Cu Caragiale prin Bucureşti

Ce a mai rămas oare din Bucureştii lui Cara­gia­le? Ce martori au supravieţuit tuturor ne­norocirilor care au lovit acest oraş, una după alta?

Simţi aşa, uneori, o dorinţă subită să porneşti la pas prin centrul vechi şi să încerci să re­gă­seşti măcar o faţadă, un colţ de stradă, un pridvor de biserică, un balcon din fier forjat, un felinar, despre care să poţi spu­ne cu certitudine că vin din epoca lui ne­nea Iancu, scri­itor prin excelenţă al vieţii şi lumii bucureştene. Exact asta am făcut în­tr-o după-amiază de sâmbătă. Am în­desat în rucsac "Momente şi schiţe", dar şi câ­teva cărţi de istorie a Bucureştilor, şi am pornit haihui, să ex­plorez lumea lui Caragiale, atâta câtă a mai rămas. Să gă­sesc locurile pe unde se plimba el, scri­i­torul viu, dar şi personajele sale inspirate de inşi care au fost când­va, ca şi noi, lo­cui­tori ai oraşului. L-am luat ca ghid pe însuşi nenea Iancu, sau mai bine spus pe duhul său mut, dar altfel ager la drum şi gata să mă îndrume cu bastonul pe care îl agită nerăbdător prin aer.

Kilometrul 0

Piaţa Universităţii. Mă uit spre clă­direa Teatrului Naţional I. L. Caragiale. E încă în renovare, acoperită cu schele, flan­cată de o macara. Toate bune şi fru­moa­se, numai că I.L. Caragiale nu a călcat niciodată prin dreptul clădirii care îi poartă numele, din simplul motiv că pe vremea sa nu exista această construcţie. Teatrul Na­ţional era altundeva, pe Calea Victoriei. În faţa Tea­trului, e o statuie din bronz a dramaturgului. Stă aşezat pe un scaun, cu mâna stângă ridicată pe jumă­tate, ca în timpul unei conversaţii. Între de­gete ţine o pipă şi se uită undeva spre clă­direa Universităţii. Aceasta da, a fost ridicată în se­colul al XIX lea, în urma unui decret emis de A. I. Cu­za, în 1864. Caragiale a venit în Bucu­reşti din Ploieştii adolescenţei sale, câţiva ani mai târ­ziu. Probabil i-a văzut pe zidari trebăluind pe schele. Apoi, o fi admirat clădirea în toată splendoarea ei neo­clasică. Clădirea prin faţa căreia se plimba nefericitul Lefter Popescu, personajul lui Caragiale din "Două lozuri". Scot din rucsac "Momente şi schiţe". E po­ves­tirea aceea despre un funcţionar care crede că a câştigat la loterie, dar de fapt, după o serie de încurcături, află că a pierdut. O nenorocire pentru bietul om care, amă­git de fantoma no­rocului, îşi dăduse demisia de la ser­vi­ciu, convins că, de acum,avea destui bani ca să tră­iască fără să mai îndure rigorile muncii de birou. Ca­ra­giale îl imaginează pe Lefter Popescu la bătrâneţe, cum se plimbă "regulat - dimineaţa, de colo până colo pe dinaintea Uni­ver­sităţii - seara, cum răsăreau aştrii, de jur împrejurul Observatorului pompierilor de la bi­fur­­carea bule­var­dului Pake, şoptind mereu, cu un glas blajin, acelaşi cuvânt: viceversa!... da, viceversa!...". Când o fi apărut Loteria în Bucureşti? Întrebarea aceas­ta l-a frământat şi pe George Potra, unul dintre cei mai neobosiţi cer­ce­tători ai istoriei şi moravurilor bucu­reş­tene. Potrivit documentelor studiate de Potra, prima lo­terie ar fi fost organizată în 1793, de un supus austriac, numit Baltazar, care a obţinut permisiunea domni­to­rului fa­nariot Alexandru Moruzi. Apoi, iniţiativele aces­tei firave industrii a norocului s-au înmulţit. Unele au primit acordul domnesc, altele au funcţionat ile­gal, fiind permanent vânate de poliţişti. La loterie erau puse la bătaie case, magazine, moşii, mo­bilă, biju­terii, fiindcă prin loterie, aceste bunuri erau vân­dute mai uşor şi mai profitabil decât în cadrul pieţei imobiliare. Biletele de loterie ajun­­seseră cadouri de Anul Nou, aşa impor­tante erau. Dar să-l lă­săm pe nefericitul Lefter Popescu să se plimbe bom­bă­nind prin faţa Uni­versităţii şi să ne vedem de drumul nostru.

La statuia lui Mihai Vodă

Caragiale îmi arată cu bastonul spre statuia lui Mihai Viteazu, aflată peste drum de Uni­versitate. E trafic mare şi nu pot să traversez: dacă nu mă lin­şează un poliţist, mă linşează o maşină. Cobor, deci, în pasajul de la metrou şi ies în colţul Palatului Şuţu. E o clădire veche, un martor al Bucureştilor de odi­nioară. Palatul a fost construit în 1833, ca reşedinţă a marelui pos­telnic C. Grigore Şuţu. În vremurile bune de odini­oa­ră, familia Şuţu organiza baluri somptuoase şi invita pri­etenii la plim­bări relaxante prin grădina care în­con­ju­ra palatul. Nimic nu a mai rămas din ea. Au aco­pe­rit-o asfaltul, dalele, pa­velele, blocurile. După doi paşi, ajung la statuia ecvestră a lui Mihai Viteazu, "la coada calului", cum îi mai spun bucureştenii acestui loc. Sta­tuia a fost dezvelită în 1874, sculptor fiind fran­cezul Albert Ernest Carriere de Belleuse. Imperiile turc şi austro-ungar nu au văzut cu ochi buniamplasarea în buricul Bucureştilor a statuii unui mare erou naţional, care le bătuse cândva armatele şi realizase o temporară unire a românilor din toate principatele. Câţiva ani mai târziu, după dezvelirea monumentului, armata română se întorcea victorioasă din Războiul de Independenţă, purtat în sudul Dunării împotriva turcilor. Câteva tunuri cap­turate de la otomani au fost puse lângă statuia dom­ni­torului. În timpul primului război mondial, profitând de ocupaţia germană, turcii, aliaţi ai teutonilor, şi-au luat tunurile înapoi. Acum, du­pă o serie de lucrări edi­li­tare, piaţa unde se află sta­tuia ecvestră a fost rea­me­najată. Au curăţit şi monu­men­tul de slinul depus de-a lungul vremii şi i-au dat o strălucire nouă. Acum e li­niş­te în piaţa proaspăt pa­vată. Plouă mărunt, suflă un vânt rece, care îi grăbeşte pe pietoni către casă sau ca­fe­nele. Câteva vrăbii se ceartă pe o bucăţică de covrig. O vân­zătoare de flori, zgribu­lită, cu un coş de nuiele plin cu bucheţele de ghiocei, se plânge că nu a vândut ni­mic. Parcă e mai bine aşa, când istoria ia o pauză.

O grădină dispărută

Traversez înapoi Bulevardul Elisabeta şi mă apro­piu din nou de Universitate, pe str. Academiei. Maşi­nile stau parcate una lângă alta. Trec de Arhitectură, las pe dreapta Biserica "Sf. Nicolae Dintr-o Zi", păzită de bodiguarzii unei firme private. Lăcaşul a fost construit din piatră, de Doamna Marica, soţia lui Constantin Brân­coveanu. Aşadar, e aici cu mult înainte ca dra­ma­turgul nostru să vină în Bucureşti. În drumurile sale către celebra grădină Raşca, aflată odinioară prin aceste locuri, cam pe unde e intersecţia str. Academiei cu str. Edgar Quinet, I. L. Caragiale o fi auzit deseori clo­po­tele şi cântările bisericeşti, fuzionând, în aerulîn­mi­resmat de flori, cu sunetele viorilor mânuite cu virtuo­zitate de renumiţii Ziehrer şi L. Weist, ultimul su­pra­numit "Strauss al Bucureştilor". Raşca, potrivit unui că­lător francez, era "singura grădină unde te poţi plim­ba ascultând muzică (...) grădina este iluminată şi, în zi­lele de sărbătoare, iluminatul este strălucitor (...) o stea mare din sticlă multicoloră şi palmieri de tablă pur­tând globuri colorate în loc de fructe anunţau ma­rile serate (...) mesele luminate de o lumânare pro­te­jată de un manşon de sticlă primesc consumatorii care pot, după voie, să cineze sau să bea bere, limonadă". Numele grădinii dispărute şi căzute în uitare venea de la un ceh sau polonez, Hirtska, proprietar de birt şi terasă de vară. Românii nu i-au pronunţat numele co­rect, ci l-au transformat, aşa cum le stă-n obicei, în Raş­ca, şi aşa a rămas, până la desfiinţarea grădinii. Pe sce­na de la Raşca, a fost jucată în premieră piesa "Conu Le­o­nida faţă cu reacţiunea", dar au fost reprezentate, de asemenea, şi celelalte mari comedii: "O noapte fur­tu­noasă" şi "O scrisoare pierdută". Nimic nu a mai ră­mas din grădina aceea plină de viaţă şi voie bună, cos­mo­polită, loc de întâlnire al Orientului cu Occidentul. Zidurile şi asfaltul au îngropat-o ireversibil. Oraşul e nemilos cu natura. O înghite hulpav.

Pe Podul Mogoşoaiei

În sfârşit, ajung în Calea Victoriei, pe vremuri axul central al oraşului, numit la început Podul Mogoşoaiei, apoi, după intrarea triumfală a armatei române în urma Războiului de Independenţă, a primit numele perpetuat până în zilele noastre. Cândva, drumul, deschis pentru Brâncoveanu ca legătură între Curtea Domnească şi palatul de la Mogoşoaia, a fost podit cu lemn, de asta i s-a spus Podul Mogoşoaiei. Mă aflu exact la intersecţia cu str. Ion Câmpineanu. Pe partea dreaptă a străzii e Hotelul Continental, alb, cochet, luxos. Peste drum, un alt hotel, construit din sticlă, dar în arhitectura căruia a fost reconstituită faţada cu coloane masive a fostului Tea­tru Naţional, distrus în timpul celui de-al doilea răz­boi mondial. Pe colţ e blocul cu ceas, construit în pe­rioa­da interbelică, pe locul unei clădiri la parterul căreia se afla celebra berărie "Gambrinus", un loc bine­cu­noscut al lumii lui Caragiale, un episod trecător şi spu­­mos din lipsita de noroc carieră de berar a drama­tur­gului. Aici, în această intersecţie, mă aflu poate în cel mai cara­gialian loc cu putinţă. În cel mai aglomerat spaţiu cu personaje şi întâmplări din opera şi viaţa lui nenea Iancu. Oriunde aş îndrepta privirea, dau peste "un bibic", peste "o mangafa", peste "o duduiţă", "un am­­­­betat", "un maţe fripte", "un muscal" care îşi biciu­ieşte caii, "un apropritar", "o damă bine", "un stu­din­te" etc. Aici, în această intersecţie ocupată toată săp­tămâna de ambuteiaje rutiere, vin de pe toate străzile, trec unele pe lângă altele, se ating, se ameninţă, se ig­noră, aleargă, se plimbă, se agită, se privesc în vitrine, se aşteaptă, îşi pierd răbdarea, îşi şterg fruntea de su­doare, îşi privesc ceasul cam toate personajele lui Ca­ragiale. E de ajuns numai să ridicăm bariera imaginaţiei şi uite-le cum dau buzna sau, mai degrabă, noi intrăm în timpul lor. Timp al cărţii şi al vieţii deopotrivă, fiind­că la Caragiale, un realist înveterat, un observator ne­os­toit al peisajului social şi al tablourilor în veşnică miş­care ale străzii şi un cititor avid de gazete cu faptele lor diverse, e greu să tragi o frontieră sigură între scris şi realitate. Dar ia fiţi, vă rog, un pic atenţi! Uitaţi un tâ­năr cam grăbit ce mer­ge spre Palatul Regal, apoi se aba­te în stânga, spre Ciş­migiu. La scurt timp, în urma lui, se strecoară, ca să nu fie văzut, un domn cu mus­taţă. Da, e însuşi Cara­giale, director pe atunci la "Re­vol­­ta Na­ţională", iar bă­iatul pe care-l urmăreşte e an­gajatul său, re­porterul spe­cial, d-l Caracudi. Şefulsău are o mare cu­riozitate. Cine îi furnizează acele infor­ma­ţii exclu­sive, despre cele mai secrete întâlniri şi discuţii din in­teriorul Pala­tului şi Guvernului? Ştirile sunt cu ade­vă­rat senzaţio­nale, încât opinia publică le consumă cu satis­facţie deplină şi astfel vânzările ga­ze­tei cresc uimi­tor. Cara­giale nu are pace până nu află tai­na lui Ca­ra­cudi. De aceea e acum pe urmele repor­terului. Până la urmă, se dumireşte: Caracudi nu are nicio sursă secretă. Tot ce face e să se aşeze la o masă, în Cişmigiu, şi să in­ven­teze ştiri. Le scrie frumos, cu tocul pe colile albe, şi apoi le livrează şefului său, ca fiind adevărate. Ulu­itor, fanteziile sale politice nu sar departe de realitate. Ni­­meni nu le contestă, nimeni nu le dezminte. Satis­fă­cut de metoda jurnalistică a subal­ternului său, direc­torul "Revoltei Naţionale" îl invită la masă, la Ior­dache, un res­taurant celebru în epocă. "...Sunt foarte mulţumit de serviciile tale... «Revolta» fără ele n-ar plăti o para chioară, cu toate articolele şi foiletoanele noastre...". O fi rămas Caracudi acolo, în secolul său, sau dim­po­trivă, îl regăsim şi astăzi, prin redacţii de presă şi de te­le­viziune, inventând ştiri, manipulând publicul cu fic­ţiuni, la presiunea şefilor care trebuie să atingă ţintele de audienţă? Mă tem că re­porterul special al "Revoltei Naţionale" are o mul­ţime de urmaşi care, ce-i drept, nu mai scriu cu tocul pe hârtie, ci folosesc tehnologie de ul­ti­mă oră, cu atât mai eficientă, în a duce de nas opinia pu­blică. Iar şefii lor nu se dovedesc mai puţin re­cu­noscători de­cât pe vre­muri direc­torul "Revoltei". Parol!


Ion Luca, mire fericit

Nenea Iancu îmi fa­ce semn cu bastonul să urc pe Ca­lea Victoriei, spre Palatul Regal. În dreptul Bisericii Cre­ţulescu se opreşte şi ara­tă spre silueta zveltă, din cărămidă subţire, în­con­jurată de un brâu flo­ral sculptat în piatră. În această frumoasă biserică s-a căsătorit I. L. Caragiale cu Alexan­drina Burelly, fiica mijlocie a ar­­hitectului Gaetano Burelly, în data de 7 ianuarie 1889. Alexandrina era comparată de cro­nicarul mon­den Claymoor, cu "un boboc de trandafir mai fraged decât florile de măceş de pe rochia ei" şi era con­siderată "o frumuseţe andaluză", deşi originile ei, sunt de acord toţi biografii, erau greceşti. Bunicul ei patern, un anume Antonie Burelly, sosise în Bucureşti, se pare, odată cu suita lui Caragea Vodă, când venise şi bu­nicul lui Caragiale, Ştefan Caragiali, bu­cătarul, plăcintarul sau ce o fi fost cu ade­vărat. Ascendenţa mirilor, care tre­ceau pra­gul bisericii Creţulescu, pare să fi avut, deci, destule lucruri în comun. Ion Luca şi Ale­xandrina nu veneau din lumi diferite. Între ei era însă o diferenţă de vârstă sem­ni­ficativă. Dramaturgul avea 37 de ani, pe la tâmple îi apăruseră deja fire că­runte. Alexandrina abia împlinise 24 de ani şi trecea drept una dintre fru­museţile feminine ale Bucu­reş­ti­lor. Aşadar, o fată fru­moasă şi din­tr-o familie bună, tatăl ei, Ga­e­tano Burelly, fiind un distins şi com­petent architect. Ce îi mai tre­buia lui Caragiale? Dragoste con­jugală, bună în­ţelegere şi, desigur, urmaşi. Avea deja un copil, pe Ma­teiu, viitorul autor al "Crailor de Curte Veche". Mateiu se ivise pe lume în 1885, ca fruct al iubirii dintre dra­ma­turg şi Maria Cons­tan­tinescu, pe care o cunoscuse la Re­gia Tutunului, unde, în anii aceia, făcea pe func­ţio­narul, ca să câştige o leafă. Relaţia dintre tată şi fiu, în timp, nu s-a dovedit prea cor­dială, fiind marcată de veş­nice tensiuni. Ion Luca s-a străduit însă să-i asigure lui Mateiu educaţia cuvenită şi condiţii de viaţă mul­ţu­mitoare, fără să se bucure în schimb de prea multă re­cu­noştinţă. Tată al unui copil dintr-o relaţie ante­rioară, bărbat deja puriu, cu fire albe pe la tâmple, un veşnic chiriaş prin casele târgoveţilor, cu ce oare o atrăsese Ion Luca pe Alexandrina, astfel încât fata să accepte cererea în căsătorie, anulând şansa unei partide mai bune? Cele­bri­tatea a fost probabil unul dintre atuurile bărbatului dornic de însurătoare. Pie­sele lui deja fu­seseră jucate la Teatrul Na­ţional, ba mai mult, Ion Luca ajun­sese chiar director al Teatrului Naţional, funcţie care îl plasa printre notabilităţile urbei. În plus, spiritul său plin de şarm, mereu pus pe glume, pe ironii fine,combativ în societate, fără să rămână da­tor nimănui în disputele care se ţi­neau lanţ în presă, în politică şi în via­ţa literară, o va fi cucerit pe tânăra mon­denă. De acum, va fi doamna Caragiale şi se va bucura de atenţia unui soţ ce­lebru. De acum, Ion Luca era bărbat cu ne­vastă la casa lui. Vorba vine, fiindcă nu au avut o casă a lor, ci au locuit în chi­rie, la diferite adrese, mutân­du-se des, ca în schiţele "Caut casă" şi "De închiriat", fiind­că "... nicăieri nu se mută mai mult şi mai des lu­mea ca la Bucureşti; e natural - capitala trebuie să dea tonul progresului". Familia Caragiale nu a fost scutită de lipsuri şi chiar tragedii. Le-au murit două fetiţe, la vârste fragede, din ca­uza tusei convulsive. Duiliu Zam­firescu l-a întâlnit pe nefe­ri­citul tată arătând jal­nic pe stra­dă: "... nu l-oi uita niciodată din cauza fe­lului cum era răsfrânt gulerul paltonului, a căciulii, de imitaţie de astrahan, din care ieşea cleiul, a ochilor miopi pe care-i supăra frigul, a modului cum mi-a zis «ce mai faci mă, Duilă?»... Era o aşa trivială des­nă­dăjduire în bietul om...". Le-au trăit însă doi copii, o fată şi un bă­iat, Ecaterina şi Luca, ală­turi de care, la Ber­lin, unde s-a exilat voluntar familia Caragiale, era ţi­nut uneori şi ursuzul Ma­teiu, nemulţumit că nu se bucură numai el de toată dragostea tatălui şi a ma­mei sale adoptive. Ale­xan­drina i-a supravieţuit dramatur­gu­lui peste 40 de ani. I-a fost alături până în ultima clipă. În 1945, a înregistrat un disc cu amintiri despre soţul său. Cei care l-au cunoscut au spus despre Cara­gia­le că a fost un bun familist. "Uneori, ochii i se um­pleau de lacrimi, privindu-şi frumoasa familie", scrie Cella Delavrancea.

"Ţal!"

Am parcurs numai o postaţă din Bucureştii lui Caragiale, al cărui spirit, speriat probabil de ploaia rece de februarie, m-a părăsit, dispărând pe vreo stră­duţă cu­noscută. Din fericire, cu toate transformările, mu­­ti­lă­rile şi distrugerile îndurate de oraş de-a lungul epo­cilor, au supravieţuit multe clădiri de la finalul seco­lului al XIX-lea. Prin unele, sedii de redacţii de ziar, a căl­cat şi dramaturgul, un febril gazetar, dar şi fă­cător de ga­zete. Pe altele le-a privit zilnic în drumul său spre casă sau spre vreo berărie, unde se întâlnea cu amicii, ca să pună ţara la cale sau să-i ia peste picior pe mai ma­rii zilei. Pe nimeni nu ierta spiritul său ze­flemitor. I-a plăcut să se avânte în războaiele de presă, gusta mesele udate cu vin bun pe vreo terasă de vară, unde îi stri­ga pe chelneri "Ţal!", şi aprecia poantele lui Mitică, numele generic al bucureşteanului care nu se pierde în abi­suri filozofice, preferând contactul ex­clu­siv cu rea­litatea.Lumea aceasta a lui Caragiale a fost deseori bla­mată, din mai multe direcţii, fiind acu­zată ba de super­fi­cialitate, ba de incultură, de mime­tism, de nestator­ni­cie. Oricine a vrut a găsit ceva de re­proşat acelei epoci, nu îndeajuns de occidenta­li­zate, deşi se străduia, nu îndeajuns de emancipată de orien­ta­lism. Dar era o lume cu mult mai normală, decât cele care au înlocuit-o după moartea lui Caragiale. Cu tot "văzul său monstruos", marele drama­turg nu şi-ar fi putut imagina teroarea pe care au adus-o în lumea ro­mânească tota­litarismele secolului XX. Şi din care nu ne-am revenit pe deplin.