Nebuni întru Hristos

- Ei sunt acei oameni care de bunăvoie au renunţat la binefacerile şi plăcerile vieţii pentru o existenţă închinată Domnului. Din dragoste pentru Hristos, ei s-au lepădat de tot confortul vieţii trupeşti, alegând o cale ascetică. Dormeau sub cerul liber, în bătaia ploilor, fără să simtă frigul, fără ca trupurile lor să se încovoaie de dureri. Nu le păsa nici de foame ori de sete. Umblau desculţi, cu trupurile aproape dezgolite, strigând în gura mare adevăruri pe care nimeni nu avea curajul să le spună. Nu se sfiau să îi dojenească nici chiar pe cei mai puternici oameni care uitaseră de cuvântul Domnului, care se îndepărtaseră de la calea cea dreaptă. Ei aveau darul clarviziunii şi al premoniţiei şi nu se temeau a vesti chiar evenimente terifiante. Adesea alungaţi şi bătuţi, erau numiţi "nebuni întru Hristos". Sunt secole de când oameni de ştiinţă, teologi, istorici, specialişti în iconografie, se străduiesc să desluşească misterul acestor oameni neobişnuiţi -

Profeţia Sfântului Nikola

Era iarna anului 1570. Pentru Rusia sosiseră vre­muri cumplite, de restrişte. La tronul ţării urcase un mo­narh de o cruzime nemărginită, aşa cum lumea nu mai văzuse de pe timpul năvălirii hoardelor lui Gingis Han: Ivan al IV-lea, supranumit şi cel Groaznic. Convins că supuşii săi complotează împotriva sa, ţarul porneşte, în fruntea gărzii personale, formate din aşa-numiţii opri­cini, vestiţi prin violenţa lor, într-o campanie fu­ribundă şi trece regiuni întinse prin foc şi sa­bie. După ce a înecat în sânge mii de oameni din bogatul oraş Novgorod, Ivan cel Groaznic se îndreaptă înspre vestul Rusiei, către urmă­toa­rea cetate, Pskov, plănuind pentru locuitorii acesteia acelaşi destin nefast. "Venea ţarul, ne­bun de mânie, ca un leu urlând, vrând a ucide oameni nevinovaţi într-o adâncă vărsare de sânge", povestesc cronicile vremurilor. Întregul oraş se ruga la Bunul Dumnezeu, doar, doar, prea­măritul ţar şi-ar schimba gândul cel nimi­citor.
Însă monarhul era neînduplecat şi, la porţile cetăţii, armata sa aştepta ordinul cumplit de a ataca oraşul şi a-i trece prin tăişul sabiei pe toţi locuitorii lui. Opricinicii, trupele sale speciale, stăteau neclintiţi în linia întâi, îmbrăcaţi în sumane negre, purtând la brâu capete de câini morţi şi mături, simboluri ce marcau fidelitatea faţă de ţar şi îndepărtarea oricărei nesupuneri ori răzvrătiri împotriva suveranului. Toţi locuitorii oraşului ieşiseră pe străzi, în faţa caselor, aşteptând în genunchi, umili, cu pâine şi sare, să-şi primească aşa cum se cuvine suveranul. Deodată, ca de niciunde, pe una din uliţe răsări în întâmpinarea ţarului un bărbat cu părul lung şi năclăit, cu barba deasă şi încâlcită. Trupul schilodit îi era acoperit doar de câteva zdrenţe soioase. "Ivanuşka, Ivanuşka, mănâncă pâi­nea şi sarea credincioşilor tăi!", striga acesta în gu­ra mare, nepăsător de pedeapsa ce se putea abate asu­pră-i. Atunci ţarul a ordonat ca guralivul să fie prins de îndată, însă tocmai când slujitorii voiau să pună mâna pe el, acesta s-a făcut nevăzut. Speriat, monarhul cel vestit prin cruzimea, dar şi prin fervoarea sa religioasă, şi-a făcut cruce şi a intrat în catedrala oraşului, po­run­cindu-le preoţilor să înceapă slujba. Deşi un om cumplit de sângeros, Ivan cel Groaznic era un bărbat foarte evla­vios, cu frică de Dumnezeu, adesea căzând în rugă­ciune zile în şir. În timpul slujbei, bărbatul misterios apăru din nou în faţa ţarului. În mâini purta o bucată de carne crudă. Se apropie cu îndrăz­nea­lă de teribilul monarh şi i-o întinse, spu­nându-i cu blândeţe: "Mă­nânc-o, Ivan!"."Sunt creştin, nu mănânc carne în timpul pos­tului", i-a răspuns Ivan cel Groaznic. Atunci bărbatul tună: "Aaaa, nu mănânci carne, ţii post, dar sânge de om bei! De mult ai uitat nu numai de post, dar şi de Dumnezeul tău!". Auzind aceste vorbe, ţarul s-a mâniat cumplit şi a ordonat oastei sale ca oraşul să fie pâr­jolit. "Fie-ţi milă, ţar nebun, de supuşii tăi. Lasă-i în viaţă şi nu nimici acest oraş. Dacă însă te vei atinge fie şi de un singur creştin, vei crăpa precum calul tău!", continuă băr­ba­tul zdrenţăros. Nici nu apucă bine să ter­mine aceste vorbe cumplite când, în faţa ţa­rului, apăru un soldat teribil de înspăi­mân­tat: "Prea luminate, calul Tău s-a prăbuşit deo­dată la pământ, răpus de nu se ştie ce boală". Cuprins de frământări, îngrozit de pro­feţia ce tocmai se împlinise, ţarul a dat ordin să se oprească jaful, urmat de ordinul de retragere, înapoindu-se la Moscova, fără a se atinge de niciun locuitor al cetăţii Pskov.
Dar cine era acest bărbat straniu, ce reuşise prin vorbele sale premonitorii să-l înduplece pe cel mai cumplit suveran al Rusiei şi să salveze vieţile a mii de oameni?! Locuitorii Pskovului îl numeau Nikola Sa­los, nume care în limba greacă înseamnă "binecu­vân­tat, nebun întru Hristos". Căci, nu în puţine rânduri, îi ajutase Nikola pe semenii săi, îi povăţuise şi îi în­drumase prin cuvintele sale pline de har. Cu ani în ur­mă, fusese un boier bogat şi mândru, dar brusc, nu se ştie din ce motiv, îşi donase averea bisericii şi, schim­bând straiele bogate cu nişte zdrenţe, începu să umble desculţ prin oraş, amintindu-le oamenilor de Bu­nul Dumnezeu şi de calea cea dreaptă de la care se înde­părtaseră.
Cu timpul, locuitorii ora­şu­lui au înţeles că Nikola nu era nicidecum nătâng ori bol­nav la minte ci, din contră, se lepădase de toate cele lu­meşti pentru a-şi închina viaţa Mântuitorului. El purta în suflet Duhul Sfânt, fiind binecuvântat cu darul pro­feţiei. Multe minuni săvârşise în timpul vieţii, de aceea, în 1576, când Nikola se stinse din viaţă, oamenii îl în­mor­mântară cu tot fastul, în Catedrala oraşului, Sfânta Treime. O asemenea onoare era acordată numai cne­jilor şi arhiepiscopilor. La câţiva ani după moartea sa, în 1581, când regele Poloniei, Ştefan Báthory, a asediat oraşul Pskov, Nikola Salos a săvârşit o nouă minune. A apărut în vis comandantului trupelor ruseşti şi i-a oferit soluţia salvatoare, ferind astfel oraşul şi pe locuitorii acestuia de jaf şi distrugere. Mai târziu, Nikola Salos a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă şi numit "ne­bun întru Hristos". Astăzi, moaştele sale se odih­nesc în Catedrala Sfânta Treime din Pskov şi mii de cre­din­cioşi vin aici pentru a se ruga întru miluire şi ier­ta­rea păcatelor.

Fericiţi cei săraci cu duhul

Nebunia întru Hristos este un fenomen care s-a ivit iniţial în Bizanţ, iar în secolul al XI-lea, a apărut şi pe teritoriul Rusiei, unde a prins rădăcini până aproape de zilele noastre. "În vremurile moderne, oamenii nu mai înţeleg întru totul această manifestare creştină, considerându-i pe cei numiţi nebuni întru Hristos bol­navi psihic, ceea ce este complet greşit. Aceşti oameni joacă deliberat rolul de nebuni, pentru a putea denunţa cu voce tare pseudovalorile lumii şi pen­tru a putea răspândi, fără a fi stingheriţi, cu­vântul Domnului. Căci cine poate in­crimina un nebun?!", spune Preafericitul Patriarh al Rusiei, Kiril. "Nici chiar în vremurile cele mai nemiloase ale Rusiei, când suveranii dispuneau de vieţile supu­şilor după bunul lor plac, asemenea oa­meni, nebuni întru Hristos sau iurodivîe, aşa cum sunt numiţi în limba rusă, nu erau decât cu mici excepţii asupriţi. Ne­bunul întru Hristos renunţă de bună voie la toate patimile şi viciile vieţii, la bu­nu­rile pământeşti, la putere, funcţii sau lux, devenind smerit, dezbrăcându-se de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine. «Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăţia cerurilor», stă scris în Sfânta Evanghelie după Matei. Cei săraci cu duhul, cei nebuni pentru Hristos, sunt cei care se dezic de cele vremelnice, cei care îşi umplu su­fle­tul doar cu bogăţia celor veşnice şi care cugetă ne­contenit la desăvârşirea lor întru dumnezeire. Ca rezultat al acestei eliberări, ei dobândesc puterea de a spune oamenilor adevărul, uneori ei primesc de Sus daruri miraculoase, darul profeţiei sau al prezicerii".
Pentru ştiinţa modernă, însă, acest fenomen rămâne un mister. Deşi Biserica i-a considerat pe aceşti oameni sfinţi, canonizându-i, savanţii contem­po­rani caută încă explicaţii raţionale. Cum se poate ca un simplu om să umble desculţ prin zăpadă, fără ca pi­cioa­rele să-i degere, să înfrunte aproape complet dez­brăcat geruri cumplite, fără să simtă frigul, să nu mănânce mai nimic, fără a avea senzaţia de foame şi, mai pre­sus de orice, de ce aceşti oameni au fost în­zestraţi cu darul premoniţiei şi al clar­vi­ziu­nii? De multe ori, nebunii întru Hristos se autope­dep­seau, considerându-se ne­vrednici de mila Celui de Sus şi îmbrăcau cămăşi din păr aspru de cămilă sau îşi atârnau de gât lanţuri cu cruci grele din fier de câte 20 de kilograme. Ei nu simţeau nicio durere, iar trupurile lor nu păreau să se încovoaie sub asemenea greutăţi.

Suferinţa întru Hristos

Pelaghia Diveevskaia, cea care în anul 2004 a fost recunoscută ca fiind Sfântă şi canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă, a avut trupul încătuşat cu un inel gros, din fier, pe care nu l-a îndepărtat timp de opt ani. Metalul devenise una cu corpul ei plă­pând, crescându-i în carne. Dar înainte de a-şi asuma această misiune grea, de ne­bu­nie întru Hristos, Pelaghia, ca şi alţi ase­menea oameni fenomenali, fusese o femeie simplă, cu o viaţă absolut normală.
S-a născut în 1809, în oraşul Arzamas, din regiunea Nijni Novgorod, în familia unui negustor bogat. Încă din copilărie, Pelaghia s-a remarcat printr-o frumuseţe an­gelică, astfel că imediat ce a împlinit vârsta de 16 ani, mama ei a încercat să o mărite. Dar, de când e lumea şi pământul, nu fru­museţea a fost cheia fericirii omu­lui, ci dimpotrivă, a reprezentat cauza ispitei şi a păcatului. Şi Pelaghia a ştiut acest lucru instinctiv şi a luptat cu toată puterea ei împotriva păca­tu­lui se­ducţiei. Astfel că, atunci când mama ei a hotărât să o mărite, tânăra, care încă din copilărie îşi dorise să intre în mâ­năs­tire, pentru a-I sluji lui Dum­ne­zeu, s-a prefăcut nebună. Dar deşi si­mulase că şi-a pierdut minţile, totuşi pretendentului, extrem de în­dră­gostit, nu i-a păsat şi a luat-o de soţie. La scurt timp după impusa căsătorie, Pe­la­ghia, împreună cu so­ţul şi mama ei, au plecat la Mâ­năs­ti­rea Sarov. Acolo a în­tâlnit un călugăr, cel pe care îl cu­noaştem astăzi ca Sfântul Serafim din Sarov, cu care a avut o discuţie lungă. Acesta a repre­zen­tat momentul decisiv pentru des­tinul ei, aşezând-o definitiv pe calea desăvârşirii spirituale. La des­părţire, preacuviosul a rostit: "Aceas­tă fe­meie va fi un izvor nesecat de lu­mină şi alinare pentru toţi cei obi­diţi!".
Întorcându-se acasă, Pelaghia a în­ceput să-şi dedice viaţa întru totul Domnului, petrecându-şi zilele în ge­nunchi, în profundă rugăciune. Pe zi ce trecea, comportamentul ei devenea tot mai straniu, fata părea tot mai ne­bună, tot mai ruptă de lumea încon­jurătoare. Ziua alerga pe străzi, îm­brăcată cu cele mai frumoase rochii, dar desculţă, povăţuindu-i pe oameni să nu uitede cuvântul lui Dumnezeu, iar noaptea şi-o petrecea în rugă­ciune, pe treptele bisericii. Şi toate acestea, pentru a le dovedi celor din jur că şi-a pierdut minţile. Nici după naşterea unui copil nu şi-a schimbat Pelaghia Ivanovna hotărârea de a-şi închina viaţa întru slăvirea Celui de Sus. Soţul ei nu putea înţelege un asemenea com­portament şi, simţin­du-se umilit, a în­ceput să o chinu­iască, să o bată cu bes­tialitate. În ciu­da tratamentului brutal, Pelaghia nu se schimbase, se purta mi­lostiv cu toţi cei obidiţi, ajutându-i du­pă puterile ei. Toată agoniseala ei şi a soţului o împărţea săracilor sau o dona bise­ricilor din oraş. Văzând toate aces­tea, soţul, nebun de furie, ceru aju­torul ofiţerului însărcinat cu menţinerea or­dinii publice, care o biciui cu cru­zime. Însă în acea noapte, agentul de poliţie avu un vis înspăimântător: se făcea că o oală imensă fierbea la foc mic, iar o voce îi spunea că în acel ca­zan va fier­be el de viu, pentru păcatul pe care-l săvârşise, acela de a o su­pune chinu­rilor pe roaba aleasă a lui Hristos. Agen­tul se trezi şi, îngrozit de fapta sa, inter­zise tutu­ror locuitorilor să o mai ocărască pe Pelaghia Iva­nov­na, cea stricată, aşa cum o numeau oamenii. Atunci, soţul Pelaghiei şi-a pierdut el însuşi minţile de mânie şi i-a cerut fierarului să-i fabrice un lanţ de fier cu inel. Cu mâinile sale, şi-a încătuşat soţia de mijloc ca pe un animal sălbatic şi a ţintuit-o de peretele casei. La scurt timp, mama Pelaghiei şi-a luat inima în dinţi şi şi-a dus fiica la Mânăstirea Diveevo, din apropiere de Sarov, acolo unde muceniţa îşi dorea cu atâta ar­doare să se nevoiască. Înainte de a-şi părăsi casa, Pelaghia s-a închinat şi a îngenuncheat în faţa tuturor rudelor, ce­rându-le îndurare: "Iertaţi-mă, în numele lui Hris­tos, căci până voi muri, eu aici nu mă mai întorc!".
Pelaghia fusese înzestrată cu darul de a pătrunde în sufletele oamenilor şi de a citi şi dezvălui limpede vii­torul. După retragerea sa în mânăstire, la chilia ei au început să sosească sute de oameni, care auziseră despre puterile sale miraculoase. Alinând sufletele credincioşilor şi lecuindu-le bolile trupeşti, povăţu­in­du-i şi ocrotindu-i pe năpăstuiţi, Pelaghia a salvat mulţi oameni, aducându-i pe calea mântuirii. Iar pe mai-marii puterii, care săvârşeau nedreptăţi, nu se sfia niciodată să îi înfiereze. Până şi măicuţele de la mânăstire nu mai înfăptuiau nimic până ce nu-i cereau binecuvântarea, căci Pelaghia ştia mereu ce şi cum trebuie săvârşit. Ea avea în mod repetat revelaţii şi, de multe ori, chiar cuviosul Serafim, cel care trecuse deja în lumea celor drepţi, i se arăta, povăţuind-o şi îndrumând-o în cele sfinte. La ea veneau oameni cu fel de fel de boli sufleteşti sau trupeşti, cerându-i ajutorul şi sfatul. Unul dintre "fiii săi duhov­ni­ceşti", cum îi numea ea pe cre­dincioşii care îi călcau pragul chiliei, a fost renumitul pictor şi scriitor rus Kuzma Petrov-Vod­kin. Încă de la prima lor întâl­nire, Pelaghia l-a vindecat de o boa­lă de care suferea din co­pi­lărie. "Doar ce mi-a atins mâna betegită, paralizată şi, la scurt timp, m-am vindecat complet", povesteşte pictorul în "Jur­na­lul" său, publicat recent în Ru­sia. "Apoi a început să-mi po­ves­tească toată viaţa pe care o trăisem, cu detalii uimitoare, pe care nimeni, în afară de mine, nu avea de unde să le cunoască. M-a sfătuit şi m-a îndrumat ca pe propriul ei copil, mângâin­du-mi sufletul. La final, m-a să­rutat pe creştet şi m-a bine­cuvântat. Pelaghia Diveevskaia a fost cea care m-a smuls din adâncurile iadului".
În 1884, la vârsta de 75 de ani, Pelaghia cea nebună întru Hristos s-a stins din viaţă, după 47 de ani de mânăstire, după ce decenii la rând îi sprijinise şi îi ocrotise pe toţi cei obidiţi, pe toţi cei care îi cereau ajutorul. Astfel, vorbele cuviosului Sera­fim se adevereau:Pelaghia Di­veevskaia fusese lumina călă­u­zitoare a celor aflaţi în sufe­rinţă, a celor asupriţi şi năpăs­tuiţi.
Poate că timpurile celor ne­buni după Hristos, ale celor care de bună voie au renunţat la toa­te cele vremelnice, la confor­tul unei existenţe tihnite, pentru o viaţă închinată întru slava Dom­nului, au apus de mult, însă dacă nu ar fi apărut atunci, în veacul al XI-lea, îndată după creşti­narea poporului rus, poate că omenirea ar fi fost altfel. Nebunii întru Hristos şi-au îndeplinit misiunea, lăsân­du-ne drept moştenire iubirea, nădejdea şi cre­dinţa. Şi, poate că ceea ce pare astăzi pentru oamenii de ştiinţă un fenomen de neînţeles, nu reprezintă decât darul Dom­nului pentru fiii Săi. "Pentru că fapta lui Dum­nezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai în­ţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu mai puternică e decât tăria oamenilor." (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel)