Pr. VASILE GORDON - "Cât rămânem în dragoste, nu putem greşi"

Părintele Vasile Gordon (n. 1954) este unul dintre cei mai iubiţi preoţi de către tinerii din Bucureşti.

Cu vorba sa blândă, în care se mai simt inflexiunile limbii ţăranilor ardeleni din zona Bistriţei-Năsăud, unde îşi are obârşia, cu smerenia sa autentică şi cu dragostea pe care o revarsă peste toţi cei care îl caută, părintele Vasile a câştigat multe inimi pentru Hristos. Slujitor la Biserica Sf. Ilie-Gorgani, este şi profesor de Omiletică şi Catehetică la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" a Univer­sităţii Bucu­reşti. Aşadar, un interlocutor cum nu se poate mai potrivit pentru a afla durerile duhovniceşti ale tine­retului de azi.

"Tinerii se aduc unii pe alţii în biserică"

- Preacucernice părinte, sunteţi un preot cu mare experienţă, nu numai duhov­ni­cească, ci şi de profesor. Mai mult ca sigur că problemele sufleteşti ale tinerilor cu care veniţi în contact nu reprezintă, pen­tru sfin­ţia voastră, o taină. Sunt fericiţi sau nefe­riciţi cei pe care îi păstoriţi?

- Mai întâi, trebuie să vă corectez niţel, fără falsă modestie: nu mă consider un preot şi dascăl "cu mare experienţă", cu toate că anul aces­ta trec pragul a 30 de ani de preoţie şi a 25 de ani de profesorat. Experienţă cu adevărat mare au părinţii profesori şi duhov­nici mai în vârstă, cum au fost, de pildă, câţiva dintre cei care mi-au marcat în mod deosebit slujirea: Benedict Ghiuş, Sebastian Chilea, Alexie Bârcă, Constantin Galeriu, Ilie Moldovan, Constantin Voicescu... În ce priveşte în­trebarea pe care mi-aţi pus-o, eu cred că marile proble­me sufleteşti ale tinerilor de azi se împart în două: comune şi personale. Între problemele "comu­ne" se nu­­mă­ră cele pe care le trăieşte tot ro­mânul, indiferent de vârstă: nesi­guranţa locului de muncă, lipsa unui suport încurajator din partea mai-marilor zilei, mass media care mai mult dezinfor­mea­ză, decât in­formează, o istorie a neamului încă plină de neadevăruri etc. Aceste probleme şi altele ase­menea se răs­frâng apoi, malefic, în viaţa per­so­nală: neîncre­derea în oameni şi, ade­sea, în sine, absenţa unei moti­vaţii pentru studiu şi mun­că, în ge­neral, teama de a întemeia familii, din lipsa unor con­diţii mini­me de trai, adoptarea unui stil de viaţă străin de bunele noastre tradi­ţii, din cauza unei propagande no­cive făcute în nu­mele libertăţii, ca homosexua­litatea, religiile de tip "new age", o sumedenie de aşa-zise noi mişcări religioase, consumul de droguri şi alcool, desfrâul la drumul mare, inclusiv la vârste incredibil de mici. Rămânem uluiţi de ce se în­tâmplă, de pildă, prin licee şi şco­lile gene­rale! Nu mai vorbim de că­minele studenţeşti, cluburi ş.a. Ta­bloidele abundă în astfel de "ştiri-bombă", reflectând, desigur, o rea­litate, dar făcând indirect şi o re­clamă extrem de toxică şi con­ta­gioa­să. Toate duc la superficialitate şi la lipsa de asu­mare a responsa­bilităţilor, dar şi la fel de fel de boli, fizice şi psihice, la depresii şi, adesea, la sinucideri.

- La biserica Sf. Ilie-Gorgani, unde slujiţi, aveţi foarte mulţi enoriaşi tineri. Cum aţi reuşit să-i atra­geţi, să le deschideţi pofta de viaţă duhovni­cească?

- Nu este nici pe departe exclusiv meritul nostru, al preoţilor. În marea lor majoritate, tinerii s-au adus unii pe alţii. Să vă dau câteva exemple. În anul 1991, când am preluat parohia, veneam de la biserica Sf. Ecaterina, unde am slujit ca spiritual-asistent, vreme de trei ani şi jumătate. Odată cu mine l-am adus cân­tăreţ şi pe studentul Cezar Spiridon, actualul episcop vicar Ciprian Câmpineanu. Era nu numai premiantul seriei, foarte conştiincios la carte, ci şi dirijor de strană, cu o voce caldă, plăcută, liturgică. Cu el a mai venit o ceată de studenţi teologi, aproximativ 25-30, care, dintr-o dată, au schimbat faţa lucrurilor. Vestea că la Gorgani cântă un mare grup de tineri şi, nu oricum, ci psaltic, după note, s-a răspândit ca fulgerul. De acest grup s-au alipit, apoi, alţi băieţi şi fete, veniţi din toate colţurile Bucureştiului, din dorinţa de a învăţa şi ei să cânte psaltic, deşi erau studenţi la alte facultăţi, nu la Teologie... Curând, corul mixt, format în special din persoane în vârstă, a fost înlocuit de corul tinerilor. Un astfel de cor avem şi în ziua de azi, desigur, cu mereu alţi tineri. Apoi, există o seamă de tineri care provin din familiile foştilor deţinuţi politici şi împărtăşesc crezul celor care au făcut ani grei de puşcărie, pentru că s-au opus comunismului. Ei bine, aceşti tineri au aflat că istoria ţării nu e cea scrisă de comunişti şi de către unii nostalgici actuali. Şi au vrut să cunoască adevărul din sursă directă, iar biserica noastră a fost şi este frec­ventată de mulţi foşti deţinuţi politici, pe care aceşti tineri i-au cunoscut şi de care s-au ataşat. Şi un ultim exemplu: tinerii de la Gorgani comunică şi se împrie­tenesc şi cu alte prilejuri, cum ar fi mici excursii şi pelerinaje sau în acţiuni de ajutorare a unor bătrâni, în programul "bătrânii noştri", pe care îl avem. Trebuie să amintesc aici, cu recunoştinţă, şi aportul propriilor noştri copii, ai mei şi ai colegului Emanoil Băbuş: în biserică se află şi unii colegi şi prieteni de-ai lor, unii dintre ei ataşându-se şi de strană. Problema noastră acum, ca şi a altor colegi preoţi, de la alte biserici, este cum să îi convingem pe tineri să rămână ataşaţi de biserică. Parţial, am sugerat mai înainte mijloacele. Dar poate că în primul rând trebuie să le oferim răbdare, înţelegere şi ajutor duhovnicesc.

"După spovedanie, îi vezi cum se schimbă. Parcă învie"

- Dincolo de frumuseţea şi emoţia cântărilor religioase la care participă, ce îi aduce pe tineri în biserică? Ce aşteaptă ei de la preot şi de la comunitatea de credin­cioşi?

- La toate bisericile din Bucureşti vin şi tineri la slujbe, dar în câteva dintre ele, pro­centul este majoritar, de pildă, la biserica Sf. Nico­lae - fostă Rusă, ori la biserica Sf. Grigorie Pa­lama, din Politehnică. Ce caută ei? Păi dum­nea­voastră ştiţi foarte bine, că sunteţi tânăr: răspunsuri la frământările lor, dar şi o atmo­sferă de pace, linişte şi dra­goste, cum nicăieri în afara bi­sericii nu o găsim; slujbe făcute cu smerenie şi bună aşezare; o cântare liturgică plăcută auzului; predici actuale, concise şi per­suasive; cate­heze de tip dialo­gal, la care să poată şi ei întreba şi răs­punde; o carte şi o revistă atrac­tivă la pangar; ordine şi bună rânduială în sfintele locaşuri. Toto­dată, tinerii vor să gă­sească o cale de îmbu­nătăţire a vie­ţii, adesea după o perioadă întu­necată de că­­deri şi experienţe dureroase. Îl cau­tă pe Dum­nezeu, dar şi un inter­locutor gata să le ofere timp ca să-i asculte, să le răspundă unor între­bări, să le dea un sfat. Acesta e du­hovnicul. Trep­tat, ei reali­zează că au nevoie de curăţire şi că duhov­nicul e sin­gurul învestit cu puterea de a dezlega păca­tele, une­ori ini­maginabil de grele şi împovă­ră­toare. După spo­ve­danie, îi vezi cum se schimbă, parcă învie. Deodată, chipul li se înseninează, devin încrezători, gata să mute munţii din loc.

- Părinte, de ce au nevoie tine­rii de credinţă, de Dumnezeu? La 30 de ani, ţi se pare că eşti stă­pâ­nul lumii. Ce înseamnă, concret, prezenţa lui Dumnezeu în viaţa unui adolescent?

- Credinţa nu este un simplu bun cultural, câştigat în timp: ea face parte din structura fiinţei uma­ne, la fel ca dragostea şi speranţa. Nu întâmplător aceste trei vir­tuţi, credinţa, nădejdea şi dragostea sunt socotite "teologice". Ele sunt sădite de Dumnezeu în firea omului, încă de la conceperea sa în pântecele mamei. E foarte important ca un tânăr, la fel ca orice alt om, să ştie lucrul acesta, că ea e prezentă în fiinţa lor, chiar dacă nu-i desco­pe­rită. Respectând dreptul oricui de a crede sau nu, vom spune, totuşi, că oamenii cu credinţa neactivată riscă să devină infirmi din punct de vedere sufletesc.

- Şi cum se poate activa cre­dinţa prezentă în noi?

- Credinţa poate fi pusă în lucrare prin fapte, pentru că, aşa cum spune Apostolul Iacov, "credinţa fără fapte este moartă!" (2, 26). În acelaşi timp, să fim conştienţi că ea poate fi "omorâtă", nu doar prin absenţa faptelor bune, ci şi prin săvârşirea unor păcate împotriva ei: ere­zia, cu toate formele ei aşa-zis moder­ne, new-age-iste; apostazia, adică lepădarea credinţei şi ateismul; super­stiţiile, cu feluritele idei de­şarte, moştenite din păgâ­nism, ca, de exemplu, credinţa în strigoi, iele etc.; ocul­tis­mul, adică credinţa în vrăjitorii, magie, spiritism, ho­roscoape etc.; fanatismul şi fundamentalismul religios sau ura faţă de alte religii şi altele.

- Se vorbeşte, pe bună drep­tate, de o "înstrăi­nare", "o ră­cire" a tinerilor de azi, datorată, în mare parte, şi internetului. Credeţi că Biserica ar trebui să-şi schimbe, cumva, discursul, să-l facă mai fier­binte, mai tolerant, pentru a câştiga aceşti tineri de partea ei?

- Ce înseamnă "Biserica"? Bă­nu­iesc că vă referiţi la ierarhie, la preoţi, la "Centru", nu? Trebuie să ştim că "Biserica" suntem toţi, cler şi credincioşi. Desigur, la nivel cen­tral, mereu trebuie ceva îmbu­nătăţit, actua­li­zat, nu numai dis­cursul, ci şi ati­tu­­dinile. Legătura directă a Bise­ricii cu tinerii o avem, însă, noi, preoţii, dimpreună cu credincioşii noştri. În primul rând, noi, preoţii de parohie, tre­buie să le trans­mi­tem tinerilor me­sajul că suntem mereu disponibili pentru o discu­ţie, o spovedanie, gata să oferim o carte bună, să dăm un sfat concret, din experienţa noas­tră de familişti, nu doar de slu­jitori consacraţi. Că sun­tem gata să răspundem la tele­fon, dar şi la un e-mail trimis de oriunde, la vreme de îndoială sau de cădere. Odată cu noi, părinţii trupeşti ai tinerilor, educatorii, şefii de la locul de muncă etc., tre­buie să aibă şi ei aceeaşi disponi­bilitate. Împreună, preoţi şi creş­tini, inclu­siv tinerii cu probleme, alcă­tuim Biserica... Relaţia dintre creş­tini trebuie să fie una de dra­goste, iar acolo unde este dra­goste, mereu se vor găsi cuvântul, tonul şi abor­da­rea potrivite. Dragostea să se răs­frângă dinspre cler, în gene­ral, şi ierarhie către popor, şi in­vers. Cât rămânem în dragoste, nu putem greşi. Altfel, degeaba ne facem un discurs meşteşugit, dacă nu avem dragoste pentru cei cărora îl adre­săm. El nu va prinde.

"Nimic întâmplător, ci totul proniator"

- În tinereţea dvs., aţi ucenicit pe lângă doi mari duhovnici, pă­rintele Constantin Voicescu şi pă­rin­tele Constantin Galeriu. Aţi ajuns întâmplător apropiat al unor preoţi, care au dat jertfă pentru Hristos în temniţele co­mu­niste sau exemplul lor v-a chemat către ei?

- "Nimic întâmplător, ci totul proniator!" - era una din expre­siile dragi părintelui Galeriu. Aşa a fost, cred, şi cu mine. Proniator m-am apropiat de dânşii, fără să ştiu iniţial ceva de suferinţele prin care au trecut. Părintele Galeriu mi-a fost profesor în anii III şi IV de facultate şi, apoi, trei ani la doctorat. Iar pe părintele Voicescu l-am cu­nos­cut la Mânăstirea Râ­meţ-Alba, unde lucram în vacanţe pe şantier, cu alţi colegi şi prieteni, între care şi Mihai, fiul părintelui, acum preot în Corfu. Pe Mihai l-am cunoscut mai întâi: un bonom şi un altruist cum n-am mai întâlnit! Apoi, după ar­mată, ca stu­denţi, am fost cântăreţi amân­doi la bise­rica Sapienţia, unde părintele Voicescu a slujit douăzeci de ani. Tot la Râmeţ am întâlnit-o prima oară şi pe Irina, fiica pă­rin­­telui, soţia mea. Iată că avem acum aproape 35 de ani de căsnicie, trei copii şi şapte nepoţi... Fireşte, din­colo de con­junc­turile didactice, pastorale şi de fami­lie, am rămas ataşat de dânşii pentru că, pe mă­sură ce i-am cunoscut mai bine, mi-am dat sea­ma că au ceva în plus faţă de atâţia alţi duhovnici pe care i-am întâlnit. Anu­me, aveau o con­ştiinţă exem­plară de ro­mâni, ataşaţi de valorile naţionale sănătoa­se, fapt pentru care amândoi au pătimit în închisorile comuniste. E adevărat că tre­buia să fie şi prudenţi şi, înainte de '89, au fost destul de reticenţi să ne spună anumite lucruri, pentru că, ulterior am aflat, erau urmăriţi în perma­nenţă de Securitate. Chiar fără prea multe destăinuiri, însă, am avut privi­legiul să văd şi să citesc unele cărţi pe care le aveau în bibliotecă, dar mai ales să cunosc oameni deo­sebiţi din jurul lor, cu acelaşi crez de românism integral. Cu mulţi din­tre aceşti oameni am stat de vorbă pe îndelete, apoi, după '89...

"Aluatul care dospeşte frământătura"

- Este diferenţă mare între ge­neraţia sfinţiei voas­tre şi cea nouă de azi, la nivelul trăirii credinţei, dar şi a prezenţei în Cetate?

- Şi da, şi nu. Da, în sensul că unele probleme, ispite, poticniri de acum seamănă cu cele de atunci. Nu, în sensul că în unele privinţe, condiţiile din "Ceta­te", cum spuneţi, s-au schimbat enorm. Cu toate că era dictatură, nu ne confruntam cu marile capcane care sunt acum, drogurile, pornografia la drumul mare, libertinajul de toate felurile etc. Şi eram, oarecum, protejaţi: ştiam de bibliotecă, de lecturi obli­gatorii, de examene seri­oase. În vacanţe nu umblam aiurea, ci, ca majoritatea covâr­şitoare a liceenilor şi studenţilor, munceam la câmp sau pe şantiere, pentru un bănuţ necesar pentru hai­ne, cărţi etc. Nici acum nu trebuie să vedem, totuşi, doar partea goală a paharului. Cunoaştem tineri har­nici şi credin­cioşi, care ştiu să valo­rifice şi liber­tăţile de azi: sunt im­pli­caţi în atâtea asociaţii şi acţiuni sănătoase, multe dintre ele creştine, editează reviste ori foi mai modeste, dar care îi mo­bilizează şi-i ţin uniţi. Cu toate că până la această vârstă am văzut şi trăit multe, rămân opti­mist, pentru că îi văd ca pe puţinul aluat care poate dospi toată frămân­tătura.

- Părinte, aţi avut şi sfinţia voastră ezitări, dileme, când eraţi tânăr, sau aţi găsit drumul cre­din­ţei uşor şi v-aţi descoperit vocaţia fără efort?

- Am avut dileme, desigur, mai ales în anii adoles­cenţei şi imediat după, pe când eram la Seminar, în Bucureşti. Am venit la această şcoa­lă cu mare entu­ziasm. În doi-trei ani, însă, fiind foarte tânăr şi vulne­rabil, am fost bulversat de atitu­dinile unor profesori şi pedagogi, total "nepedagogice", care parcă-mi tăiau aripile... Prin anul al IV-lea am avut şi o criză de credinţă: aveam sentimentul că sunt ateu, am vrut să plec de la Seminar, dar nu am îndrăznit să spun asta de­cât unui coleg care era ceva mai în vârstă. Şi i-am spus, apoi, duhovnicului, pă­rin­tele Anatolie Zarea. Şi colegul, şi părintele m-au salvat în acel mo­ment. Colegul mi-a spus să nu mă grăbesc, că "numai Dum­nezeu ştie cu adevărat câtă credinţă am sau nu am", iar părintele Zarea, un bonom cu suflet atât de cald, a avut grijă să repare tot ce vedea că stricau alţii, culmea, unii dintre ei, preoţi. M-a mângâiat şi oblojit, ca pe propriul copil. Dânsul nu avea copii, aproa­pe că m-a înfiat şi, acum îmi dau seama, nu numai pe mine, ci şi pe alţi colegi aflaţi în situaţii oarecum similare... Poticniri au mai fost şi după aceea, dar nu de aceeaşi dimensiune. Trebuie să recunosc, acum, că intrarea şi parcursul în preoţie le datorez părintelui Zarea, apoi, pas cu pas, duhovnicilor pe care i-am avut, până în ziua de azi. Spunem, de aceea, tuturor tinerilor cu dileme şi potic­niri, nu doar celor ce urmează Teo­logia: călăuza pe drumul cre­dinţei e duhovnicul!

- În opinia sfinţiei voastre, tinereţea e mai de­grabă un impe­diment sau un avantaj în apro­pierea unui om de credinţă?

- Tinerii se confruntă, în ge­neral, cu mai multe ispite, neputin­ţe şi piedici, decât oamenii maturi. Con­sta­tăm asta la spovedanii, mai ales. Nu întâmplător, la o rugă­ciune de la Sfântul Maslu, auzim expresia "pă­catele tinereţilor noas­tre nu le pomeni, Doamne!". Să nu uităm, însă, că marea majoritate a mărtu­ri­sitorilor creştini români din închisorile comuniste erau tineri, foarte tineri! Să nu uităm, mai ales, că e plin calendarul de sfinţi, mu­cenici şi muceniţe, care şi-au dat viaţa pen­­tru Hristos la vârste foarte tinere, dove­dind o înţe­lepciune şi o maturitate care adesea le depă­şeau pe ale bătrânilor. Să nu uităm, iarăşi, că mari personalităţi româ­neşti au trecut prematur în veşnicie, lăsând nume şi opere considerabile: Mihai Eminescu (39), George Coşbuc (52), Vasile Pârvan (45), Nicolae Paulescu (62), Ciprian Porum­bescu (nici 30), Dinu Lipatti (33). După cum şi în închisorile comu­niste au sfârşit pre­matur, spre exemplu, Mircea Vulcănescu (48) sau Va­le­riu Gafencu (31). Şi ca dânşii, mulţi, mulţi alţii. Mereu se adeveresc vorbele Scrip­turii, că "bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. În­ţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor în­seamnă o viaţă neîntinată" (Înţelep. Solomon 4, 8).

- Din înţelepciune face parte şi moartea, felul în care ne repor­tăm la ea. Majoritatea oamenilor nu vor să-şi amintească de ea. Tinerii pe care îi spovediţi ce ati­tudine au? Le e frică de moarte?

- Am cunoscut, desigur, tineri cărora le e frică de moarte, mai ales la spovedanii. Însă, exceptând cazu-rile patologice (deprimaţii, depresivii, anxioşii), orice om, indiferent de vârstă, are momente în viaţă când trăieşte sentimentul fricii de moarte. Altfel, n-ar fi om. Să ne amintim că Iisus Însuşi, ca Om, a avut acest sim­ţământ, când a spus în Ghetsimani, cu puţin timp îna­inte de a fi crucificat: "Părinte, de este cu putinţă, trea­că de la Mine paharul acesta!". Frica de moarte ne va însoţi, în condiţia noastră de oa­meni, toată viaţa. Dar ea se poate dimi­nua treptat, până aproape de dispariţie, în condiţiile unei vieţi creştineşti vir­tuoase. Când ai cugetul împăcat, ai şi sen­timentul că poţi muri liniştit în clipa următoare. Să nu vi se pară exa­ge­rată afirmaţia! Avem exem­plul sfin­ţilor. Aş da măcar unul singur: Vasile cel Mare, ameninţat cu moartea de către guvernatorul Modest, răs­pun­de senin: "Moartea este pentru mine o bine­facere, că mă duce mai curând la Dumnezeu, prin Care trăiesc şi Căruia slu­jesc...". Pentru că subiectul morţii este atât de vast şi pentru că răs­pun­su­rile mele nu pot fi decât fragmentare şi, evident, nu pot mulţumi, recomand o carte excepţională, a lui Jean Claude Larchet, "Creş­tinul în faţa bolii, sufe­rinţei şi morţii", tradusă nu demult în română. Între altele, evidenţiază faptul că nu atât de moartea fizică trebuie să ne fie teamă, pentru că e circumscrisă timpului, cât de moartea sufletească, adică moartea veşni­că...