Bucureşti, staţia Piaţa Sudului. Ies de la metrou şi mă trezesc în mijlocul unui bazar pestriţ şi asurzitor, unde fiecare tarabagiu îşi strigă marfa. Haine ieftine colorate, zarzavaturi, electronice chinezeşti, flori, peşte. Miroase a mici şi a cârnaţi fripţi la grătar. Pe bulevard, maşinile sunt bară la bară. O iau printre ele, încerc să nu respir. Se aude de departe ţipătul unei ambulanţe care vine, sirenele sunt tot mai aproape, încep claxoanele, şoferii înjură. E verde şi motoarele pornesc turate, divizia de maşini începe să se mişte cu zgomot de tancuri, până la următorul semafor. Fac dreapta pe prima străduţă, apoi stânga. Urc scările de beton ale digului şi sus, acolo, am scăpat! Uf! Mă opresc, închid ochii şi ştiu! În mijloc vor fi lacurile. Cu luciul lor calm, nemişcat. Vor tremura doar un pic, la vreo adiere pierdută a vântului. Un labirint de canale cu stuf înalt, de peste trei metri, unindu-se deasupra ta, încât vei putea rătăci prin aceste tuneluri verzi, alunecând uşor cu barca, exact ca în Delta Dunării. Nu e Delta Dunării, e Delta Bucureştiului. Un loc în mijlocul oraşului, care va fi casa a peste o sută de specii de păsări care cuibăresc sau sunt doar în trecere şi au făcut popas aici. Vor fi peşti sub argintiul apei şi gâze zburând la întâmplare, prin aerul răcoros, în timp ce fluturi de noapte vor dormi ascunşi sub câte o frunză. De-aici vei putea privi cerul şi orizontul, vei putea respira liniştit, vei reuşi să îţi auzi gândurile. Acest loc va fi miezul, doar miezul curat şi protejat al celui mai frumos parc în care nu se va întâmpla niciodată nimic, ci doar natura, în toată libertatea ei, va face regulile. În jurul său vor fi alei pentru promenadă, cu băncuţe şi pasarele, cu podeţe şi foişoare, de unde curioşii să poată admira natura, fără să o deranjeze prea tare. Desigur, va fi şi o zonă amenajată clasic, cu locuri de joacă pentru copii, cu balansoare şi tobogane. Iar sus de tot, pe digul de opt metri ce înconjoară zona, vor fi piste pentru alergare, pentru biciclete şi, la distanţe egale, piloni pentru cei care vor să observe cu binoclul întreaga minunăţie ce le stă la picioare: 190 de hectare de natură chiar în inima Bucureştiului, la doar câteva minute de centru! Nu, nu este un vis al vreunui bucureştean înnebunit de traficul infernal al marilor bulevarde, sufocat de gaze şi noxe, obosit de claxoane şi sirene sau dezamăgit de parcurile puţine şi aglomerate! Acest loc există cu adevărat: este lacul Vacăreşti. Şi este pe cale să devină cel mai mare şi mai frumos parc al capitalei! Un adevărat miracol al naturii, în mijlocul betoanelor şi asfaltului. Povestea lui începe de mult, în urmă cu mai bine de două sute de ani, când aici erau domeniile Mavrocordaţilor.
Biserica spulberată
Nimeni nu ştie de ce anume locul acesta din Bucureşti se numeşte Văcăreşti. N-are nicio legătură cu marii boieri Văcăreşti, despre care am învăţat la şcoală, deşi toată lumea crede că e vorba de ei. Mulţi consideră că numele i se trage de la vechiul izlaz unde odinioară, oamenii simpli îşi duceau vacile la păscut. Sigur este că în apropiere, familia domnitorilor Mavrocordaţi a ridicat, timp de două generaţii, Mânăstirea Văcăreşti, o emblemă a oraşului de altădată, făcută în cel mai frumos stil brâncovenesc. Mânăstirea nu era doar cea mai mare din sud-estul Europei, dar arhitectura ei era o capodoperă, de la coloanele acoperite cu solzi de piatră şi până la frescele pictate, parcă, cu lumină. În mod tragic, mânăstirea a fost însă transformată într-o închisoare. Mai întâi pentru revoluţionarii de la 1848, apoi pentru deţinuţii de drept comun şi, în cele din urmă, pentru deţinuţii politici. Slavici, Arghezi, Rebreanu, Zelea Codreanu şi mulţi alţii au fost ţinuţi aici, în chiliile călugărilor, "îmbunătăţite" cu gratii la geamuri. Până la urmă, comuniştii au demolat mânăstirea şi, în ciuda protestelor, au decis să distrugă şi biserica. Sutele de oameni veniţi să apere sfântul lăcaş au fost ţinuţi la distanţă de cordoanele de securişti, în timp ce buldozerele au pus la pământ ceea ce mai rămăsese din cea mai frumoasă biserică a Bucureştilor. În apropiere, a mai supravieţuit un timp cartierul Văcăreştilor, o zonă liniştită de mahala, cu case ţărăneşti şi grădini. Dar comuniştii s-au hotărât să demoleze şi aceste case. Au fost rase într-un timp record şi mulţi dintre oameni nu au fost despăgubiţi niciodată. Demolarea avea un scop precis: realizarea unui nou lac de acumulare. În 1988, digul de beton înalt de opt metri, care încercuia suprafaţa enormă, de aproape două sute de hectare, era gata. Chiar şi fundul lacului fusese adâncit şi nivelat. Totul era pregătit. Numai că planul faraonic de a face un canal de peste 30 de kilometri, de la Argeş până în Bucureşti, nu avea să reuşească. Lucrările s-au oprit după doar opt kilometri. Ca soluţie alternativă, s-a încercat alimentarea cu apă din Dâmboviţa. Timp de patru luni, s-a pompat încontinuu, până ce lacul s-a umplut. Şi atunci s-a văzut că pe undeva erau scurgeri. Fie prin baraj, fie pe sub el. Un întreg cartier a fost inundat degeaba şi oamenii evacuaţi. Autorităţile comuniste au abandonat ideea, iar în 1989 a venit revoluţia, care a schimbat toate planurile. Pe vechiul loc al Mânăstirii Văcăreşti s-a construit un magazin uriaş, templu al capitalismului şi al comerţului. Pe vechiul cartier inundat s-a ridicat un hotel de lux, iar unde odinioară erau case, au apărut blocuri-turn, cu apartamente noi şi moderne, care încă nu şi-au găsit cumpărătorii.
Lacul a rămas un teren mlăştinos, pe care nu l-a vrut nimeni. Rechinii imobiliari l-au ocolit, pentru că drenarea apelor ar fi costat mai mult decât terenul însuşi, în timp ce Ministerul Mediului şi-a pasat responsabilitatea cu Apele Române. Cine să vrea administrarea unui loc care înghite bani, fără să aducă vreun profit gras?
În felul acesta, natura a avut şansa de a recupera ceea ce îi aparţinuse de la început. Mai întâi a apărut stuful pe lângă bălţi, apoi alte plante crescute din seminţe aduse de vânt, apoi păsările, şerpii, vulpile. Natura îşi găsea un refugiu perfect aici. Dacă, iniţial, digul de beton trebuia să ţină lacul în matcă, el a devenit un zid care ţinea oraşul la distanţă, asigurând tihna şi liniştea naturii. Timp de 17 ani, verdeaţa s-a întins, a înflorit, a cucerit vechiul lac, fără ca cineva să îi dea importanţă. Abia în 2007, un pasionat de păsări a trecut întâmplător pe acolo şi a descoperit minunea.
Comoara este descoperită
"Era în primăvara lui 2007. Mergeam, ca de obicei, la serviciu, către Berceni, şi mi-a atras atenţia acest loc. Îl ştiam şi mereu mi se păruse doar un maidan unde trăiau în cocioabe câteva familii amărâte şi unde mai veneau pescari. Dar în ziua aia era primăvară, toate erau de un verde crud şi zeci de păsări zburau pe deasupra, se auzeau glasurile lor vesele. Am început să vin zilnic aici şi să descopăr locul. A durat un timp până am găsit toate cotloanele, canalele, până am înţeles harta lacurilor şi a stufărişului. Veneam şi stăteam câteva ore nemişcat, ascuns între ierburile înalte, şi ceea ce vedeam era incredibil. Nu era doar tabloul naturii, care te încarcă şi te face să te simţi extraordinar, nu era doar relaxarea dată de liniştea unui astfel de loc unde, pierdut printre trestiile de stuf, uiţi că eşti într-un oraş mare şi agitat. Erau surprize minunate, pentru orice pasionat de păsări. Am descoperit şi fotografiat peste o sută de specii! Şi unele dintre ele foarte rare, cum ar fi raţa roşie sau cormoranul pitic, păsări aflate pe lista de protecţie maximă a tuturor convenţiilor europene. În timp, am putut să mă apropii de ele, să le văd frumuseţea de o diversitate extraordinară", spune Cristian Mihai, cel care a redescoperit lacul Văcăreşti.
Chiar şi acum, iarna, vine să observe şi să admire păsările care nu au plecat şi rezistă aici. Încălţat cu bocanci, cu un fes simplu, rulat pe cap, Cristian vine şi stă ore întregi, ghemuit în locuri anume, ştiute de el, doar ca să fotografieze o pasăre sau ca să se bucure în tăcere de viaţa simplă a naturii. Are mereu un rucsac mic în spate şi poartă în el doar două scule: un binoclu şi aparatul de fotografiat. Dacă vrei să vezi o Deltă adevărată, poţi merge la Comana, lângă Bucureşti. Dar până acolo faci câteva ore. Aici, însă, Cristian vine şi dacă are doar o oră liberă. Cel mai mult îi place dimineaţa, devreme: atunci au păsările cea mai intensă activitate. Iarna nu sunt aşa multe, dar dacă le împinge crivăţul din est, sunt destule. Dacă mai e şi zăpadă şi cerul e înnorat, e perfect: lumina se reflectă din zăpadă şi parcă eşti într-un uriaş studio foto. Sigur că pentru un pasionat de păsări, cele mai frumoase momente sunt când vezi şi reuşeşti să fotografiezi exemplare rare. Nu e puţin lucru să ieşi de la metrou şi, în doar câteva minute, să fii la câţiva metri de o egretă albă, zburlindu-şicu nonşalanţă aripile, sau de graţia lebedelor. Dacă ai răbdare, natura te recompensează. A urmărit păsări de la primele beţişoare adunate pentru cuib şi până la prima plimbare a puilor abia ieşiţi din găoace. Câteodată, a stat nemişcat ore la rând, doar ca să audă glasul unei anumite păsări. Şi s-a întâmplat chiar să fotografieze un fluture de noapte foarte rar. "Am fotografiat un fluture de noapte, pentru că era foarte frumos, m-a impresionat desenul de pe aripile sale. S-a dovedit a fi un fluture rar, în Suedia, unde un cercetător studia acea specie. M-a rugat să îi trimit fotografia, pentru că nu avea nici măcar o imagine cu el. Am primit după aceea cartea cu studiul său ştiinţific, unde apărea şi fluturele fotografiat de mine. Acest parc ar putea să devină emblema oraşului şi cred că ar putea să provoace un pelerinaj al pasionaţilor de natură", spune Cristian în şoaptă, în timp ce stăm ghemuiţi, pentru a vedea o pereche de raţe ieşite la promenadă.
Timp de cinci ani, Cristian Mihai a admirat şi a fotografiat natura lacului Văcăreşti. A descoperit că micile lacuri din interior nu sunt doar acumulări de apă de la ploaie, ci au propriile izvoare, a învăţat locurile de cuibărit şi a ajuns să se apropie la doar câţiva metri de familiile de chirighiţe. A înţeles şi că păsările din acest parc natural sunt de trei feluri: unele trăiesc pe apă, altele în mlaştinile din apropiere şi multe au nevoie doar de stepa marginilor. În 2012, l-a întâlnit pe Cristi Lascu, directorul revistei "National Geographic România", şi acesta a avut ideea că trebuie făcut ceva pentru protejarea întregii zone. A format o echipă de experţi. Fiecare a studiat câte o bucăţică din parc: insectele, păsările, plantele sau micile mamifere vieţuitoare aici. O echipă în care se lucrează numai pe bază de voluntariat, din dragoste faţă de natură şi faţă de Bucureşti. Când primul reportaj bine documentat a apărut în "National Geographic", imediat proiectul a primit susţinerea presei şi a mai multor organizaţii de mediu. Însuşi ministrul Mediului, Rovana Plumb, a venit la faţa locului, oferindu-şi susţinerea pentru un astfel de proiect. Iar Ambasadorul Argentinei a declarat oficial că s-ar bucura să existe un astfel de parc în Bucureşti, asemănător cu cel din Buenos Aires. Acum, echipa de experţi voluntari adună argumente ştiinţifice pentru obţinerea statutului de Parc Natural pentru lacul Văcăreşti. Proiectul este condus de Florin Stoican, cel ce a reuşit în Vâlcea, doar cu ajutorul unui ONG şi al comunităţii locale, să facă din zona Buila Vânturariţa, unul din cele mai frumoase Parcuri Naţionale din România.
Aer pentru un oraş asfixiat
"Ce e special cu acest loc este că natura s-a întors după ce au plecat buldozerele şi că e în mijlocul unui oraş unde găsim 10% din populaţia ţării. În acelaşi timp, dacă în România sunt în total aproximativ patru sute de specii de păsări, doar aici putem vedea peste o sută de specii. Dintre ele, 29 sunt pe lista roşie de protecţie. Este o miză educaţională extraordinară: oamenii pot veni să se plimbe aici şi să afle pe viu foarte multe lucruri despre natură", spune Florin Stoican. Tocmai de aceea, a optat pentru denumirea de Parc Natural şi nu de Rezervaţie Naturală: mai puţină restricţie şi mai multă libertate pentru admiratori şi curioşi. În cele din urmă, însă, Ministerul Mediului va hotărî statutul zonei, pe baza studiilor făcute de voluntarii specialişti. Şi fiecare specialist reprezintă câte o instituţie importantă: Academia Română, Grădina Botanică sau Bird Watching România sunt doar câteva dintre ele.
Într-o plimbare prin acest parc imens, alături de Florin Stoican, mergând pe potecile înguste, bătătorite de pescari, am încercat să înţeleg cum poate natura rezista în mijlocul unei zone cu trafic auto infernal, blocuri de beton şi mormane de gunoi. Există o armonie în această coabitare? Oameni, păsări şi animale pot trăi împreună pe o insulă de asfalt cum este Bucureştiul sau să fie vorba de un miracol? Ne-am oprit şi am admirat o pereche de vânturei de seară, plutind într-un punct fix, aşteptându-şi prada. Apoi Florin mi-a explicat: "E un miracol, în sensul că natura îşi arată forţa. Avem aici, la nivelul plantelor, foarte multe specii invazive, ele şi-au recucerit teritoriul în 20 de ani. Pentru că au fost lăsate în pace şi pentru că digul le-a asigurat o protecţie faţă de oameni, ei fiind cei ce dezechilibrează o posibilă armonie cu natura. Peste tot veţi vedea, în marginea parcului, gunoaie aruncate cu bună ştiinţă. De multe ori, chiar şi aceste deşeuri sunt transformate de natură. De exemplu, vedeţi mormanul acela de betoane? Este o casă perfectă pentru o anumită specie de şerpi. Dacă ne respectăm reciproc, putem coabita. Toate vietăţile de aici vor avea o casă şi ne vor învăţa lucruri despre natură, iar noi vom câştiga cunoaştere şi... cum acest loc ar putea să fie cel mai mare parc al Bucureştiului, vom avea un plămân nou pentru un oraş asfixiat. Parcul Văcăreşti va fi de trei ori mai mare decât cel mai mare parc pe care îl avem acum în capitală!".
Capul e gri cenuşiu, aproape negru. Are sprâncene albe, abia ghicite. Întregul piept e de un galben solar, strălucitor. Tot spatele e verzui-măsliniu şi coada e lungă, neagră, pe margine cu o dungă delicată, albă. Îşi mişcă neîncetat coada în sus şi în jos, cum e normal pentru o codobatură. Mă priveşte curajoasă, până mă apropii la doar câţiva metri de ea. Se întoarce şi îşi umflă pieptul auriu, ca să fie sigură că i-am observat minunăţia. Codobatura galbenă e o păsăruică cât o palmă şi toate desenele penajului ei sunt parcă o miniatură, pictată cu mare măiestrie. De obicei, vine primăvara, în stoluri mari. Cea pe care o văd acum e probabil prima ajunsă aici, ademenită de zilele acestui februarie primăvăratic. Zboară pe o crenguţă, nu departe de un piţigoi care începe să cânte. Codobatura îşi mai umflă o dată singura şi preţioasa podoabă, pieptul galben, ca răspuns la marea scofală a piţigoiului, şi pluteşte lin, până în vârful unei trestii de stuf. Mă priveşte de acolo nedumerită, mişcându-şi capul curios. Apoi zboară către cer şi eu pot să o urmăresc făcând salturi şi piruete cu norii învârtoşaţi pe fundal. Privirea nu e oprită de nimic: nici de blocuri, nici de antene sau stâlpi sau case cu etaj. Blocurile se văd la orizont, departe, mici ca nişte muşuroaie gri cu multe ferestruici, ca şi cum acolo ar locui nişte insecte exilate. Liniştea şi pacea stârcilor, alunecarea domoală a unei lişiţe pe apă sau nemişcarea în tăcere a unei berze cu piciorul ridicat în aer, toate se aştern peste istoria complicată, peste chinul deţinuţilor politici sau disperarea arhitecţilor salvând din moloz bucăţi de frescă, bucăţi din sfinţii mânăstirii Văcăreştilor. Calmul naturii - aer plin doar de foşnetul stufului - pare un acoperământ aşternut peste zbuciumul oraşului. A învelit istoria dureroasă a acestui loc, huruitul buldozerelor, chiar şi ura securiştilor de odinioară, făcuţi cordon, în faţa oamenilor ce plângeau la demolarea bisericii lor.
I s-a spus acestui loc şi Delta Văcăreşti sau Delta dintre blocuri.Deşi nu e o deltă propriu-zisă: niciun râu nu trece pe aici. Şi totuşi, poţi simţi cum ia naştere un nou teritoriu, cum o nouă viaţă şi o nouă lume înfloresc în mirosul dulceag al bălţilor şi al plantelor putrezite la marginea lacurilor. Apa clipoceşte printre trestiile stufului şi frunzele lui foşnesc ca un oftat prelung, la adierea vântului. Dincolo de digul de beton, bănuieşti agitaţia motorizată, zvâcnind în arterele asfaltate ale oraşului. Te ghemuieşti şi mai mult într-un loc ascuns, lângă o salcie mare, aşteptând să auzi aripile unei păsări lovind apa.
Foto: CRISTIAN MIHAI (5)
12.03.2013, 19:24Roxana Dinulescu
Se va face ceva pentru protejarea acestui loc? In afara de locuri de joaca, bancute, etc? Daca ajung tiganii acolo, s-au dus, in cateva zile, toate pasarile, vulpile, etc. E ceva extraordinar ce s-a intamplat acolo, nu cred ca exista in altatara asa ceva, este o minunatie!!!