Cezar, leul din Tecuci

Şaptesprezece ani a fost un fel de simbol al oraşului.

Iubit şi plâns deopotrivă. Un curajos, "un spirit neînvins", aşa s-a spus despre el. Şaptesprezece ani între gratii, într-o "celulă" insalubră, de doi/trei metri, înfometat, cu ghearele pe cimentul ud al unei părăsite grădini zoologice, singur şi mândru ca un împărat, privind neclintit lumea din bezna rece a închisorii sale. Povestea leului Cezar din Tecuci a făcut înconjurul lumii. E socotită o pildă a voinţei de a trăi, a puterii de supravieţuire dincolo de limite. Tecucenii spun că, atât cât a stat în oraşul lor, leul Cezar nu a fost atins niciodată de o altă fiinţă. Doar a stat acolo, pri­vindu-i pe toţi cu demnitate. Pentru faptul că a stat acolo, oamenii l-au iubit. Şi au luptat ca să îi recâştige libertatea.

Un răcnet de tristeţe peste oraş

Dan Ghiorghiu din Tecuci are 28 de ani, e un bărbat frumos, foarte puternic fizic, motociclist pătimaş, cu braţele acoperite de tatuaje, tipul de "băiat dur", care de obicei nu prea-şi bate capul cu sentimentalisme. Când vine vorba însă despre leul din ora­şul său, devine alt om. Cred că a fost singura dată când l-am văzut profund afectat de emoţie, de compasiune, ca un copil. Şi mi-am zis că, dacă Dan rockerul are lacrimi în ochi când vor­beşte despre "leul lui", trebuie nea­părat să fie ceva cu povestea asta. El a fost cel dintâi care mi-a spus "istoria unui rege neînfrânt" şi cât de mult a contat prezenţa lui pentru cei din oră­şelul acela, c-un trai destul de mono­ton, o urbe pierdută pe undeva, prin podişul înalt al Moldovei. "Eu îl ştiu pe leu încă de când eram copil. Prac­tic, aproape toată viaţa mea a fost alături de el. Pe toţi ne-a impresionat animalul ăsta, forţa asta a lui, să vrea să trăiască. Frate, tare animal!... Eu stau aproape de parcul vechi, unde era grădina. Cea mai mare aventură a noastră, a copiilor, era să mergem la leu. «Hai să mergem să ne uităm la leu!...». Spre adolescenţă, ajunsesem să ne împrietenim cu paznicul, ne mai lăsa şi gratis. Mergeam cu teamă prin pădurea aia cu plopi bătrâni, de vreo sută de ani, ne gândeam ce-ar fi dacă leul ascăpat din cuşcă şi e pe acolo, printre co­paci, liber şi flămând... Mergeam cu toţii la leu şi ne uitam cum stătea el acolo, singur, în întuneric, jigărit, dar to­tuşi aşa de mândru, şi se uita fix la noi. Se mai ridica puţin şi mai făcea câţiva paşi, înceeet, pe urmă iar se aşeza pe ciment şi se uita. Mereu ne era teamă, să nu se re­peadă la noi, la gratii. Să treacă dincolo de gratii chiar. Ne era frică, dar parcă... ne şi plăcea, cumva, frica asta. Culmea, niciodată de când mă ştiu n-a sărit la nimeni. Şi parcă tot ne temeam. De dem­nitatea lui. Noi, copiii, ţipam la el, îi aruncam beţe înăuntru, dar nici nu ne băga în seamă. Nici măcar nu s-a aple­cat, vreodată, să miroasă băţul de pe jos. Mi-aduc aminte că odată, au venit nişte vânători să mai împuşte din ciorile care se înmulţiseră foarte mult în parc. Am luat o cioară moartă şi am aruncat-o la leu, în cuşcă. Leul s-a uitat la ea, dar nu s-a clintit, nu s-a obosit să meargă până la ea să o miroasă. Era, cumva, sub dem­nitatea lui. Simţeai. Nu ştiu, avea ceva în el. Rege, omule! O putere pe care-o simţi de la distanţă. Respect. Forţă. Teamă. Dar şi o atât de mare tristeţe...".
Dan Ghiorghiu aude şi acum răcnetul leului Cezar, în fiecare seară, în amurg, plutind tragic şi amplu peste întregul oraş. Nu răcnea decât atunci când rămâ­nea singur şi când cădea înserarea. Când avea vizita­tori, niciodată. Doar seara, un răget sfâşietor, enorm, "ca un tunet lung", care-i neliniştea pe oameni în case, făcându-i să se oprească din mâncat, la cină, cu lingura în mână, şi să privească în gol, spre pădurile întunecate. "Ţin minte că noi, copiii, ieşeam toţi la balcoane seara, să auzim leul. Ieşeau şi copiii de la case, din mar­ginea oraşului. Stăteam toţi şi ascul­tam. Nu ştiu cum să spun... Cine n-a auzit vreodată răgetul unui leu în tristeţe n-are cum să înţeleagă ce zic. Te înfiori, parcă tremură cerul!... Ne era frică, jur, tuturor. De fiecare dată la aceeaşi oră, exact când se lăsa amurgul. Era aşa, ca o bătaie lungă de clopot, pentru patruzeci de mii de oameni, venind dinspre parc spre noi. Semnul că peste oraş apune soarele. Şi că leul nostru încă tră­ieşte...".

"Dacă şi noi, oamenii, am avea puterea..."

Cu grădina asta zoologică a fost, de fapt, doar o poveste absurdă: un primar de prin anul 1970, având mân­dria prostească să facă din Te­cuci, la un fel de concurs inter-oră­şenesc, "cel mai frumos oraş din ţară", a adus în cuşti, de-a valma, cele mai nepotrivite specii de animale: yaci, urşi tibe­tani, lupi, urşi carpatini, păuni, lebede, maimuţe, că­prioare... Stăteau îngrămădite, într-un colţ al unui parc comunist, situat la marginea oraşului. Toate au suferit, au murit sau au fost duse apoi în alte grădini, cu con­diţii mai bune. Apoi s-a răspândit ştirea că numai în Tecuci, din toată ţara, se nasc şi trăiesc puii de leu, datorită unei clime aparte, subtropicale, care există numai aici, taman la capătul Moldovei. Informaţia a fost preluată aiurea de televiziuni cu mare audienţă, oamenii chiar au crezut. Astfel a fost adus Cezar, un prunc de leu abia născut, de cine mai ştie unde, "tocmai din Africa!", s-a zis. Localnicii erau mândri - puţine alte grădini zoologice, în afară de cea din Bucureşti, mai aveau aşa ceva, prin anii' 90: un leu! Nici în ora­şele mari ale României nu erau. În toată Moldova a fost unic. L-au băgat într-o cuşcă veche, cu gratiile acelea groase, verzi, coclite de rugină, cu ciment pe jos şi fără soare, lăsându-l acolo vreme de şaptesprezece ani. Un trai crâncen. Era îngrijit de "nişte ţopârlani alcoolici, grobieni. Nişte brute, aduse acolo pe lefuri de nimic. Habar n-aveau despre cum se cresc animalele astea, cu ce trebuie hrănite şi nici nu le păsa. Ce să ştie ei despre îngrijirea felinelor mari?!... Pe leu doar îl mai mânau uneori într-un alt padoc, ca să-i curăţe fecalele cu furtunul, apoi îi aruncau câte ceva de mâncare şi-l lăsau în mizeria lui, până ce-şi mai aminteau încă o dată de el", după cum declară Dan Ghiorghiu, astăzi mare iubitor de animale având el însuşi o căţeluşă bej, pe care a găsit-o pe stradă şi pe care o iubeşte "ca pe sora lui".
În anul 2007, când s-a intrat în Uniunea Europeană, în toată grădina mai rămăseseră doar Cezar şi doi urşi carpatini, la fel de subnutriţi, murdari, amărâţi. Pe 11 martie 2009, leul a fost ultimul care a părăsit grădina zoologică din Tecuci, după ce a fost desfiinţată. Moti­vul desfiinţării, unul cât se poate de firesc: "neres­pec­tarea flagrantă a măsurilor dispuse în autorizaţia de mediu". O sentinţă ce trebuia dată de mult. De atât de mult timp...
Un alt tânăr localnic, Bogdan Pohodnicaru, în vâr­stă de 29 de ani, a văzut leul chiar în ultimele zile ale şederii lui în captivitate. Îşi aminteşte şi acum ultimul său bilet la Zoo Tecuci... Nu-l mai văzuse de destulă vre­me, fusese plecat la Bucureşti, la studii, apoi la serviciu, venea mai rar pe acasă. Când l-a regăsit acolo, în aceeaşi cuşcă mizeră, atât de bătrân şi distrus, zice că s-acutremurat. "Abia se mai târa pe podeaua aia de ciment, năpârlit până la piele, până la rană. Îşi pier­duse jumătate de coamă, fiindcă fusese sterilizat şi nu vasectomizat, aşa cum ar fi trebuit. Să vezi un leu fără coamă... E atât de umilitor! Când eram copil, îl visam mereu. Se făcea că intra la mine în casă. Mergea prin camera mea, mare, încet, elegant. Mă căuta, să mă mănânce. Iar eu stăteam sub plapumă şi îmi era atât de frică, uitându-mă la el cum păşeşte... Şi acum îl mai visez, uneori. A făcut parte din viaţa mea. Când mi-l amintesc, mereu mă gândesc la cei atâţia ani în care am trecut prin parcul ăla, la cum am crescut, la cum m-am schimbat, la serile în care veneam acasă şi apoi mă gândeam la el... El, care nu a făcut nimic. A stat închis şi ne-a scos pe noi afară, cu răgetele lui de tris­teţe, în fiecare seară...". Amintirea lui Bogdan este aceeaşi cu cea a lui Dan Ghiorghiu şi a majorităţii tine­rilor din oraş: "Două sentimente: frică şi milă totodată. Mai rar o asemenea combinaţie...". Şi zâmbeşte.
Şi mai spun băieţii ăştia frumoşi că şi noi, oamenii, am putea să învăţăm ceva din teri­bila putere de supravieţuire a acestui animal singuratic, o hotărâre de-a trăi, de a nu te lăsa biruit, care a depăşit toate legile firescului. "Dacă şi noi am avea în inimă măcar puţin din această forţă, cu siguranţă, lumea ar ară­ta astăzi altfel", spun ei.

Africa. Un miracol al reînvierii

Ei bine, încă din 2007, tocmai astfel de oameni tineri au făcut apel la o mulţime de organizaţii internaţionale, ca să-şi salveze leul de la moarte. "Leul nostru", aşa spun toţi, ca şi cum le-ar aparţine, într-un mod profund, ca şi cum ar avea un vechi legământ faţă de dânsul. Au reuşit să aducă în orăşelul lor, abia în martie 2009, una din cele mai puternice organizaţii de salvare a animalelor din lume, Vier Pfoten. Elicopter, maşini, o echipă de medici, cei mai buni specialişti în astfel de feline, atât de pretenţioase şi sofis­ticate ca fire. Când au văzut leul, efectiv, şi-au făcut semnul crucii. Starea lui de sănă­tate era critică, aproape letală. Se târa, nu păşea. Cu capul coborât până la pământ, din gură îi curgeau pe ciment bale albe. "Şi câţi ani are?... Nu se poate. Aşa a trăit tot tim­pul? E-un adevărat miracol că mai este în viaţă...". După ce l-au tranchilizat şi l-au scos din temniţa aceea tenebroasă, câţiva copii au cerut voie să vină să îl vadă mai de aproape. Mâinile lor au fost cele dintâi care l-au mângâiatvreodată, de când s-a născut. Primele fiinţe care i-au atins grumazul puter­nic, capul imens, fără coamă, pe care şi-o pierduse pe jumătate, ochii stinşi şi aproape orbi, de fiară bolnavă de-atâta însingurare, ce n-a privit niciodată decât ziduri cenuşii şi un chenar îngust cu gratii. Medicii au acţio­nat ca într-o situaţie de spital de urgenţă. Cezar a fost pus pe o targă şi, în nici două zile, a fost dus până în savanele cele mai calde şi binefăcătoare de la capătul Africii, acolo unde ar fi trebuit să trăiască dintotdea­una. În jurnalul lor, ei scriu cu reală emoţie despre scoaterea leului român din temniţă, despre acest drum foarte istovitor pentru el, despre teama continuă că l-ar putea pierde. Apoi, despre primii săi paşi pe pământ. Felul temător în care înainta, clătinându-se ca un nou-născut, refuzul iniţial de a ieşi din cuşca sanitară şi de a păşi mai departe, fiindcă în creierul său nu putea concepe ce-ar putea fi imensitatea aceea verde dina­intea lui - iarba!... A fost pentru prima oară în viaţă când a atins cu pi­cioarele pământul. Moale, reavăn şi cald. Este descrisă bucuria sa de a călca prin iarba înal­tă, de a simţi frea­mătul naturii, apoi fericirea nestă­vilită de a se azvârli spre libertate. Aici, specialiştii vorbesc şi de un alt miracol: în doar câteva săptămâni, leul şi-a revenit incredibil. Cazul i-a pus pe gânduri: un animal mu­ribund, care întinerea cu o rapiditate fan­tastică, de la o zi la alta. Musculatura i se întărea, în câteva zile s-a ridicat iarăşi, semeţ, pe umerii lui înalţi, scrutând cu privirea-i virilă orizonturile junglei. Blana i s-a deschis la culoare, devenind strălucitoare, deasă, fără urmă de năpârlire, iar coama i-a redevenit spec­taculos întreagă, bogată, galben-luminoasă. Când îl priveşti în două poze făcute la două săptămâni dis­tanţă, efectiv nu îl recunoşti. Era iarăşi rege, stăpân. Un animal superb, ager, ocrotit de Dumnezeu. Care întinerea către moar­te. Principalele sale medicamente au fost următoarele: iarba, pământul, savana, soarele... Dar, mai ales, li­bertatea.

Ultima şi singura iubire

În imensa rezervaţie din Africa de Sud, leul Cezar a mai trăit încă patru ani şi jumă­tate. O renaş­tere, un record de longevitate. În aceşti patru ani, şi-a retrăit întreaga viaţă năpăstuită, atât de demn, tumultuos şi plenar, aşa cum foarte puţini dintre oameni, chiar şi vitejii ieşiţi din închisori, reuşesc să o facă. În scurtă vreme, Cezar şi-a găsit o iubită, leoaica numită Car­men, exact de aceeaşi vârstă şi la fel de chi­nuită întreaga viaţă, ca şi el. Îngrijitorii de la Lionsrock vorbesc despre o "poveste de dra­goste", aproape omenească, care s-a născut între cei doi. Doi lei atât de bătrâni, veteranii întregii rezervaţii, uniţi prin suferinţă în li­bertate... Nedespărţiţi, alergau împreună, se îmbrăţişau tăvălindu-se prin ierburile porto­calii, luminoase, legănate de vânt, ale savanei africane... Au fost cele mai respectate anima­le din acest celebru parc inter­naţional, pentru puterea lor de-a supra­vieţui şi de-a se iubi până la moarte. Cezar a murit recent, pe data de 7 februarie 2013, la vârsta de 21 de ani. După doar 18 zile de la moartea iubitei sale. Dacă nu s-ar fi întâmplat decesul leoaicei Carmen, specialiştii susţin că leul din Româ­nia ar mai fi putut să trăiască ceva timp. Era puternic, ager, neînfricat. S-a stins de dra­goste, de jale, de regret faţă de toată existenţa lui neîmplinită, care ar fi putut fi altfel. Cezar este acum protagonistul unui film docu­mentar, numit "I'm a Lion" (Eu sunt un leu), realizat de cei de la organizaţia Vier Pfoten, care a făcut înconjurul lumii. O pledoarie pentru viaţă, pentru iubire, pentru puterea de a nu te lăsa învins niciodată.
Dan Ghiorghiu şi Bogdan Pohodnicaru trăiesc de multă vreme la Bucureşti. La câte­va zile după ce au aflat de moartea leului lor, s-au întors în Tecuci şi s-au întâlnit acolo cu încă vreo douăzeci de "prieteni vechi", din copilărie. Băieţi tineri, la fel ca şi dânşii. Au stat împreună, într-o casă mare. N-au petre­cut, nu s-a dansat, n-au vorbit despre rock, cai putere, geci de piele, ţinte, nebunii şi mo­tociclete. Au văzut filmul despre "leul lor". Era scurt, doar de vreo 5 minute, dar ei l-au văzut cam de vreo 50 de ori, toată noaptea. O noapte întreagă n-au vorbit decât despre el, amintindu-şi. Unii dintre ei chiar au plâns, apoi au zâmbit, gândindu-se la cât de frumoasă a fost viaţa lor în perioada aceea, cât El trăia. "O, Doamne, ce-am mai îmbătrânit", au spus câţiva, cumva melancolic. În rest, n-au făcut mare lucru. Doar au stat acolo. Au stat împreună şi au vorbit toată noap­tea despre leu, ca la o pomană a unei rude apropiate.