- Filmul românesc a mai repurtat un succes triumfal. La Berlin, "Poziţia copilului", creaţia regizorului Călin Netzer, a luat Trofeul "Ursul de aur" şi premiul FIPRESCI. Având în vedere că şi tu faci parte din distribuţie, prima întrebare obligatorie a interviului nostru se referă la rolul pe care îl interpretezi. A fost greu, uşor, interesant?
- A fost un rol foarte interesant. Povestea se structurează în jurul unei femei de aproximativ 60 de ani, Cornelia - interpretată admirabil de Luminiţa Gheorghiu - o femeie de afaceri, cu multe pârghii în social şi politic, care însă, la această vârstă, are revelaţia sumbră că unicul ei fiu nu o mai primeşte în viaţa lui, iar ea trebuie să accepte această situaţie şi să se recompună psihologic şi emoţional. E un scenariu excelent, scris de Călin Netzer şi Răzvan Rădulescu. Băiatul, Barbu, e jucat de Bogdan Dumitrache, iar eu sunt Carmen, iubita lui Barbu. Carmen vine în această relaţie cu un trecut, cu o istorie personală, e şi mămica unui copilaş (pe care nu îl vedem, dar despre care ni se povesteşte) şi, la un moment dat, intră într-un soi de coliziune cu Cornelia. Au fost vreo trei runde de probe, acum un an, şi după ce-am lucrat de mai multe ori cu Călin şi cu Luminiţa, am intrat în filmări. Am repetat destul de mult... Mărturisesc că eu, până când n-am văzut filmul, produsul finit, aşa cum a plecat el la Berlin, nu ştiam de unde să apuc acest întreg. Ştiam de unde să-mi apuc personajul, bineînţeles, ştiam cum mă raportez eu la el. Am mers pe mâna lui Călin, a acestui regizor tânăr, care a ştiut să lucreze cu o tenacitate şi cu o măsură care chiar m-au surprins. Mărturisesc, oricum, că faptul de a primi acest rol a fost o bucurie absolut neaşteptată. Pe mine, încă de când am păşit în meseria asta, camera de filmat m-a iubit foarte tare. Înainte de a face teatru, eu am făcut film. Şi am făcut mult film! Exact aşa cum mi-a prezis Mircea Veroiu. Când m-a cunoscut, Veroiu mi-a spus: "O să te plictiseşti de cât film o să faci!"... Ei, totul a mers bine, fluid, până acum şapte ani când - brusc! - filmul nu m-a mai dorit. Şi m-am tot întrebat de ce? Pentru că, de încercat, am tot încercat. Am dat probe peste probe, am sperat şi-am tot sperat, dar film n-am mai apucat să fac. M-am gândit că, probabil, problema rezidă în faptul că eu nu sunt ceea ce s-ar putea numi "o actriţă casual", de serie mare, n-am o fizionomie comună, ca "de pe stradă", am o personalitate puternică etc., adică reprezint o tipologie care nu se prea mai întâlneşte în filmul românesc de azi. Dar cum să rezolv această problemă? Eu ştiu să fiu actriţă, ştiu să joc, să mă modulez, să mă maleez, să mă transform în funcţie de necesităţile personajului, dar nu pot să mă anihilez fizic, nu pot să mă şterg până la dispariţie. De-asta m-am şi mirat cum de Călin m-a distribuit în filmul lui. Girul de încredere pe care el mi l-a dat mi-a lipsit enorm în ultimii ani şi m-a îmbărbătat. În sensul că - iată! - mai există speranţă şi pentru actorii ca mine, "din afară". Fiindcă, în anii din urmă, în filmul românesc a intervenit un fenomen: aceşti tineri regizori, extrem de talentaţi, îşi văd unii altora producţiile şi îşi cam iau unii de la alţii ideile de distribuţie, ceea ce a generat un fel de cerc restrâns de actori care sunt folosiţi mereu şi mereu. Aşa că eu mi-aş permite să le sugerez acestor regizori să organizeze şi nişte workshop-uri, la care să poată veni şi alţi actori decât aceia cu care obişnuiesc ei să lucreze. În felul acesta, şi noi, actorii "outsideri", şi ei, regizorii, cu toţii, deci, am putea să ne rafinăm profesional, am putea să ne cunoaştem între noi, să ne explorăm, să descoperim, în acest nou context, în acest nou stil de a face film, cine cu ce se mai potriveşte. Uite, pentru mine, lucrul cu Netzer a fost, într-un fel, ca un nou mers la şcoală: am reînvăţat nişte lucruri, am renunţat la altele, am adoptat altele... Şi asta mă bucură teribil! Şi mi-aş dori să mai lucrez, şi cu el, şi cu ceilalţi regizori din generaţia lui.
Pantoful Cenuşăresei
Răsfăţ reciproc
- Anul trecut, chiar am serbat cei 20 de ani de la absolvirea facultăţii. Ne-am strâns, foştii colegi, împreună cu foştii profesori... A fost cu-adevărat un eveniment! Ne-am bucurat unii de alţii o zi întreagă! (râde) Şi, ca să-ţi răspund punctual la întrebare, da, sunt mulţumită de ceea ce am realizat până acum, deşi poate nu toate rolurile m-au şi servit. Dar, privind în urmă global la aceşti ani, sunt mulţumită, pentru că m-am perfecţionat, pentru că am evoluat mereu. Eu nici nu sunt genul care să accepte stagnările. De fiecare dată când am simţit că lucrurile adastă prea îndelung, am căutat să găsesc soluţii, astfel încât să dau de pereţi porţile, în alte direcţii. Când nu mi-a mai ajuns ce jucam în teatrul instituţionalizat, am intrat în teatrul underground, când nici varianta asta nu mi-a mai fost suficientă, am recurs la colaborări sau am jucat în filme ori seriale. Deci, nu mi-am îngăduit să stau locului. Eu aşa consider că e bine. Un actor trebuie să fie necruţător cu timpul lui, n-are voie să-l irosească. În profesia asta nu există pantoful Cenuşăresei, nu poţi să stai să vină prinţul, adică regizorul, cu pantoful, deci rolul, aşezat graţios pe o pernuţă de catifea. (râde) Adică nu poţi să te aştepţi să vină Lars von Trier, să-ţi sune la uşă şi să te anunţe ceremonios că te vrea în Macbeth-ul lui! Tu trebuie să te apropii cât de mult poţi de acel Macbeth, tu trebuie să faci tot ce ţine de tine ca să-ţi scurtezi calea către el, adică măcar să-l aştepţi pe von Trier cu uşa deschisă.
- Împlinirea profesională explică tonusul tău excepţional, forma maximă pe care o etalezi?
- Da, cred că tonusul meu se hrăneşte mult şi din această împlinire profesională. Că dacă n-aş fi fost mulţumită de ce-am făcut şi de cât am făcut - fiindcă în meseria asta contează nu doar calitatea, ci şi cantitatea - probabil că aş fi dobândit o anume... sărbezeală. Pe de altă parte, cred că în balanţa asta contează şi faptul că eu mi-am păstrat întotdeauna o oarecare distanţă faţă de meserie. Adică tratez actoria ca pe o meserie, nu o văd nici ca pe potirul de aur, dar nici ca pe o damnare. Este o meserie frumoasă, încântătoare, dar e, totuşi, doar o meserie. Eu am luat actoria în serios, dar nu m-am luat pe mine prea în serios în ea. M-am ferit de îndârjire, de încrâncenare şi de auto-flatare. M-am păzit de greşeala pe care o fac unii aşezându-şi singuri cununa de lauri pe creştet. Pentru că văd şi eu în jurul meu personaje care dau cu umărul în stânga şi-n dreapta şi care îşi arogă rolul de "La o parte, că a venit diva!". Mi-e scârbă când văd astfel de scenete. Eu zic că e mai fain şi mai sănătos să te iei în derâdere şi să te păstrezi pe tărâmul realului şi al bunului simţ.
Sanitarul familiei
Nikita, fiul Ilincăi
Xena, prinţesa războinică
- Şi ce presupune meseria de "sanitar" al familiei?
Părinţii Ilincăi
- În ţesătura vieţii tale se împletesc cumva şi melancolii sau doruri?
- În mintea şi-n sufletul meu rămâne veşnic deschisă fereastra sfântă a copilăriei. Îmi pare c-am izbutit să-mi protejez amintirea copilăriei sub un clopot de sticlă aurit, pe care mi se îngăduie să-l ridic ori de câte ori am trebuinţă. Mă întorc cu inocenţă spre casa bunicilor, de pe strada Parfumului, spre temeinicia şi rosturile care erau în casa lor şi-n grădina lor şi-n preajma lor şi-n mintea lor şi-n vorba lor... Mă întorc cu inocenţă spre duminicile când mergeam cu ei la bisericuţa podidită de salcâmi, care se afla la doi paşi de casă... Mă întorc cu inocenţă spre ziua când m-au învăţat ce înseamnă împărtăşania şi cum trebuie să mă comport în faţa preotului... Mă întorc cu inocenţă spre poveţele lor rostite cu glas dulce şi cu infinită dragoste... Acesta mi-e dorul din care mă hrănesc... Alte nostalgii nu mai am, m-am scuturat de toate, însă, ca orice om viu al erei noastre, am depresii, am momente grave de derută, de disperare, de fundul tristeţii. Şi ele sunt generate, de cele mai multe ori, de o formă sau alta de suprasolicitare. Însă, paradoxal, şi din acestea eu îmi iau putere. Jung spunea că în fundul celei mai crunte depresii şi-a găsit voinţa. Aşa şi eu. Nu ştiu dacă e cazul să fac acum un elogiu al amărăciunii, dar important e că am găsit noima acestor momente, că am înţeles că trebuie să parcurgi şi aceste trăiri, ca să apreciezi după aceea puterea pe care o ai atunci când soarele răsare din nou la orizontul tău interior, atunci când revii la o funcţionare normală.
- Cum te aperi de murdăria lumii?
Împreună cu maestrul Mircea Albulescu
Veroiu, varza şi morcovii
- Cu replica aceasta, mi-ai ridicat mingea la fileu: ce faci de arăţi atât de bine, Ilinca?
- Ei, să mă vadă oamenii ăştia dimineaţa, cu cearcăne şi nemachiată! (râde) Vorbind însă serios, secretul e gena bună. Semăn cu tata, care e un tip svelt, foarte sportiv şi plin de energie - să-i dea Dumnezeu aceeaşi sănătate şi energie încă o sută de ani de-aici încolo! - dar şi cu mama, o femeie rasată, elegantă şi cu o siluetă de vis... Că eu - sinceră să fiu - mi-am cam biciuit corpul. Mai ales că am şi o profesie "în asalt". De pildă, când m-am dus la Mircea Veroiu, care voia să mă distribuie în "Craii de Curtea Veche", el mi-a spus cu multă delicateţe: "Te rog doar să facem ceva cu obrăjorii ăia." Eu eram proaspăt debarcată din America, unde te îngraşi şi numai din aer. Şi, când m-am întors, aveam 67 de kilograme! Iar pe personajul meu din film trebuia să se vadă foamea. Ca atare, din clipa întâlnirii cu Veroiu, nu m-am mai hrănit decât cu varză şi morcovi şi-n două săptămâni am slăbit 12 kg, de leşinam pe la filmări. Aşadar, ca să concluzionez, de vină pentru felul în care arăt e gena bună... Şi poate şi acel echilibru interior pe care mă străduiesc să mi-l menţin.
Săgeata de argint
În filmul "Poziţia copilului", recent premiat la Berlin
- Indiscutabil! Numai că aici sunt necesare nişte lămuriri: dialogul meu cu Dumnezeu pleacă din suflet, cuvintele pe care I le adresez, le adresez unui prieten, Prietenului, eu nu port un dialog dogmatizat, credinţa mea nu ţine neapărat de spaţiul bisericii, de un om al bisericii sau de vreun canon... Eu sunt trăitoare întru credinţă, nu practicantă instituţionalizat. Indubitabil însă, credinţa mea e aceea care mă ţine dreaptă pe dinăuntru, El mă ţine dreaptă pe dinăuntru şi-mi luminează sufletul şi inima. Şi, de-altfel, credinţa mea în Dumnezeu se împleteşte cu amintirile legate de Moşu' meu, bunicul din partea tatei, care a fost preot în Bihor, în comuna Buteni, şi pe care-l chema Aurel, se împleteşte cu amintirile legate de felul în care m-a crescut bunica din partea mamei, bunica Hâncu, o munteancă foarte credincioasă, care mi-a aşezat în inimă semincioara iubirii de Dumnezeu... Credinţa face parte din mine într-un chip atât de de demult, încât nici nu-mi mai pot aduce aminte de ce a fost înainte, ea e linia dreaptă, acea săgeată de argint care ne porneşte din creştet către Înalt şi ne leagă de Înalt. Şi, ca să mă înţelegi mai bine, dă-mi voie să-ţi povestesc o fotogramă: era 1994, în mijlocul New York-ului şi a unei ierni grele, cum rar se întâmplă pe-acolo, iar eu mergeam pe stradă. Era duminică în calendar, iar în sufletul meu era mare amărăciune: familia mea - părinţii şi fratele - rămasă în ţară, trecea prin nişte încercări foarte grele. Mă simţeam împovărată de gânduri negre, legate de ai mei, şi de întrebarea obsedantă "De ce li se întâmplă asta?". Eram la două străzi distanţă de casă, într-o zonă pe care o cunoşteam şi cu ochii închişi, când, după un colţ, pe direcţia Central Park, am auzit un dangăt de clopote. Iar în secunda imediat următoare am început să simt şi parfum de tămâie. M-am oprit pe loc, zicându-mi, în minte, că am luat-o razna. Numai că, răsucindu-mă pe călcâie, am văzut un portal şi, dincolo de acest portal, intrarea într-o biserică ortodoxă, care parcă se materializase acolo, din disperarea şi din nevoia mea de răspunsuri. Tremurând, am traversat strada şi-am intrat în biserică. Iar acolo, în pronaos, am dat peste o bătrânică la a cărei vedere am înlemnit.
Poză de grup din "Molto Gran' Impressione" - Ilinca, Monica Davidescu, Silviu Biriş şi Ileana Olteanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
