parcă o doză mare de haluci­nogene ţi s-ar revărsa brusc în creier şi eşti transportat în altă lume.

Un dragon cu şapte capete

- Ce ţi-a spus mama ta că e dragostea? Ce te-a învăţat viaţa că e şi ce se întâmplă pe scenă, atunci când vine vorba de dragos­te?

- Dragostea, da... Mama picta şi ne cânta şansonete interbelice, îmi amintesc "Lili Mar­leen": "Undeva, departe, un soldat scria,/ Vorbe de iubire pentru draga sa". Nu înţelegeam atunci dragostea mai mult decât o afinitate profundă, o atracţie inexplicabilă, o sensi­bilitate şi o senzitivitate uriaşă. Vor­beam de această empatie dintre noi, mem­brii familiei noastre, de faptul că sensi­bilitatea mea specială mă făcea să mă implic emoţional în problemele fiecăruia, să le trăiesc ca şi cum ar fi ale mele, să mă scufund în ele şi să le găsesc înţelesuri. Aveam trei ani atunci când, de exemplu, mama şi tata au stat zile în şir să demons­treze în 1990 în Piaţa Uni­versităţii şi ne cântau cântecele Golaniadei. Nu ştiam ni­mic despre comunism, dar simţeam emo­ţia aceea uriaşă a revoltei lor, ştiam că se întâmplă ceva important. Bunicul meu de la Braşov făcuse puş­cărie politică şapte ani, pentru simpatii legio­nare, aşa că tata ştia, la rândul său, ce înseamnă să lupţi contra sistemului. Tot aşa, mult înainte de a mă îndrăgosti eu însămi, am aflat ce în­seam­nă dragostea atunci când sora mea mai ma­re ori fratele meu mai mare au fost "loviţi" de ea. Eram ca un fel de cameleon, mă "con­fun­dam" cu mediul emoţional în care tră­iam (aveam predispoziţia asta din naştere, ultima zi de Balanţă spre Scorpion este ziua mea). Am avut o mare iubire în liceu, m-am în­dră­gostit de cineva cu mult mai mare decât mine, care m-a tratat ca pe o copilă, deci nu mi-a dat aten­ţie. Mi-a trecut după vreo patru ani şi apoi aveam sentimentul că mă în­drăgosteam prea uşor şi mi se părea jalnic. Pe urmă, mi-am im­pus să nu mă mai îndră­gostesc şi mi-am închis inima. Apoi, am avut o altă iubire imposibilă... Ca pasionalitate, ca posesivitate, sunt cam agre­sivă!... Cred că dragostea e absolută, dar numai în mintea noastră. În practică, nu e deloc aşa. Ci, dimpotrivă, trebuie să-i laşi spaţiu ce­luilalt. Uneori îi spun inimii: "Eşti nebună? Ce tot speri, nu înţelegi că nu se poate?". Îmi pare că inima mea e un dragon cu şapte capete care aruncă flăcări, pârjoleşte totul. Mama mi-a spus că a avut şi ea o iubire neîmplinită, dar că a găsit înţelepciunea să se bucure de ea, doar fi­ind în preajma celui iubit, fără măcar ca el să ştie, darmite să-i împărtăşească iubirea. Faptul că îl iubea ea i se părea cu mult mai important decât faptul că nu era al ei, nu-i aparţinea. În­tr-ade­văr, posesivitatea distruge foarte mult re­la­ţiile. Dar, cred... Cred în dragoste! Cred în cu­­plu, în forţa a doi oameni care se iubesc. Îmi doresc o familie armonioasă. Şi mulţi copii.

Floarea şi lumina

- Mulţi artişti spun că instituţia familiei le limitează libertatea artistică, că greutăţile vie­ţii de zi cu zi le inhibă elanul creator. Nu crezi că te-ar putea cuprinde şi pe tine spaima asta?

- Tata şi mama nu s-au plâns niciodată că rolul serios de părinţi le-ar fi inhibat dezvol­tarea artistică. Dimpotrivă! Au zis că a fost alegerea lor şi că nu s-au simţit frustraţi din cauza asta. Au găsit chiar, în maternitate, respectiv, paternitate, o sursă de inspiraţie, acumulări noi de trăiri şi sentimente, un contact cu materia absolut necesar: som­nul pruncilor, mirosul laptelui cald, al rufelor proas­păt spălate şi uscate... Iar în teatru... dragostea e ceva de care un artist are cel mai mult nevoie! Trebuie să fii copleşit de dragoste ca să poţi să joci! Să trans­miţi! E întot­deauna prea puţină dragoste pe pământul ăsta! Când sufăr din dragoste, întotdeauna lucrez, mă refugiez în joc. Ca artist, ai privilegiul ăsta enorm, ca toate sufe­rinţele tale să le transfigurezi creator şi să le şi eli­berezi, în acelaşi timp. Uneori, în spectacole nu aveam roluri atât de "cos­tisitoare", adică să te coste mult, să te epuizeze. Şi spu­neam: "Nu joc nimic faţă de ce trăiesc eu! Simt nevoia să arăt mult mai mult pe scenă, să strig, să plâng, să cânt, să vorbesc despre lucrurile care mă ard pe mine!" Şi dacă nu te distribuie nimeni într-un ase­menea rol, în­cepi să ţi le construieşti singur. Să-ţi faci propriile sce­narii. Dan Puric aşa ne-a crescut. Să creşti în di­recţia în care ai ceva de spus. Ca floarea în direcţia lu­minii. Arta actorului e un dozaj foarte fin între viaţă şi ficţiune.

Cuminţenia pământului

- Aşa au apărut multe dintre spectacolele voastre: pornind de la un text, pe care aţi brodat împreună, regizor şi actori, scenografi şi sunetişti, situaţii şi personaje noi.

- Ultimul meu spectacol, realizat împreună cu cole­gul meu de scenă Paul Cimpoieru, la care acum punem "tuşele finale", se numeşte "Tinereţe fără bătrâ­neţe şi viaţă fără de moarte". Porneşte de la eseul lui Noica despre acest basm popular, dar este inspirat şi de viaţa şi simbolurile operei lui Brâncuşi. În el, eu întruchipez, printre altele, lucrarea lui numită "Cuminţenia pă­mân­tului". Va avea premiera înainte de Paşti şi va intra în re­pertoriul Teatrului Passe-partout - Dan Puric. E greu că nu avem un sediu al teatrului, la Teatrul de pe Lipscani, unde funcţionează şi Teatrul "Ion Crean­gă", avem scena pusă la dispoziţie doar două zile pe săp­tămână, ca să jucăm şi să repetăm. N-o ducem grozav, vă închipuiţi, ca şi companie independentă de teatru, dar ne ţine entuziasmul pe scenă, nu gândul câştigului. Pe tata îl întreabă, uneori, unul sau altul, cum a reuşit să crească cinci copii dintr-un salariu de profesor de pictură. Şi el spune, cu sinceritate: "Eu nu ştiu... Dum­nezeu, drăguţul!". Aşa şi eu, mă gân­­desc că are Dumnezeu grijă şi de noi, ac­torii.

- Proiecte?

- În afara spectacolelor Companiei de teatru a lui Dan Puric, mai sunt distribuită şi în spectacolul "Oui-Ba da", în regia şi cu par­ticiparea balerinului Gigi Căciuleanu, şi în spectacolul lui Dan Puric de la Teatrul Naţio­nal, "Don Quijote". De asemenea, turneul "Stra­divarius" pe care l-am făcut anul trecut a fost o mare bucurie pentru mine şi pentru Paul Cimpoieru, colegul meu de teatru, cu care am dansat pe scenă pe muzica live interpretată de violonistul Alexandru Tomescu. Au fost 16 concerte în toată ţara, mai multe la Bucureşti şi unul la Chişinău, şi continuă şi anul acesta. A fost formidabil, îi simţeam muzica, de fie­care dată suna altfel, cu noi străluciri, nuan­ţe, la fel cum în teatru, fiecărei repre­zentaţii îi adaugi noi culori, noi înţelesuri. Tot spec­tacolul a fost filmat şi urmează să apară un DVD, care va fi lansat curând. Tocmai ne-am întors cu spectacolul "Doi dintre noi", de la un mare festival din India, spec­ta­col cu care am fost şi în Rusia, la Omsk, în Siberia, la un festival internaţional de teatru, unde am luat Marele Premiu, la fel şi la Bel­grad.

- Pantomima pare teatrul primordial: doar expresie corporală. Cum e să vorbeşti fără cuvinte?

- E cu mult mai puternic! Sunt multe situaţii în viaţă în care vorbele sunt nepu­tincioase. Ce ar fi iubirea fără gesturile de tandreţe? Când iubiţii se strâng în braţe şi plâng de fericire, ce cuvinte mai trebuie? Sau privirea plină de ură... Nu-i mai trebuie alt cuvânt care să o însoţească! Mai mult, în zilele noastre, cuvintele sunt folosite ca să ascundă, nu să exprime ideile care ne preo­cupă. Într-atât de ipocriţi am devenit. Oame­nii de oriunde înţeleg limbajul acesta al pan­tomimei. Am fost cu spectacolele noastre peste tot în lume, am fost chiar într-un eve­niment experimental într-un sat din Delta Dunării, la Caraorman. Oamenii de aco­lo au fost atât de copleşiţi, încât au lă­crimat. Ne-au spus: "Parcă ar fi fost despre viaţa mea! Sau despre viaţa tatălui meu!". Tea­trul e... pur şi simplu viaţă!