Secretele unei căsnicii fericite

- Poveşti de pe scaunul psihologului -

- Cifra divorţurilor este în continuă creştere. Cu toate acestea, niciodată n-au tânjit oamenii atât de mult ca astăzi după o iubire care să dureze până la sfârşitul vieţii. Psihologii au aflat ce liant sudează cuplurile -

Când iubirea dispare

La început, Claudiu Todea nici nu se gândea la o că­sătorie. "Până la urmă m-am căsătorit, totuşi, cu Angelica, în 1979. Pe vremea aceea, aşa se cuvenea să trăieşti. La o pereche necununată se uita lung toată lumea". Soţii Todea s-au aşezat la casa lor, li s-a năs­cut o fiică, de la o vreme viaţa a prins să curgă mol­com, oarecum monoton. "Mai întâi, faci multe lucruri de dragul celuilalt, dar asta se schimbă cu anii", spu­ne Angelica. "Iubirea devine mai liniştită, însă relaţia e mai trainică".
De cum s-au văzut şi s-au îndrăgostit, Alexandru şi Manuela Roşca au avut un singur vis: căsătoria! Cei doi tineri (aveau în jur de 25 de ani pe atunci) au ajuns la altar la numai opt luni după ce se cunoscuseră. "Am ştiut imediat că Manuela e femeia visurilor mele", spune Alexandru. Doi ani mai târziu, erau părinţii unei fetiţe şi se mutau într-o casă proaspăt renovată, cu o grădiniţă încântătoare.
Iar acum?
Claudiu şi Angelica Todea au împlinit între timp 33 de ani de căsnicie şi îşi petrec asfinţitul tihnit al vieţii într-un sat din Moldova. Alexandru şi Manuela Roşca au trecut printr-o serie de drame, mai mici şi mai mari, pentru ca, în cele din urmă, acum trei ani, să ia hotărârea de a divorţa. Dacă îi întrebi, pe fiecare în parte, despre cauzele care au condus la eşecul relaţiei lor, îţi dai seama că amândoi sunt la fel de confuzi. "Iubirea a dispărut, la un moment dat", conchide amar Manuela.
Iubirea a dispărut! Această propoziţie banală rezumă deseori visul spulberat al fericirii în doi. Ast­fel, în cursul anului trecut, au cerut divorţul la tribunal 187.000 de cupluri. Şi, alături de stingerea iubirii, mulţi dintre cei ce doreau desfacerea căsniciei mai numesc un factor al eşecului lor: prea puţine lucruri în comun.
Dar care să fie secretele unei relaţii armonioase, durabile? Ale unei relaţii aşa cum ne-o dorim cu toţii? Pentru că oamenii aspiră la ea. Într-un sondaj euro­pean publicat recent, 90% dintre persoanele ches­tio­nate - bărbaţi şi femei - au indicat "o relaţie îm­pli­nită" drept cel mai important ţel al lor în viaţă. Cu toate acestea, din trei căsnicii, una dă greş.

Contrariile se atrag, dar eşuează

Din ce motive eşuează ori reuşeşte convieţuirea a doi oameni? Aceasta este o temă de studiu, căreia spe­cialiştii îi acordă o atenţie deosebită. Psihologii, an­tro­po­logii, neurologii şi sociologii cercetează evo­luţia relaţiilor de cuplu, în ultimele decenii. Şi, dacă până acum am auzit repetându-se mereu axioma "con­tra­riile se atrag", cu alte cuvinte, deosebirile din­tre par­te­neri ar avea un efect în­vio­rător asupra relaţiei, aceasta fiind o reţetă de succes în căsnicie, studiile de dată recentă au ajuns la altă concluzie: contrariile se atrag, dar eşuează. Cine îşi alege partenerul, mizând mai degrabă pe afinităţi, pe potriviri sociale şi cul­tu­rale a luat o decizie înţeleaptă.
"Cu cât partenerii sunt mai asemănători, cu atât mai mic este riscul unei despărţiri", spun psihologii. De aceea, ei îi sfătuiesc pe tineri să-şi aleagă perechea din mediul lor. Dacă provin din mediul rural, să-şi ia nevastă de acolo, dacă sunt din categorii sociale mo­deste, să-şi caute un partener de aceeaşi condiţie. Con­tează enorm să ai acelaşi tip de cultură, acelaşi mediu social în care te-ai format, acelaşi fel de a petrece, acelaşi gust pentru frumos, plăcerea de a sta mai mult acasă, în familie, faţă de dorinţa altora de a-şi extinde relaţiile cu alţii. Şi, pe lângă faptul că tindem să pre­ferăm un partener cu care avem simili­tudini, pe par­cursul relaţiei devenim tot mai asemănători. E­ve­ni­mentele şi îm­pre­jurările de viaţă co­mu­ne ne mo­delează personalitatea, opinii­le şi gusturile, mer­gând de la lucrurile profunde, până la cele banale - de la ati­tu­dinea faţă de familie, copii şi bani, până la muzica pe care o în­drăgim (populară sau simfonică) şi emi­siu­nile de televiziune pre­ferate. Pe termen lung, con­trastele epuizează o relaţie. Un el provenit dintr-o fa­milie de intelectuali, cu standarde culturale şi de comportament ridicate, n-o să facă în veci o căs­nicie perfectă cu o femeie crescută într-un mediu mo­dest. După ce ameţeala îndrăgostirii trece, diferenţele ies la suprafaţă şi sunt tot mai greu de depăşit, cum vorbeşti, cum asculţi, cum calci, cum muşti dintr-o bu­cată de pâine. Izbucnesc la nesfârşit aceleaşi conflicte. Va fi nevoie de multă forţă şi de o mare toleranţă pentru a salva relaţia. Oricum, soarele e mereu în eclip­să...

Cum alungăm plictiseala?

Presupunând că cei doi parteneri au găsit această potrivire perfectă, în ce mod trebuie să convieţuiască ei, pentru ca relaţia să nu fie sufocată de plictiseală? Şi cum vor reuşi bărbatul şi femeia să păstreze des­chise căile de apropiere dintre ei, când au de rezolvat o sumedenie de treburi zilnice, de la stresul de la serviciu, la creşterea copiilor - şi toate acestea, sub presiunea enormă a lipsei de timp?
Potrivit unui studiu efectuat în SUA, trăinicia unei relaţii depinde în primul rând de felul cum cuplul respectiv gestionează stresul. Incapacitatea de a depăşi situaţiile stresante este un factor distructiv în orice relaţie. Studiul acordă şanse maxime de succes, în special perechilor care îşi soluţionează problemele printr-un efort comun. Nici certurile nu strică, atâta vreme cât sunt constructive.
Pentru ca o căs­ni­cie să reziste, într-adevăr, "până la moarte", este indispensabil ca ea să ai­bă un fundament sufi­cient de solid de afinităţi, afirmă cercetătorii. La aceeaşi concluzie a ajuns şi Terri Orbuch, o celebră psiholoagă americană de la Universitatea Mi­chi­gan. Supranumită "love doctor", ea e autoarea mai multor ghiduri prac­tice de căsnicie şi, în virtutea unui contract cu gu­vernul american, stu­diază de peste două de­ce­nii şi jumătate căsniciile a 1373 de cupluri căsătorite în 1986, în jurul vârstei de 25 de ani. Între timp, 46% dintre subiecţi au divorţat, cifra corespunzând mediei la scară naţională.
"S-au destrămat acele cupluri în care partenerii se deosebeau în multe privinţe", subliniază Orbuch. De pildă, în vreme ce unul citeşte şi merge constant la teatru, celălalt îşi petrece seara la televizor sau compu­ter. Foarte importantă este preocuparea comună de a realiza un echilibru între viaţa de familie şi des­tin­derea în timpul liber. E decisivă şi buna înţelegere pe tema banilor.
Prin urmare, în realitate, contrariile nu se atrag, aşa cum credeam? "Desigur, poate exista o atracţie vie la prima întâlnire, atunci când celălalt este cu totul altfel decât noi", explică Terri Orbuch. Noul şi necunoscutul ne incită şi ne captivează. Însă doi oameni diferiţi care se atrag, poate chiar se seduc, se vor despărţi ulterior foarte repede.
"Relaţiile funcţionează mai ales când partenerii se aseamănă în patru direcţii: sociabilitate, maniere, conştiinciozitate şi sinceritate", au observat psi­ho­logii. Iar perechile ajunse la vârsta a treia împărtăşesc aceleaşi sisteme de valori: "Partenerii privesc situaţiile de viaţă într-un mod similar şi le evaluează aproape identic". Poate tocmai de aceea căsnicia soţilor Todea, care durează de 33 de ani, con­tinuă să fie una fericită. În plus, ei au în comun şi pasiunea de a călători. "Când eram mai tineri, am colindat aproape toată Europa cu rulota noas­tră", isto­riseşte Claudiu Todea. "Nu există ceva mai frumos pentru noi, decât să desco­perim împreună lucruri pe care nu le ştiam".

Merită s-o iei de la capăt a doua oară?

Înseamnă că, în căutarea partenerului, trebuie să sacrificăm romantismul? Să renunţăm la fluturii din stomac? Avem noi, într-adevăr, o atitudine atât de ra­ţio­nală şi de lucidă, atunci când ne căutăm un partener? Nicidecum. Când e vorba de aventura iubirii, suntem maeştri în arta de a ne ilu­ziona. Cel puţin teoretic, dorim să ne apropiem de oameni care să ne completeze cu trăsături de caracter opuse nouă. Numai că, până la urmă, acestea devin cauze de divorţ. "Înaintezi un divorţ, în momentul când unul dintre parteneri sau amândoi au sentimen­tul că relaţia e deficitară", spune Alexandru Roşca. Şi tot el adaugă: "Însă după o vreme, cel care şi-a re­dobândit libertatea prin divorţ descoperă că nici următorul partener nu e lipsit de cusururi. Cine rea­lizează asta şi, privind înapoi, îşi dă seama câte lucruri a distrus despărţirea şi cât stres a fost de în­fruntat va spune cu siguranţă: «Nu, n-a meritat s-o iau de la capăt a doua oară».". Psihologii au consta­tat că două treimi din persoanele divorţate regretă pasul făcut.
Iluzia că nu trebuie decât să cauţi în continuare, pentru ca într-o bună zi să găseşti bărbatul perfect sau femeia perfectă, este întreţinută de internet, unde tot mai mulţi oameni singuri speră să-şi întâlnească jumătatea. Cel ce intră pe site îşi măsoară "valoarea de piaţă", după legile economiei capitaliste, com­pa­rând-o cu valoarea potenţialului partener, de la care a primit o ofertă. Şi, deşi la mijloc este un târg, un schimb de oferte, omul are impresia că se află în că­utarea celui mai pur romantism. Fabrica de vise de la Hollywood livrează şi ea, pe bandă rulantă, clişee şi proiecţii utopice, convingându-ne, de pildă, că o tâ­nără care supravieţuieşte de azi pe mâine, vânzându-şi trupul, poate deveni peste noapte "pretty woman", pentru un bărbat potent financiar.

Bine sau mai bine?

Unul din adversarii redutabili ai acestei îmbătări cu iluzii este psihologul elveţian Vladimir Pauşka (specialistul care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu). Atât în scrierile sale, cât şi în convorbirile di­recte cu pa­cienţii, specialistul încearcă să resta­bi­lească primatul raţiunii. El ne sfătuieşte ca, în loc să ne consumăm în permanenţă din pricina discrepanţei dintre starea de fapt (ce sunt?) şi cea la care aspirăm (ce vreau să fiu?), să ne împrietenim mai curând cu "ba­nalitatea binelui". Altfel spus: binele e suficient de bun, n-are rost să ne chinuim, căutând întruna "mai binele". Iar când îi vine la cabinet un cuplu în plină criză senti­men­tală, psihologul îi îndeamnă pe cei doi să lase pentru o bucată de vreme drama deoparte, să nego­cie­ze şi să coopereze. Nu e rău, dacă astfel de ne­­go­cieri aplanează conflictele pe teme de genul "cine spală rufele" sau "cine duce gunoiul", totuşi, ră­mâne des­chisă întrebarea: în condiţiile unui asemenea aran­jament care instaurează o falsă armonie, ce se întâm­plă cu pasiunea, intimitatea şi sexul? O serie de studii confirmă faptul că aproximativ jumătate din europeni se plâng de o viaţă sexuală nesatisfăcătoare. Când unul din parteneri îşi pierde apetitul sexual şi nu se mai simte satisfăcut fizic, căsnicia este amenin­ţată. Căci, dacă încrederea între parteneri ocupă primul loc în clasament, îndată după ea - deci pe locul al doilea - se plasează fidelitatea, considerată un bun ines­ti­mabil. Cel puţin teoretic. În practică, dintre cei ches­tionaţi, în cadrul unui studiu recent, jumătate din ei au recunoscut că îşi înşelaseră partenerul măcar o dată, cu toate că aveau o relaţie stabilă. Iar infi­de­li­tatea constituie unul din cele mai frec­vente motive de divorţ. În ase­menea situaţii, singurul care mai poate da o mână de ajutor pentru de­păşirea crizei conjugale este tera­pe­u­tul spe­cia­lizat în problemele cu­plu­lui. Îl acceptă şi apelează din ce în ce mai mult la el îndeosebi persoa­nele cu un anumit nivel cultural, aparţinând clasei de mij­loc.Cei care ajung la cabinetul unui psiholog se plâng de: lipsa libidoului, tul­burări ale dinamicii sexuale, vagi­nism şi probleme legate de orgasm.
Pentru specialişti, simptomele enu­me­rate mai sus reprezintă adesea şi o manifestare a dificultăţilor de co­mu­nicare. "Noi, oamenii, nutrim ne­voia profundă de a avea o relaţie apropiată şi intimă cu o altă per­soa­nă, cu un partener", explică psi­ho­logii. "Vrem să ne simţim acceptaţi total, iar relaţiile sexuale sunt cele care ne dau acest senti­ment, la un nivel de intensitate maximă".
Atunci când nu reuşesc să discute cu partenerul despre temerile şi aspiraţiile lor, oamenii se închid tot mai mult în ei înşişi, intră într-o spirală a tăcerii. Co­mu­nicarea intimă între parteneri încetează şi, în con­secinţă, se amplifică dramatic insatisfacţia provo­cată de relaţia lor.

(Numele personajelor au fost schimbate în redacţie)