Feri și caprele
Îndrăgostirea, înmugurirea dragostei, a fost pentru mine ca primăvara, iar primăvara a însemnat mereu o mare sărbătoare, pe care o adulmecam, o simțeam cu mult înainte ca frunzele să se desfacă pe crengile umede de ploi. A fost ca un curent ușor, care a trecut discret printre lucruri și oameni și le-a prins pe toate într-o plasă colorată. A fost ca o boală, ca o febră care a apărut brusc într-o bună dimineață, de cum am deschis ochii, o stare pe care, într-un anume fel, am așteptat-o și presimțit-o. N-avea nume pe atunci starea aceea, nu știam cum să-i spun, căci nu știam ce mi se întâmplă, dar simțeam că nimic rău nu mă poate aștepta, căci toți oamenii păreau buni, toată lumea era bucuroasă și nu exista încă nicăieri suferință sau amărăciune. Toate erau frumoase, toți erau împliniți, lumea părea scăldată în lumină. Și-atunci am simțit într-o zi, chiar am simțit, cum mi-au crescut aripi. Aș fi putut zbura cu ele oricât de sus, nimic nu mă înspăimânta, nimic nu mă oprea. Nu erau granițe și nici opreliști, n-aveam teamă și nici spaime. Trăiam numai așteptarea aceea plină de emoții și de necunoscut, căreia mai târziu, peste ani, i-am zis dragoste, dar care atunci era încă nespusă, nelămurită și nenăscută de-adevăratelea.
Mă simțeam înfrățită cu pământul întreg și cred că m-aș fi putut îndrăgosti de orice și de oricine, de un cais înflorit, pe lângă care aș fi trecut apoi zilnic, pentru a-i mângâia trunchiul tânăr, de forma arcuită a unui deal, pe care vedeam în visele mele o casă și un pom, de soarele care mi se părea că răsare numai pentru mine, chiar și de cutia poștală a vecinilor, care mi se părea, dintr-o dată, cea mai colorată și mai frumoasă din lume.
Întâmplarea însă a făcut ca tocmai atunci, când am simțit eu că ceva nou și ciudat plutește în aer, ca un nor mătăsos ce-a acoperit toată curtea noastră, întâmplarea, zic, și numai ea, a făcut ca exact în dimineața aceea să treacă pe uliță, turma de capre păstorită de Feri, nepotul unei babe din capătul satului. Și, ca în povești, căci nu se mai putea altfel, Feri a devenit Făt Frumosul, viteazul purtător al tuturor biruințelor din lume, eroul eroilor.
Aveam doar vreo câțiva ani, dar îmi amintesc și acum cu mare precizie graba cu care-mi legam funda albastră în păr, atunci când auzeam dimineața clopoțelul pe care-l purta țapul Vilmoș, care anunța că, în curând, Feri căprarul avea să treacă cu turma lui pe ulița noastră. Doamne, ce-mi plăcea Feri, pentru că era liber, pentru că făcea toata ziua ce voia, pentru că nu se ducea la școală și pentru că în ochii lui cenușii, care n-aveau astâmpăr, vedeam un fel de obrăznicie și-o indiferență față de toți. Nu știu cât a fost Feri de impresionat de funda mea albastră și de șorțul cu fodore pe care mi-l puneam în mare viteză când fugeam spre poartă, ca să-l pândesc printre scândurile gardului, și să-l văd cum face șmecherii cu toiagul cu care-și aduna caprele. Știu însă că totul s-a terminat într-o dimineață în care, cam prin dreptul locului din care îl pândeam, Feri a vrut să stea în cap, suprem omagiu pe care mi-l dăruia, dar țapul Vilmoș, sătul de exhibițiile lui, l-a trântit în noroi. De atunci înainte, ca să-și ducă la pădure țapii și caprele, Feri ocolea pe alte ulițe. Nu l-am mai văzut apoi câțiva ani și, uite așa, s-a încheiat prima idilă a copilăriei, trăită pe după gard, și-n vremea aceea, mi se pare acum, dragostea aluneca printre oameni, printre lucruri, copaci, pietre și flori, ca un cârd de pești albăstrii, care se mișcă toți în aceeași direcție.
L-am întâlnit pe Feri multă vreme după aceea, la o nuntă, într-o vacanță de vară. Se făcuse și el orășean și nu mai avea nimic din libertatea de altădată, părea pierdut în hainele noi care stăteau scorțoase pe el. Parcă era legat de mâini și de picioare, și când m-a chemat la dans, cu un zâmbet stingher în colțul gurii, printre noi putea să treacă acceleratul, așa mă ținea, cu mâinile întinse, ca nu cumva să ne atingem unul de altul, ca din întâmplare. Își pierduse farmecul, îi pierise curajul, iar părul lins, cu cărare-ntr-o parte, îl făcea să pară un premiant înțepenit. Unde dispăruseră oare luminițele din ochii lui cenușii, unde s-o fi pierdut nonșalanța și siguranța mișcărilor de altădată ? Ce duh rău l-a încremenit și îmbătrânit înainte de vreme pe acela care altădată era un rebel căruia nici măcar părul în cap nu-i stătea cum trebuie?
În vacanța aceea, într-una din dimineți, am auzit iar trecând pe uliță caprele. În fruntea lor era un alt țap și în urma lor, un țânc spălăcit. Nimic nu mai semăna cu ceea ce fusese altădată. Să fi fost oare toate doar în capul meu? Să fi existat ele doar în mintea mea dornică de povești ?
Așa a fost sărbătoarea venirii primăverii și-a primei îndrăgostiri, atunci, demult. O boală frumoasă, care a prins oameni și flori, animale și copaci, într-o lumină nouă, și care a anunțat, a prevăzut și presimțit inefabilul adevăratei iubiri de mai târziu.
Îmi mai doresc uneori sărbătoarea aceea, neastâmpărul, freamătul ei, indiferent la curgerea normală a anotimpurilor și-a anilor. Îmi doresc mai des primăveri care să învie culorile și speranțele și lumina de atunci. Dar nu știu cum se face că, de o bună vreme încoace, văd că e primăvară când deja ea aproape că a trecut, văd pomii înfloriți când sunt aproape scuturați, descopăr culorile noi care înfruntă iarna, când ele se scurg deja înspre vară. E ciudat că nu mai simt ca altădată mugurii și răcoarea lor, că nu mai tresar când se deschid primele frunze, că nu mă mai emoționează ca atunci primele păsări venite de departe. E un fel de încetineală, o întârziere, un contratimp care mă împiedică să am simțurile treze atunci când trebuie și mă fac, parcă, să rămân mereu în urmă, ca un ceas neîntors la vreme.
OTILIA ȚEPOSU
Târgul de Florii
Vă scriu pentru a răspunde oarecum temei pe care dumneavoastră ați propus-o în numărul trecut al revistei la rubrica Asul de inimă. De-a lungul anilor, am mai vrut să trimit scrisori pentru această rubrică, dar am tot amânat. Este destul de greu să povestești întâmplări din viața ta, mai ales când este vorba de cele legate de suflet. Am toată admirația pentru cititorii care au reușit să treacă peste rețineri și și-au povestit experiențele în paginile revistei. De ce am îndrăznit să vă scriu acum? Pentru că tema, "Prima dragoste", este atât de răscolitoare, încât mi-am luat inima în dinți și iată-mă pregătit să vă povestesc.
Sunt pensionar și am părăsit Bucureștiul de câțiva ani, schimbând apartamentul de bloc pe o căsuță dintr-un sat aflat pe malul Dunării. Îmi petrec timpul pescuind și lucrând în grădina de lângă casă și mă simt uneori cel mai fericit pământean, pentru că am avut înțelepciunea să fac această schimbare târzie în viața mea. Dar nu sunt singur în această "aventură de bătrânețe", cum au numit-o copiii mei. Lângă mine este nevasta mea și ne pregătim să sărbătorim nunta de aur în această vară. Vreau ca rândurile pe care le aștern acum pe hârtie să fie un prim dar din partea mea, pentru această sărbătoare a noastră. Sărbătoare care continuă de atâția ani.
Ne-am întâlnit prima dată tot la o sărbătoare, la un târg de Florii, în fața unei tarabe la care se vindeau basmale, baticuri mari din acelea care se prindeau, pe vremuri, nuntașilor din alaiul mirelui. Eu tocmai mă pregăteam de nuntă, o nuntă pusă la cale de părinți, fără să fiu îndrăgostit sau măcar încântat de viitoarea nevastă. În fața mesei cu basmale era fetișoara asta, care mi-a devenit apoi nevastă. Alegea și ea năframe, tot pentru nuntă, și nu părea nici ea prea încântată de ceea ce făcea. Din două, trei vorbe, am înțeles că era și ea silită de părinți să intre într-o căsătorie pe care n-o dorește, pentru că nu-i place deloc viitorul bărbat. Și, în momentul acela, s-a întâmplat minunea. Ne-am uitat unul la altul preț de o secundă sau două și am știut ce am de făcut, ca și cum cineva m-ar fi împins de la spate. Am luat-o de mână pe fata aceea și-am tras-o mai la marginea târgului și i-am propus să fugim amândoi în lume, ca să scăpăm de nunțile puse la cale de alții. Ea n-a zis nu și-așa ne-am trezit la București, cu doar atâția bani cât să cumpărăm năframe de nuntă. În viață, nu-i totdeauna pentru cine se pregătește!
Am început de la nimic, aveam doar hainele de pe noi, am mâncat cu o lingură și o furculiță mai multe luni, dintr-aceeași farfurie, până am reușit să găsim de lucru. Nu vreau să vă povestesc viața grea pe care am dus-o la început. Am fost harnici și am reușit să ne facem până la urmă tot ceea ce ne-a trebuit, ca să trăim bine, cu copiii noștri cu tot. Dar vreau să mă întorc acum la momentul acela în care ne-am văzut pentru prima oară. V-am spus toată povestea de până acum, ca să înțelegeți care a fost situația, dar acuma să nu credeți că am fost doi ușuratici și ne-am aruncat unul în brațele celuilalt doar ca să scăpăm de ceea ce au hotărât părinții pentru noi. Vreau să vă spun că în momentul acela în care am văzut-o lângă masa cu năframe, mi s-a părut, mai întâi, că o cunosc foarte bine de undeva. M-am uitat atent la ea, i-am văzut părul castaniu, urechile mici, pielea albă, sprâncenuțele subțiri, un pic încruntate, ca să pară mai serioasă sau poate pentru că era un pic necăjită. I-am văzut statura mărunțică și ce să vă mai spun, când m-am uitat drept în ochii ei am rămas ca hipnotizat, mă uitam mereu la ea și ea se uita la mine și nu înțelegeam ce se întâmplă. De unde venea răcoarea ce mă cuprindea, de unde venea pârjolul ce mă ardea, căci toate se amestecau, când simțeam că mor de căldură, când mă lua cu friguri. A fost ca și cum m-aș fi îmbolnăvit brusc. Și boala aceea de atunci mai ține și acum, căci am marea fericire să fim împreună de atâția ani. Prima dragoste a fost la mine și prima iubire. Singura! Dumnezeu mi-a ținut partea și sunt un om fericit. Și, câteodată, când pescuiesc și am liniște, mă întreb și acuma, după atâția ani, de ce mi s-o fi părut mie că o cunosc de undeva, atunci când am văzut-o prima oară?
ȘTEFAN PĂUN