- Filmul românesc a mai repurtat un succes triumfal. La Berlin, "Poziția copilului", creația regizorului Călin Netzer, a luat Trofeul "Ursul de aur" și premiul FIPRESCI. Având în vedere că și tu faci parte din distribuție, prima întrebare obligatorie a interviului nostru se referă la rolul pe care îl interpretezi. A fost greu, ușor, interesant?
- A fost un rol foarte interesant. Povestea se structurează în jurul unei femei de aproximativ 60 de ani, Cornelia - interpretată admirabil de Luminița Gheorghiu - o femeie de afaceri, cu multe pârghii în social și politic, care însă, la această vârstă, are revelația sumbră că unicul ei fiu nu o mai primește în viața lui, iar ea trebuie să accepte această situație și să se recompună psihologic și emoțional. E un scenariu excelent, scris de Călin Netzer și Răzvan Rădulescu. Băiatul, Barbu, e jucat de Bogdan Dumitrache, iar eu sunt Carmen, iubita lui Barbu. Carmen vine în această relație cu un trecut, cu o istorie personală, e și mămica unui copilaș (pe care nu îl vedem, dar despre care ni se povestește) și, la un moment dat, intră într-un soi de coliziune cu Cornelia. Au fost vreo trei runde de probe, acum un an, și după ce-am lucrat de mai multe ori cu Călin și cu Luminița, am intrat în filmări. Am repetat destul de mult... Mărturisesc că eu, până când n-am văzut filmul, produsul finit, așa cum a plecat el la Berlin, nu știam de unde să apuc acest întreg. Știam de unde să-mi apuc personajul, bineînțeles, știam cum mă raportez eu la el. Am mers pe mâna lui Călin, a acestui regizor tânăr, care a știut să lucreze cu o tenacitate și cu o măsură care chiar m-au surprins. Mărturisesc, oricum, că faptul de a primi acest rol a fost o bucurie absolut neașteptată. Pe mine, încă de când am pășit în meseria asta, camera de filmat m-a iubit foarte tare. Înainte de a face teatru, eu am făcut film. Și am făcut mult film! Exact așa cum mi-a prezis Mircea Veroiu. Când m-a cunoscut, Veroiu mi-a spus: "O să te plictisești de cât film o să faci!"... Ei, totul a mers bine, fluid, până acum șapte ani când - brusc! - filmul nu m-a mai dorit. Și m-am tot întrebat de ce? Pentru că, de încercat, am tot încercat. Am dat probe peste probe, am sperat și-am tot sperat, dar film n-am mai apucat să fac. M-am gândit că, probabil, problema rezidă în faptul că eu nu sunt ceea ce s-ar putea numi "o actriță casual", de serie mare, n-am o fizionomie comună, ca "de pe stradă", am o personalitate puternică etc., adică reprezint o tipologie care nu se prea mai întâlnește în filmul românesc de azi. Dar cum să rezolv această problemă? Eu știu să fiu actriță, știu să joc, să mă modulez, să mă maleez, să mă transform în funcție de necesitățile personajului, dar nu pot să mă anihilez fizic, nu pot să mă șterg până la dispariție. De-asta m-am și mirat cum de Călin m-a distribuit în filmul lui. Girul de încredere pe care el mi l-a dat mi-a lipsit enorm în ultimii ani și m-a îmbărbătat. În sensul că - iată! - mai există speranță și pentru actorii ca mine, "din afară". Fiindcă, în anii din urmă, în filmul românesc a intervenit un fenomen: acești tineri regizori, extrem de talentați, își văd unii altora producțiile și își cam iau unii de la alții ideile de distribuție, ceea ce a generat un fel de cerc restrâns de actori care sunt folosiți mereu și mereu. Așa că eu mi-aș permite să le sugerez acestor regizori să organizeze și niște workshop-uri, la care să poată veni și alți actori decât aceia cu care obișnuiesc ei să lucreze. În felul acesta, și noi, actorii "outsideri", și ei, regizorii, cu toții, deci, am putea să ne rafinăm profesional, am putea să ne cunoaștem între noi, să ne explorăm, să descoperim, în acest nou context, în acest nou stil de a face film, cine cu ce se mai potrivește. Uite, pentru mine, lucrul cu Netzer a fost, într-un fel, ca un nou mers la școală: am reînvățat niște lucruri, am renunțat la altele, am adoptat altele... Și asta mă bucură teribil! Și mi-aș dori să mai lucrez, și cu el, și cu ceilalți regizori din generația lui.
Pantoful Cenușăresei
- În teatru, însă, ești o actriță care lucrează constant. La Teatrul Național, în această stagiune, joci în trei spectacole, la Café Godot în două, iar la Teatrul Metropolis în "Gaițele". Acum, când ai acumulat 21 de ani de carieră, te simți împlinită profesional?
- Anul trecut, chiar am serbat cei 20 de ani de la absolvirea facultății. Ne-am strâns, foștii colegi, împreună cu foștii profesori... A fost cu-adevărat un eveniment! Ne-am bucurat unii de alții o zi întreagă! (râde) Și, ca să-ți răspund punctual la întrebare, da, sunt mulțumită de ceea ce am realizat până acum, deși poate nu toate rolurile m-au și servit. Dar, privind în urmă global la acești ani, sunt mulțumită, pentru că m-am perfecționat, pentru că am evoluat mereu. Eu nici nu sunt genul care să accepte stagnările. De fiecare dată când am simțit că lucrurile adastă prea îndelung, am căutat să găsesc soluții, astfel încât să dau de pereți porțile, în alte direcții. Când nu mi-a mai ajuns ce jucam în teatrul instituționalizat, am intrat în teatrul underground, când nici varianta asta nu mi-a mai fost suficientă, am recurs la colaborări sau am jucat în filme ori seriale. Deci, nu mi-am îngăduit să stau locului. Eu așa consider că e bine. Un actor trebuie să fie necruțător cu timpul lui, n-are voie să-l irosească. În profesia asta nu există pantoful Cenușăresei, nu poți să stai să vină prințul, adică regizorul, cu pantoful, deci rolul, așezat grațios pe o pernuță de catifea. (râde) Adică nu poți să te aștepți să vină Lars von Trier, să-ți sune la ușă și să te anunțe ceremonios că te vrea în Macbeth-ul lui! Tu trebuie să te apropii cât de mult poți de acel Macbeth, tu trebuie să faci tot ce ține de tine ca să-ți scurtezi calea către el, adică măcar să-l aștepți pe von Trier cu ușa deschisă.
- Împlinirea profesională explică tonusul tău excepțional, forma maximă pe care o etalezi?
- Da, cred că tonusul meu se hrănește mult și din această împlinire profesională. Că dacă n-aș fi fost mulțumită de ce-am făcut și de cât am făcut - fiindcă în meseria asta contează nu doar calitatea, ci și cantitatea - probabil că aș fi dobândit o anume... sărbezeală. Pe de altă parte, cred că în balanța asta contează și faptul că eu mi-am păstrat întotdeauna o oarecare distanță față de meserie. Adică tratez actoria ca pe o meserie, nu o văd nici ca pe potirul de aur, dar nici ca pe o damnare. Este o meserie frumoasă, încântătoare, dar e, totuși, doar o meserie. Eu am luat actoria în serios, dar nu m-am luat pe mine prea în serios în ea. M-am ferit de îndârjire, de încrâncenare și de auto-flatare. M-am păzit de greșeala pe care o fac unii așezându-și singuri cununa de lauri pe creștet. Pentru că văd și eu în jurul meu personaje care dau cu umărul în stânga și-n dreapta și care își arogă rolul de "La o parte, că a venit diva!". Mi-e scârbă când văd astfel de scenete. Eu zic că e mai fain și mai sănătos să te iei în derâdere și să te păstrezi pe tărâmul realului și al bunului simț.
Sanitarul familiei
- Împlinirea familială face parte, și ea, mai mult ca sigur, din "forma maximă" pe care o iradiezi. Ai un mariaj trainic, cu regizorul Dominic Dembinski, și un fiu, Nikita, care - iată! - va împlini 16 ani în această primăvară.
- Decizia cea mai importantă din viața mea de până acum a fost ca, în urmă cu 18 ani, să mă întorc în România - la vremea aceea trăiam și profesam în America. Și m-am întors în România, ca să fiu alături de părinți și de fratele meu, dar și ca să-mi întemeiez un cămin, ca să mă mărit cu omul acesta - cu care am și rămas măritată (râde) - și ca să fac un copil cu el. Iar copilul să fie băiat! Dumnezeu, drăguțul, m-a ajutat, mi-a îndeplinit toate aceste dorințe, nu mi s-a pus deloc împotrivă și pentru asta Îi sunt incredibil de recunoscătoare! Bineînțeles că între timp, au intervenit nenumărate meandre ale vieții, am fost nevoită s-o apuc și pe cărări mai împleticite sau pe unele de-a dreptul înfundate... A fost ca atunci când străbați o pădure - terenul nu e mereu plat, cărările nu sunt mereu drepte și soarele nu strălucește tot timpul... Dar firul roșu al existenței mele a fost credința că asta mi-e menirea, menirea aceea primordială. Uite, astă vară, vorbeam cu Cornelia, mătușa mea din America (care este actriță la bază, dar, între timp, a devenit psihoterapeut) și ea m-a întrebat "Pentru ce te-ai născut tu?". Iar răspunsul meu a venit pe nerăsuflate: "Ca să-l nasc pe Nikita și să fiu mama lui". "Bine, pe-asta ai făcut-o. Și acum de ce mai continui să trăiești?", a urmat Cornelia. "Ca să fiu sanitarul acestei familii", a fost explicația mea. Și, într-adevăr, acesta simt că e rostul meu: să le fiu lor de folos. Răspunsul "Trăiesc pentru scenă și flacăra ei" nici măcar nu mi-a dat târcoale. (râde) Din partea aceasta a vieții mele vin lucrurile temeinice, aici, în zona familiei e fundamentul existenței mele.
Xena, prințesa războinică
- Și ce presupune meseria de "sanitar" al familiei?
- Asta e o meserie pe care am învățat-o din necesitate. De vreo zece ani încoace, familia mea s-a tot confruntat cu diverse probleme, mai ales de sănătate. An de an se mai năpustea câte-un bucluc asupra noastră. Am trecut prin situații dificile: diagnostice grave, spitalizări... Așadar, să fii "sanitar" înseamnă să fii cu mintea trează, să fii pe fază și să fii puternic, astfel încât să poți susține întregul mecanism, să ții rotițele în permanentă mișcare. Iar în afara aspectelor acestea care țin de "asistenta medicală", "sanitarul" se mai ocupă și de sănătatea relațiilor dintre noi, de sănătatea aceasta psihologică și emoțională. O familie nu poate să crească frumos și sănătos în absența afecțiunii, a rectitudinii morale și a unui simț al dreptății imuabil... Singura mea problemă cu meseria asta de "sanitar" este că, uneori, ea presupune și răbdare, iar eu nu prea am așa ceva. Nu sunt Ileana Cosânzeana, ci, mai curând, Xena, Prințesa Războinică. (râde) Sunt perfecționistă și vreau să fie totul bine, dar vreau să fie totul bine ieri, așa că, dacă "pacientul" nu mă ascultă la literă, încep să scot flăcări pe nări. "Ilinca, fii și tu mai blândă!" a devenit un soi de laitmotiv. (râde)
- În țesătura vieții tale se împletesc cumva și melancolii sau doruri?
- În mintea și-n sufletul meu rămâne veșnic deschisă fereastra sfântă a copilăriei. Îmi pare c-am izbutit să-mi protejez amintirea copilăriei sub un clopot de sticlă aurit, pe care mi se îngăduie să-l ridic ori de câte ori am trebuință. Mă întorc cu inocență spre casa bunicilor, de pe strada Parfumului, spre temeinicia și rosturile care erau în casa lor și-n grădina lor și-n preajma lor și-n mintea lor și-n vorba lor... Mă întorc cu inocență spre duminicile când mergeam cu ei la bisericuța podidită de salcâmi, care se afla la doi pași de casă... Mă întorc cu inocență spre ziua când m-au învățat ce înseamnă împărtășania și cum trebuie să mă comport în fața preotului... Mă întorc cu inocență spre povețele lor rostite cu glas dulce și cu infinită dragoste... Acesta mi-e dorul din care mă hrănesc... Alte nostalgii nu mai am, m-am scuturat de toate, însă, ca orice om viu al erei noastre, am depresii, am momente grave de derută, de disperare, de fundul tristeții. Și ele sunt generate, de cele mai multe ori, de o formă sau alta de suprasolicitare. Însă, paradoxal, și din acestea eu îmi iau putere. Jung spunea că în fundul celei mai crunte depresii și-a găsit voința. Așa și eu. Nu știu dacă e cazul să fac acum un elogiu al amărăciunii, dar important e că am găsit noima acestor momente, că am înțeles că trebuie să parcurgi și aceste trăiri, ca să apreciezi după aceea puterea pe care o ai atunci când soarele răsare din nou la orizontul tău interior, atunci când revii la o funcționare normală.
- Cum te aperi de murdăria lumii?
- M-am învățat, în timp, să dau la spate ceea ce nu-mi face bine, să-mi fac curat și-n stilul de viață. De exemplu, eu de multă vreme nu mă mai uit la televizor. Până și chestiile astea cu Internetul, cu e-mail-urile și așa mai departe, le-am restrâns la maximum. Prefer să-mi populez timpul cu ceea ce mi se pare mie că mi-e benefic: prieteni sinceri, filme care merită văzute, cărți care merită citite sau recitite, muzici care merită ascultate sau reascultate, ore dedicate exclusiv familiei... Mi-am adunat împrejur o lume în care nu mai sufăr de lipsă de sentimente, de lipsă de comunicare, de lipsă de atenție. E adevărat că am și norocul acestei profesii superbe, care pe asta se construiește: pe sentimente, pe comunicare și pe atenție la oameni. Ăsta e instrumentarul nostru, al actorilor. Ca dovadă, majoritatea prietenilor mei sunt tot din breaslă, iar cei care sunt din afară sunt ființe care rezonează pe aceeași lungime de undă, care au aceeași calitate umană. Și mai e ceva ce am remarcat și care - evident! - mi-a fost de mare folos: înaintarea în vârstă pe mine nu m-a moleșit, ci, din contră, mi-a dat mai multă energie, m-a făcut mai clară, mi-a dat o limpezime extraordinară. Și sunt teribil de mândră de vârsta mea, deși am sărit de patruzeci de ani! (râde) Unde mai pui că, văzând acum filmul lui Netzer, am constatat că mai țin încă și la prim-planuri! (râde în hohote)
Veroiu, varza și morcovii
- Cu replica aceasta, mi-ai ridicat mingea la fileu: ce faci de arăți atât de bine, Ilinca?
- Ei, să mă vadă oamenii ăștia dimineața, cu cearcăne și nemachiată! (râde) Vorbind însă serios, secretul e gena bună. Semăn cu tata, care e un tip svelt, foarte sportiv și plin de energie - să-i dea Dumnezeu aceeași sănătate și energie încă o sută de ani de-aici încolo! - dar și cu mama, o femeie rasată, elegantă și cu o siluetă de vis... Că eu - sinceră să fiu - mi-am cam biciuit corpul. Mai ales că am și o profesie "în asalt". De pildă, când m-am dus la Mircea Veroiu, care voia să mă distribuie în "Craii de Curtea Veche", el mi-a spus cu multă delicatețe: "Te rog doar să facem ceva cu obrăjorii ăia." Eu eram proaspăt debarcată din America, unde te îngrași și numai din aer. Și, când m-am întors, aveam 67 de kilograme! Iar pe personajul meu din film trebuia să se vadă foamea. Ca atare, din clipa întâlnirii cu Veroiu, nu m-am mai hrănit decât cu varză și morcovi și-n două săptămâni am slăbit 12 kg, de leșinam pe la filmări. Așadar, ca să concluzionez, de vină pentru felul în care arăt e gena bună... Și poate și acel echilibru interior pe care mă străduiesc să mi-l mențin.
Săgeata de argint
- Un echilibru ajutat și de credința ta în Dumnezeu?
- Indiscutabil! Numai că aici sunt necesare niște lămuriri: dialogul meu cu Dumnezeu pleacă din suflet, cuvintele pe care I le adresez, le adresez unui prieten, Prietenului, eu nu port un dialog dogmatizat, credința mea nu ține neapărat de spațiul bisericii, de un om al bisericii sau de vreun canon... Eu sunt trăitoare întru credință, nu practicantă instituționalizat. Indubitabil însă, credința mea e aceea care mă ține dreaptă pe dinăuntru, El mă ține dreaptă pe dinăuntru și-mi luminează sufletul și inima. Și, de-altfel, credința mea în Dumnezeu se împletește cu amintirile legate de Moșu' meu, bunicul din partea tatei, care a fost preot în Bihor, în comuna Buteni, și pe care-l chema Aurel, se împletește cu amintirile legate de felul în care m-a crescut bunica din partea mamei, bunica Hâncu, o munteancă foarte credincioasă, care mi-a așezat în inimă semincioara iubirii de Dumnezeu... Credința face parte din mine într-un chip atât de de demult, încât nici nu-mi mai pot aduce aminte de ce a fost înainte, ea e linia dreaptă, acea săgeată de argint care ne pornește din creștet către Înalt și ne leagă de Înalt. Și, ca să mă înțelegi mai bine, dă-mi voie să-ți povestesc o fotogramă: era 1994, în mijlocul New York-ului și a unei ierni grele, cum rar se întâmplă pe-acolo, iar eu mergeam pe stradă. Era duminică în calendar, iar în sufletul meu era mare amărăciune: familia mea - părinții și fratele - rămasă în țară, trecea prin niște încercări foarte grele. Mă simțeam împovărată de gânduri negre, legate de ai mei, și de întrebarea obsedantă "De ce li se întâmplă asta?". Eram la două străzi distanță de casă, într-o zonă pe care o cunoșteam și cu ochii închiși, când, după un colț, pe direcția Central Park, am auzit un dangăt de clopote. Iar în secunda imediat următoare am început să simt și parfum de tămâie. M-am oprit pe loc, zicându-mi, în minte, că am luat-o razna. Numai că, răsucindu-mă pe călcâie, am văzut un portal și, dincolo de acest portal, intrarea într-o biserică ortodoxă, care parcă se materializase acolo, din disperarea și din nevoia mea de răspunsuri. Tremurând, am traversat strada și-am intrat în biserică. Iar acolo, în pronaos, am dat peste o bătrânică la a cărei vedere am înlemnit. Parc-ar fi fost transplantată acolo din Buteni, din satul lui Moșu' meu: era îmbrăcată cu o fustă neagră cu floricele din acelea minuscule, albe, cu cămașă albă, cu pestelcă, basma... Totul era ca în Buteni! Am izbucnit într-un plâns... ! Sincer, după asta nu știu ce s-a mai întâmplat. Îmi aduc aminte doar că bătrâna m-a mângâiat pe cap și că apoi, ca prin vis, m-am trezit în biserica pustie, în fața altarului, unde era o icoană a sfântului Nicolae. Am îngenuncheat în fața ei, ca și când aș fi fost în fața celuilalt bunic al meu, tot Nicolae, și, rugându-mă cu sufletul, ca prin miracol, m-am simțit despovărată de toate gândurile negre și am primit și răspuns la întrebarea "De ce?"... Cu asta cred că ți-am spus tot.