SELECŢIA "FORMULA AS"

Mihail Eminescu, "Poesii", ediţie critică, stu­diu intro­duc­tiv, comen­tarii filologice şi scenariul probabil al ediţiei princeps de N. Georgescu, editura Academiei Române (tel. 021/318.81.46), 800 pag.

La 15 ianuarie, printre ma­ni­festările festiviste dedicate lui Emi­nescu, a avut loc şi un ve­ritabil eveniment editorial, din pă­cate nemediatizat: lan­sa­rea acestei excepţionale ediţii critice, da­torate celui mai avi­zat eminescolog de azi. De vreo patru decenii, N. Geor­ges­cu s-a dedicat cercetării a tot ce s-a păstrat de la şi despre Eminescu şi epoca lui. Demersul lui, bazat pe o minuţie a studiului filologic şi o cunoaştere aprofun­dată a întregii biblio­grafii a dus, între altele, la atri­bui­rea paternităţii emi­nes­ciene unor articole nesemnate din presa vremii, pre­cum şi la restabilirea formelor şi punctuaţiei ori­ginare ale operei poetice. În această privinţă, foarte apre­ciate de cunoscători au fost cele două volume cu titlul "Eminescu şi editorii săi" din 2000. Ceea ce nu se întâm­plase în cazul contribuţiilor sale la biografia po­e­tului naţional, fiindcă "sursele" su­biectiv-con­tradictorii sau lacu­na­re îi lăsau loc pentru deducţii şi ipo­teze insu­fi­cient probate, pentru sce­narii sen­za­ţionaliste despre boala şi moartea geniului nostru, care ar fi fost de­clarat nebun şi asasinat din motive politice (volumul "A do­ua viaţă a lui Eminescu" din 1994). Teoria com­plotului era atât de necre­di­tabilă, încât 18 ani mai târ­ziu chiar N. Grigorescu sim­te ne­voia să pună bemoluri mai prudente scenariului său în volu­mul "Boala şi moartea lui Eminescu" (Editura Babel, 2012). Lăsând la o parte aceste interpretări dis­cu­tabile, cercetarea îndelungată a manuscriselor emi­nesciene şi confruntarea ediţiilor succesive cu erudiţie filologică şi un instrumentar hermeneutic de fineţe l-au dus la descoperirea mai multor erori de lecţiune, de punc­tua­ţie şi de accente în variantele tipărite, care distorsionau sen­sul original al unor versuri. Aşa a apărut necesitatea unei noi edi­ţii critice, presupunând "o muncă sisifică de colaţionare" şi restabilire a for­melor cât mai apro­piate de voinţa Poetului. Volumul pe care vi-l re­co­mand azi şi care n-ar trebui să lip­seas­că din nici o bi­blio­tecă publică, la îndemâna pro­fe­so­rilor de litera­tu­ră română şi a iubitorilor de poezie (câţi or mai fi) e o superedi­ţie critică a singurei cărţi antu­me, Poesii de Mihail Eminescu, publicată la Editura So­cec în de­cembrie 1883, cu prefaţa lui Titu Maio­rescu. Pornind de la constatarea că editorii succesivi ai antumelor (I. Scurtu, Bogdan Duică, Ibrăileanu, C. Botez, G. Căli­nescu, Perpessicius) şi-au susţinut textul lor, adăugând doar unele note, N. Georgescu se declară interesat în primul rând de fe­lul cum a vrut Eminescu să apară ele: "O formă tipărită în tim­pul vieţii active a autorului e o formă dorită ferm, public, de el. A o schim­ba cu spri­jinul însemnărilor din manuscrise, a face din labo­rator argument pentru schimbări con­tinue este, desi­gur, licit. Dar numai după ce se epui­zează posibi­li­tăţile de interpretare a textului tipărit - şi se ajunge la con­cluzia că în manuscrise sunt forme mai con­ve­nabile. Noi constatăm, parcurgând textele ti­pă­rite în timpul vieţii poetului (în reviste, n.n.) că aceste texte sunt re­fuzate fără discuţii de editorii lui (...). Nici unul nu pune la subsol ori în anexă formele din primele ti­părituri, punctuaţia lor". De aceea, edi­ţia pe care o al­cătuieşte el acum coroborează fie­care din­tre poeziile ediţiei princeps cu manuscrisele, va­riantele publicate iniţial în reviste şi cu cele din ediţiile postume, pentru a restabili forma cât mai concordantă cu sintaxa, mor­fo­logia, punctuaţia, accentele con­cepute de Eminescu şi justificate pe con­trapagină de editor (mai mult, sunt reproduse în facsimil şi frag­mentele în discuţie). Cu­noaşterea a tot ceea ce priveşte biobi­bliografia emi­nesciană face ca uriaşul aparat critic alcătuit de N. Georgescu să fie interesant nu doar pentru specialist, ci şi pentru cititorul ingenuu fascinat de Eminescu. Vă dau doar un exemplu revelat de N. Geor­gescu despre modul în care punctuaţia poate mo­di­fica sensul unei capodopere: studiind complicatul şan­­tier de creaţie al Luceafărului şi forma în care apare în ediţia prin­ceps, observă că întregul răspuns al De­mi­ur­gului la ruga lui Hype­rion nu are linie de dialog, ci e introdus doar prin ghilimele duble, ceea ce sugerează că, de fapt, e un discurs interior, o du­mi­rire de si­ne a aces­tuia, şi nu un dialog al lui Hyperion cu De­miurgul. Ase­­­menea des­co­periri sunt numeroase în ediţia rea­li­zată cu in­com­parabilă ştiinţă şi pasiune de N. Geor­ges­cu şi care va fi de acum înainte o referinţă de bază în emines­co­lo­gie.

Fernando Pessoa, "Ultimatum şi alte ma­nifeste", traduceri şi note de Dinu Flămând şi Mi­caela Ghiţescu, antologie şi prefaţă de Dinu Flămând, edi­tura Humanitas (tel. 0372/ 74.33.82), 396 pag.

Fernando Pessoa (1885-1935), poetul naţional portughez (alături de Camoes), e mult mai cunoscut în lume decât Eminescu al nostru. Pe lângă faptul că por­tugheza are vreo 218 milioane de vorbitori, opera lui s-a impus universal şi prin traduceri în limbi de largă circulaţie, publicate la edituri prestigioase. Fascinaţi de fenomenul unic şi straniu pe care-l reprezintă aceas­tă operă, criticii i-au recunoscut genialitatea, iar ci­ti­to­rii s-au regăsit în spiritul scrierilor lui Pessoa, ce de­pă­şesc gustul, sensibilitatea unei anumite epoci şi ale unui spaţiu geografic determinat. Personalitatea ieşită din comun, noutatea cu aură enigmatică şi de­con­cer­tan­tă a structurii operei au alimentat fecun­ditatea inter­pre­ta­tivă care nu se poate limita la judecata estetică, im­­punând abordări plurale. Pentru cei ce nu ştiu, re­zum datele acestui caz singular în literatura mondială. Din dorinţa "de a simţi totul şi în toate mo­durile", Pessoa face să se exprime diferite "eu-ri" contra­dic­to­rii ce trăiesc în sine, dându-le indi­vidua­litatea unor scri­i­tori diferiţi şi de sine, şi unul de altul, fiecare cu ope­­ra şi caracteristicile lui. Aşa iau naştere celebrii he­teronimi: Alberto Caeiro - maestrul "pă­gâ­nis­mului", "argo­nau­tul senzaţiilor adevărate", Ri­cardo Reis - epicurianul trist, mo­delat de mă­sura antică şi tinzând spre serenitate, Alvaro de Cam­pos - pasionat de lipsa de canoane a moder­nis­mului şi mizând pe trans­miterea emo­ţiei pure în special prin ritm, Ber­nardo Soares - fragilul, vulnerabilul, introspectivul. Tu­turor li se ima­gi­nea­ză date bio­grafice, sunt în­zes­traţi cu stiluri pro­prii de scriitură şi operă autonomă. Fernando Pessoa, omul care nu voia să fie nimic, s-a mul­ti­plicat trăind mai multe vieţi de cuvinte, într-o plu­ralitate ului­toare. El însuşi a avut o biografie de tot ba­nală. Cu excepţia co­pi­lăriei şi adolescenţei pe­trecute în Afri­ca de Sud, un­de tatăl vitreg era consul şi unde a în­văţat perfect en­gleza, a locuit sin­gur, nu­mai în Lisabona. Şi-a câşti­gat existenţa ca func­ţionar la agenţii comer­ciale. Posedat din copi­lărie de o extraordinară febră cre­a­toare, a mizat totul pe literatură şi la moartea pre­ma­tură, datorată ten­siu­nilor interioare, lipsei de somn şi abuzului de alcool, a lăsat în jur de 18.600 de ma­nuscrise în diverse genuri. În timpul vieţii, deşi recu­noscut de confraţi ca un lider al miş­cării moderniste portugheze, n-a publicat decât două plachete de poezie în engleză şi, în 1934, vo­lu­mul "Me­saj", pentru care a primit şi un premiu. Di­men­­siu­nea şi genialitatea ope­rei lui s-au relevat treptat în a doua jumătate a secolului trecut (de pildă ca­po­do­pera Cartea neliniştirii a fost publicată abia în 1982). Cititorii români îi datorează cunoaşterea ge­nia­lului portughez lui Dinu Flămând. Se spune că re-crearea în altă limbă a unui mare poet nu poate fi reuşită decât tot de un poet, familiarizat cu am­bele idio­muri. Dinu Flămând în­tru­neşte aceste con­diţii şi şi-a dedicat mulţi ani, sacri­ficaţi din elaborarea pro­priei opere, pentru a ne media pă­trun­de­rea în universul Pessoa (nu e vorba doar de tălmăcirea a mii de pa­gini, ci şi de parcurgerea vas­tei exe­­geze, pen­tru a ne înlesni prin pre­feţe şi note înţele­ge­rea). Astfel, merită toată re­cu­noş­tinţa noastră pentru ca­podopera în pro­ză Cartea neliniştirii (a doua edi­ţie a apărut în seria de autor de la "Hu­­manitas Fiction" în 2011), pentru splen­di­dul volum Opera poetică (2012) - an­tologie de 580 de pagini cu aparat cri­tic şi, acum, pentru acest al trei­lea titlu din serie, la a cărui tra­ducere şi-a aso­ciat o altă specialistă în li­te­ratura lusi­tană, Mi­caela Ghiţescu. Pe toate le găsiţi în­că în librării. În Ul­timatum, Dinu Flămând a inclus câ­teva manifeste ar­tistice moderniste, deduse din ex­pe­rimente personale, precum intersecţionismul şi sen­za­ţio­nalismul, eseuri de teorie literară, filosofice, dar şi cu subiecte ezoterice sau mistice, precum şi ati­tudini faţă de viaţa politică şi socială a vremii lui. În­tre aces­tea, se află şi o secţiune cu cinci scrisori adre­­sate de Pessoa unor rude şi prie­teni între 1914 şi 1935, deo­se­bit de interesante pentru biografi şi exe­geţi. De exem­plu, cele două scrisori către Mário de Sá-Car­neiro, poet cu care crease în 1915 o revistă de avan­­gar­dă şi care se va sinucide un an mai târziu la Paris. În­rudit spiritual cu Pessoa, ală­turi de care a ră­mas drept cea mai originală figură a miş­­cării mo­der­niste din Por­tu­galia, Sá-Carneiro e con­fi­dentul crizelor intelectuale şi psihice ale conţo­pis­tu­lui de la Lisabona, însetat de ab­solut şi dispersat in­te­rior până la golirea de iden­ti­tate. Noul volum din seria de autor sporeşte cu­noaş­terea unui fenomen literar a cărui amploare o pu­tem percepe acum şi de aici, din România.

Helen Rappaport, "Ekate­rin­burg. Ul­ti­mele zile ale Ro­ma­no­vilor", traducere de Ioana Iepureanu, prefaţă de Şer­ban Papacostea, Editura Corint (tel. 021/319.88.22), 350 pag.

Revoluţiile fac întotdeauna o mulţime de victime. Mii de oameni sunt ucişi în împrejurările violente, eli­minaţi accidental sau deliberat, din calcule politice. Istoria consem­nează multe exem­ple. Franţa în 1789 şi 1870, Ger­ma­nia în 1918 şi 1933, Rusia în 1917 ş.a. au cunoscut asemenea "mo­­mente de ruptură" ce au generat drame sân­ge­roase, de ansamblu şi individuale. Reaşezarea ordinii so­ciale ascunde sau exacerbează semnificaţia eveni­men­telor, situaţia şi rolul actorilor, motivaţiile şi des­tinul lor. Ca şi în cazul "revoluţiei" române din 1989, multe secrete întunecate apar la încercările ulterioare de descifrare a ceea ce s-a petrecut şi a factorilor care au provocat întâmplările. Mai devreme sau mai târziu însă, tot se face lumină. În această privinţă, cartea pe care v-o recomand azi e captivantă. Autoarea, expertă ame­ri­cană în istoria Rusiei, a cercetat tot ce a putut găsi des­pre evenimentele din 1917-1918 ce au cul­minat cu asasinarea fa­miliei ultimului ţar şi eli­mi­narea, după 300 de ani de dom­nie, a dinas­tiei Romanovilor. Docu­men­ta­rea şi scrierea cărţii dintr-o pers­pectivă obiectivă au fost dificile fiindcă, pe de o par­te, arhivele sovietice n-au fost deschise (parţial) decât re­lativ recent, iar pe de altă parte, în cei peste 70 de ani de existenţă a URSS, s-a dus o sistematică şi intensă cam­panie de intoxicare şi dezin­for­mare cu privire la rolul şi desti­nul ultimilor Romanovi. Chiar şi Casa Ipatiev din Eka­terinburg în care ţarul Nicolae al II-lea şi familia lui au fost măce­lăriţi a fost demolată în 1977, în timpul lui Brejnev, pen­tru a se şterge definitiv urmele crimei abominabile şi inutile. Ţarul abdicase încă din fe­bruarie 1917, după "revoluţia burghezo-demo­cratică" din Sankt-Pe­tersburg. El şi copiii lui nu mai erau o pri­mejdie pentru statul sovietic constituit după "revoluţia socialistă" din octombrie, petrecută în acelaşi oraş (redevenit atunci, da­torită războiului cu Germania, Petrograd). Capti­vitatea şi execuţia familiei imperiale au fost rezultatul unui calcul crud al comuniştilor ruşi, în frunte cu Lenin şi Sverdlov, şi, totodată, un efect al aspiraţiei lor de a repeta schemele revoluţiei franceze din 1789, care l-a executat pe Ludovic al XVI-lea. Cal­culul comu­niştilor era legat de şantajarea Germaniei (cu care în­cheiaseră, trădând Franţa şi Anglia, pace în 1917), dar şi a aliaţilor vestici care voiau să intervină în haosul revoluţionar rus pentru a nu pierde războiul mondial. Romanovii erau, de altfel, înrudiţi cu familia Windsor ce domnea în Anglia, cât şi cu familia Ho­henzollern a Germaniei. Helen Rappaport se con­cen­trează, pe baza documentelor inedite, asupra perioadei de detenţie din Casa Ipatiev, reconstituind în detaliu relaţiile familiei imperiale cu cekiştii şi comuniştii locali, tot mai în­dârjiţi să-şi ducă misiunea la capăt. Povestea nu se limitează însă doar la descrierea zilelor de claustrare şi a finalului sângeros, ci reface şi evo­luţia în timp a pro­tagoniştilor (ţarul Nicolae, ţarina Alexandra, ţareviciul Alexei şi surorile lui, precum şi a călăilor lor, primitivi şi radicali în convingeri). Aici funcţionează şi talentul de romancieră al autoarei, capabilă să reîn­vie prin imaginaţie personajele în com­ple­xitatea lor psihologică. Ea dozează subtil acumularea tensiunii şi pregătirea crimelor, desfăşurarea şi finalizarea lor, neuitând să amintească dezinteresul con­junctural al ru­de­lor europene înco­ronate şi nici dezu­ma­nizarea că­lăi­lor îm­bătaţi de con­vin­geri ideologice alie­nante. Ascunderea lui Le­nin pe după ordine verbale nu-i poa­te acoperi implicarea, iar parti­ciparea secretă a comu­niştilor şi cekiştilor din Eka­te­rinburg este după aproape o sută de ani deconspirată. De altfel, cei mai mulţi dintre aceş­tia din urmă au sfârşit în cu­nos­cutul proces al "revoluţiei care îşi devorează copiii", fiind la rândul lor exe­cutaţi sub Stalin. Istoria tra­ge­diei din Eka­te­rin­burg nu se sfârşeşte totuşi aşa. După căde­rea comunismului so­vietic, ră­măşiţele familiei mar­tirizate a ultimului ţar au fost desco­perite şi reînhumate în catedrala im­perială din Sankt Petersburg, iar pe locul demo­latei case Ipa­tiev a fost ridicat, spre aducere aminte, un lăcaş de cult numit Biserica Sângelui Vărsat.