Lipsită de pieţele preferenţiale din fostul bloc comunist şi din zona ţărilor nealiniate, producţia autohtonă trebuia să facă faţă nu doar piedicilor din interior, orchestrate de cei care aveau interesul să transforme industria românească în pretext pentru viitoare tunuri imobiliare, ci şi în exterior, unei concurenţe acerbe, pe pieţele capitaliste. Performanţele au mai mers, o vreme, din inerţie, apoi au devenit tot mai izolate, fără excepţie, de la inovaţie şi producţie, până la cultură sau sport. Iar atunci când au apărut nu au fost rezultatele vreunui proiect naţional de anvergură, promovat şi finanţat sistematic de autorităţi ci, invariabil, pariul ambiţios şi încăpăţânat al unor oameni decişi să îşi ia viaţa şi cariera pe cont propriu, fără a mai aştepta binecuvântări şi ajutor "de sus".
Cinematografia românească descrie la perfecţie acest complex al României postdecembriste. Răsfăţaţi ai publicului în deceniile fără curent şi fără program TV, beneficiari ai facilităţii de a servi cum se cuvine propaganda de partid, consacraţi de cifrele de audienţă fabuloase, rezultatele din expunerea filmelor pe marile ecrane ale Chinei "prietene", numele mari ale cinematografiei româneşti comuniste au ratat confruntarea cu marele cinema european, la care au avut acces după ce au scăpat de odioasa (doar pentru unii) cenzură. Dar asta nu i-a împiedicat să se înstăpânească, prin pârghii perfide de putere, peste conducerea cinematografiei şi peste bugetele alocate acesteia. Au continuat să facă filme faraonice, pentru a-şi satisface propria vanitate şi sete de bani, în ciuda gustului publicului şi al criticii contemporane.
A trebuit să treacă 15 ani, pentru ca noua generaţie de cineaşti români, în frunte cu Cristi Puiu, să scape de obsesia bolnăvicioasă, mizeră şi violentă a temelor (post)comuniste şi să afirme noua identitate a filmului românesc: un film creativ, curajos, natural şi original. De la "Moartea domnului Lăzărescu" (Cristi Puiu, "Un certain regard", Cannes 2005) şi "A fost sau n-a fost" (Porumboiu, "Camera d'Or" Cannes 2006), nu a fost an în care cinematograful românesc să nu ia un premiu important în Europa. Ceea ce părea la început doar o modă trecătoare, filmul românesc a confirmat continuu, succesele lui Puiu şi Porumboiu fiind dublate de cele ale lui Nemescu, Mungiu, Şerban, Sitaru sau Giurgiu. "Ursul de Aur", câştigat săptămâna trecută la Berlin de Călin Peter Netzer, cu "Poziţia copilului", e o confirmare în plus a celei mai competitive industrii româneşti de export din ultimele două decenii. O industrie care rulează zeci de milioane de euro în România, o industrie care scoate anual din obscuritate şi din foame numeroşi actori de primă mână, o industrie care a adus în ţară, la filmări, mari producţii mondiale, o industrie care face ca România să ţină capul de afiş în Europa şi în lume, când vine vorba de talent, de sensibilitate şi de creativitate. O industrie care a făcut mai mult pentru imaginea României decât toate ambasadele noastre. Din păcate, o industrie care continuă să fie izolată în ţară de sus-puşii vechii generaţii de cineaşti. Şi, ca în atâtea alte cazuri, o industrie la al cărei succes statul român nu a avut nici cea mai neînsemnată contribuţie. Pur şi simplu, recentul succes al lui Netzer de la Berlin nu e decât încă un succes românesc pe cont propriu. Şi la propriu, şi la figurat.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
