La 15 ianuarie, printre manifestările festiviste dedicate lui Eminescu, a avut loc și un veritabil eveniment editorial, din păcate nemediatizat: lansarea acestei excepționale ediții critice, datorate celui mai avizat eminescolog de azi. De vreo patru decenii, N. Georgescu s-a dedicat cercetării a tot ce s-a păstrat de la și despre Eminescu și epoca lui. Demersul lui, bazat pe o minuție a studiului filologic și o cunoaștere aprofundată a întregii bibliografii a dus, între altele, la atribuirea paternității eminesciene unor articole nesemnate din presa vremii, precum și la restabilirea formelor și punctuației originare ale operei poetice. În această privință, foarte apreciate de cunoscători au fost cele două volume cu titlul "Eminescu și editorii săi" din 2000. Ceea ce nu se întâmplase în cazul contribuțiilor sale la biografia poetului național, fiindcă "sursele" subiectiv-contradictorii sau lacunare îi lăsau loc pentru deducții și ipoteze insuficient probate, pentru scenarii senzaționaliste despre boala și moartea geniului nostru, care ar fi fost declarat nebun și asasinat din motive politice (volumul "A doua viață a lui Eminescu" din 1994). Teoria complotului era atât de necreditabilă, încât 18 ani mai târziu chiar N. Grigorescu simte nevoia să pună bemoluri mai prudente scenariului său în volumul "Boala și moartea lui Eminescu" (Editura Babel, 2012). Lăsând la o parte aceste interpretări discutabile, cercetarea îndelungată a manuscriselor eminesciene și confruntarea edițiilor succesive cu erudiție filologică și un instrumentar hermeneutic de finețe l-au dus la descoperirea mai multor erori de lecțiune, de punctuație și de accente în variantele tipărite, care distorsionau sensul original al unor versuri. Așa a apărut necesitatea unei noi ediții critice, presupunând "o muncă sisifică de colaționare" și restabilire a formelor cât mai apropiate de voința Poetului. Volumul pe care vi-l recomand azi și care n-ar trebui să lipsească din nici o bibliotecă publică, la îndemâna profesorilor de literatură română și a iubitorilor de poezie (câți or mai fi) e o superediție critică a singurei cărți antume, Poesii de Mihail Eminescu, publicată la Editura Socec în decembrie 1883, cu prefața lui Titu Maiorescu. Pornind de la constatarea că editorii succesivi ai antumelor (I. Scurtu, Bogdan Duică, Ibrăileanu, C. Botez, G. Călinescu, Perpessicius) și-au susținut textul lor, adăugând doar unele note, N. Georgescu se declară interesat în primul rând de felul cum a vrut Eminescu să apară ele: "O formă tipărită în timpul vieții active a autorului e o formă dorită ferm, public, de el. A o schimba cu sprijinul însemnărilor din manuscrise, a face din laborator argument pentru schimbări continue este, desigur, licit. Dar numai după ce se epuizează posibilitățile de interpretare a textului tipărit - și se ajunge la concluzia că în manuscrise sunt forme mai convenabile. Noi constatăm, parcurgând textele tipărite în timpul vieții poetului (în reviste, n.n.) că aceste texte sunt refuzate fără discuții de editorii lui (...). Nici unul nu pune la subsol ori în anexă formele din primele tipărituri, punctuația lor". De aceea, ediția pe care o alcătuiește el acum coroborează fiecare dintre poeziile ediției princeps cu manuscrisele, variantele publicate inițial în reviste și cu cele din edițiile postume, pentru a restabili forma cât mai concordantă cu sintaxa, morfologia, punctuația, accentele concepute de Eminescu și justificate pe contrapagină de editor (mai mult, sunt reproduse în facsimil și fragmentele în discuție). Cunoașterea a tot ceea ce privește biobibliografia eminesciană face ca uriașul aparat critic alcătuit de N. Georgescu să fie interesant nu doar pentru specialist, ci și pentru cititorul ingenuu fascinat de Eminescu. Vă dau doar un exemplu revelat de N. Georgescu despre modul în care punctuația poate modifica sensul unei capodopere: studiind complicatul șantier de creație al Luceafărului și forma în care apare în ediția princeps, observă că întregul răspuns al Demiurgului la ruga lui Hyperion nu are linie de dialog, ci e introdus doar prin ghilimele duble, ceea ce sugerează că, de fapt, e un discurs interior, o dumirire de sine a acestuia, și nu un dialog al lui Hyperion cu Demiurgul. Asemenea descoperiri sunt numeroase în ediția realizată cu incomparabilă știință și pasiune de N. Georgescu și care va fi de acum înainte o referință de bază în eminescologie.
Fernando Pessoa, "Ultimatum și alte manifeste", traduceri și note de Dinu Flămând și Micaela Ghițescu, antologie și prefață de Dinu Flămând, editura Humanitas (tel. 0372/ 74.33.82), 396 pag.
Fernando Pessoa (1885-1935), poetul național portughez (alături de Camoes), e mult mai cunoscut în lume decât Eminescu al nostru. Pe lângă faptul că portugheza are vreo 218 milioane de vorbitori, opera lui s-a impus universal și prin traduceri în limbi de largă circulație, publicate la edituri prestigioase. Fascinați de fenomenul unic și straniu pe care-l reprezintă această operă, criticii i-au recunoscut genialitatea, iar cititorii s-au regăsit în spiritul scrierilor lui Pessoa, ce depășesc gustul, sensibilitatea unei anumite epoci și ale unui spațiu geografic determinat. Personalitatea ieșită din comun, noutatea cu aură enigmatică și deconcertantă a structurii operei au alimentat fecunditatea interpretativă care nu se poate limita la judecata estetică, impunând abordări plurale. Pentru cei ce nu știu, rezum datele acestui caz singular în literatura mondială. Din dorința "de a simți totul și în toate modurile", Pessoa face să se exprime diferite "eu-ri" contradictorii ce trăiesc în sine, dându-le individualitatea unor scriitori diferiți și de sine, și unul de altul, fiecare cu opera și caracteristicile lui. Așa iau naștere celebrii heteronimi: Alberto Caeiro - maestrul "păgânismului", "argonautul senzațiilor adevărate", Ricardo Reis - epicurianul trist, modelat de măsura antică și tinzând spre serenitate, Alvaro de Campos - pasionat de lipsa de canoane a modernismului și mizând pe transmiterea emoției pure în special prin ritm, Bernardo Soares - fragilul, vulnerabilul, introspectivul. Tuturor li se imaginează date biografice, sunt înzestrați cu stiluri proprii de scriitură și operă autonomă. Fernando Pessoa, omul care nu voia să fie nimic, s-a multiplicat trăind mai multe vieți de cuvinte, într-o pluralitate uluitoare. El însuși a avut o biografie de tot banală. Cu excepția copilăriei și adolescenței petrecute în Africa de Sud, unde tatăl vitreg era consul și unde a învățat perfect engleza, a locuit singur, numai în Lisabona. Și-a câștigat existența ca funcționar la agenții comerciale. Posedat din copilărie de o extraordinară febră creatoare, a mizat totul pe literatură și la moartea prematură, datorată tensiunilor interioare, lipsei de somn și abuzului de alcool, a lăsat în jur de 18.600 de manuscrise în diverse genuri. În timpul vieții, deși recunoscut de confrați ca un lider al mișcării moderniste portugheze, n-a publicat decât două plachete de poezie în engleză și, în 1934, volumul "Mesaj", pentru care a primit și un premiu. Dimensiunea și genialitatea operei lui s-au relevat treptat în a doua jumătate a secolului trecut (de pildă capodopera Cartea neliniștirii a fost publicată abia în 1982). Cititorii români îi datorează cunoașterea genialului portughez lui Dinu Flămând. Se spune că re-crearea în altă limbă a unui mare poet nu poate fi reușită decât tot de un poet, familiarizat cu ambele idiomuri. Dinu Flămând întrunește aceste condiții și și-a dedicat mulți ani, sacrificați din elaborarea propriei opere, pentru a ne media pătrunderea în universul Pessoa (nu e vorba doar de tălmăcirea a mii de pagini, ci și de parcurgerea vastei exegeze, pentru a ne înlesni prin prefețe și note înțelegerea). Astfel, merită toată recunoștința noastră pentru capodopera în proză Cartea neliniștirii (a doua ediție a apărut în seria de autor de la "Humanitas Fiction" în 2011), pentru splendidul volum Opera poetică (2012) - antologie de 580 de pagini cu aparat critic și, acum, pentru acest al treilea titlu din serie, la a cărui traducere și-a asociat o altă specialistă în literatura lusitană, Micaela Ghițescu. Pe toate le găsiți încă în librării. În Ultimatum, Dinu Flămând a inclus câteva manifeste artistice moderniste, deduse din experimente personale, precum intersecționismul și senzaționalismul, eseuri de teorie literară, filosofice, dar și cu subiecte ezoterice sau mistice, precum și atitudini față de viața politică și socială a vremii lui. Între acestea, se află și o secțiune cu cinci scrisori adresate de Pessoa unor rude și prieteni între 1914 și 1935, deosebit de interesante pentru biografi și exegeți. De exemplu, cele două scrisori către Mário de Sá-Carneiro, poet cu care crease în 1915 o revistă de avangardă și care se va sinucide un an mai târziu la Paris. Înrudit spiritual cu Pessoa, alături de care a rămas drept cea mai originală figură a mișcării moderniste din Portugalia, Sá-Carneiro e confidentul crizelor intelectuale și psihice ale conțopistului de la Lisabona, însetat de absolut și dispersat interior până la golirea de identitate. Noul volum din seria de autor sporește cunoașterea unui fenomen literar a cărui amploare o putem percepe acum și de aici, din România.
Helen Rappaport, "Ekaterinburg. Ultimele zile ale Romanovilor", traducere de Ioana Iepureanu, prefață de Șerban Papacostea, Editura Corint (tel. 021/319.88.22), 350 pag.
Revoluțiile fac întotdeauna o mulțime de victime. Mii de oameni sunt uciși în împrejurările violente, eliminați accidental sau deliberat, din calcule politice. Istoria consemnează multe exemple. Franța în 1789 și 1870, Germania în 1918 și 1933, Rusia în 1917 ș.a. au cunoscut asemenea "momente de ruptură" ce au generat drame sângeroase, de ansamblu și individuale. Reașezarea ordinii sociale ascunde sau exacerbează semnificația evenimentelor, situația și rolul actorilor, motivațiile și destinul lor. Ca și în cazul "revoluției" române din 1989, multe secrete întunecate apar la încercările ulterioare de descifrare a ceea ce s-a petrecut și a factorilor care au provocat întâmplările. Mai devreme sau mai târziu însă, tot se face lumină. În această privință, cartea pe care v-o recomand azi e captivantă. Autoarea, expertă americană în istoria Rusiei, a cercetat tot ce a putut găsi despre evenimentele din 1917-1918 ce au culminat cu asasinarea familiei ultimului țar și eliminarea, după 300 de ani de domnie, a dinastiei Romanovilor. Documentarea și scrierea cărții dintr-o perspectivă obiectivă au fost dificile fiindcă, pe de o parte, arhivele sovietice n-au fost deschise (parțial) decât relativ recent, iar pe de altă parte, în cei peste 70 de ani de existență a URSS, s-a dus o sistematică și intensă campanie de intoxicare și dezinformare cu privire la rolul și destinul ultimilor Romanovi. Chiar și Casa Ipatiev din Ekaterinburg în care țarul Nicolae al II-lea și familia lui au fost măcelăriți a fost demolată în 1977, în timpul lui Brejnev, pentru a se șterge definitiv urmele crimei abominabile și inutile. Țarul abdicase încă din februarie 1917, după "revoluția burghezo-democratică" din Sankt-Petersburg. El și copiii lui nu mai erau o primejdie pentru statul sovietic constituit după "revoluția socialistă" din octombrie, petrecută în același oraș (redevenit atunci, datorită războiului cu Germania, Petrograd). Captivitatea și execuția familiei imperiale au fost rezultatul unui calcul crud al comuniștilor ruși, în frunte cu Lenin și Sverdlov, și, totodată, un efect al aspirației lor de a repeta schemele revoluției franceze din 1789, care l-a executat pe Ludovic al XVI-lea. Calculul comuniștilor era legat de șantajarea Germaniei (cu care încheiaseră, trădând Franța și Anglia, pace în 1917), dar și a aliaților vestici care voiau să intervină în haosul revoluționar rus pentru a nu pierde războiul mondial. Romanovii erau, de altfel, înrudiți cu familia Windsor ce domnea în Anglia, cât și cu familia Hohenzollern a Germaniei. Helen Rappaport se concentrează, pe baza documentelor inedite, asupra perioadei de detenție din Casa Ipatiev, reconstituind în detaliu relațiile familiei imperiale cu cekiștii și comuniștii locali, tot mai îndârjiți să-și ducă misiunea la capăt. Povestea nu se limitează însă doar la descrierea zilelor de claustrare și a finalului sângeros, ci reface și evoluția în timp a protagoniștilor (țarul Nicolae, țarina Alexandra, țareviciul Alexei și surorile lui, precum și a călăilor lor, primitivi și radicali în convingeri). Aici funcționează și talentul de romancieră al autoarei, capabilă să reînvie prin imaginație personajele în complexitatea lor psihologică. Ea dozează subtil acumularea tensiunii și pregătirea crimelor, desfășurarea și finalizarea lor, neuitând să amintească dezinteresul conjunctural al rudelor europene încoronate și nici dezumanizarea călăilor îmbătați de convingeri ideologice alienante. Ascunderea lui Lenin pe după ordine verbale nu-i poate acoperi implicarea, iar participarea secretă a comuniștilor și cekiștilor din Ekaterinburg este după aproape o sută de ani deconspirată. De altfel, cei mai mulți dintre aceștia din urmă au sfârșit în cunoscutul proces al "revoluției care își devorează copiii", fiind la rândul lor executați sub Stalin. Istoria tragediei din Ekaterinburg nu se sfârșește totuși așa. După căderea comunismului sovietic, rămășițele familiei martirizate a ultimului țar au fost descoperite și reînhumate în catedrala imperială din Sankt Petersburg, iar pe locul demolatei case Ipatiev a fost ridicat, spre aducere aminte, un lăcaș de cult numit Biserica Sângelui Vărsat.