Lipsită de piețele preferențiale din fostul bloc comunist și din zona țărilor nealiniate, producția autohtonă trebuia să facă față nu doar piedicilor din interior, orchestrate de cei care aveau interesul să transforme industria românească în pretext pentru viitoare tunuri imobiliare, ci și în exterior, unei concurențe acerbe, pe piețele capitaliste. Performanțele au mai mers, o vreme, din inerție, apoi au devenit tot mai izolate, fără excepție, de la inovație și producție, până la cultură sau sport. Iar atunci când au apărut nu au fost rezultatele vreunui proiect național de anvergură, promovat și finanțat sistematic de autorități ci, invariabil, pariul ambițios și încăpățânat al unor oameni deciși să își ia viața și cariera pe cont propriu, fără a mai aștepta binecuvântări și ajutor "de sus".
Cinematografia românească descrie la perfecție acest complex al României postdecembriste. Răsfățați ai publicului în deceniile fără curent și fără program TV, beneficiari ai facilității de a servi cum se cuvine propaganda de partid, consacrați de cifrele de audiență fabuloase, rezultatele din expunerea filmelor pe marile ecrane ale Chinei "prietene", numele mari ale cinematografiei românești comuniste au ratat confruntarea cu marele cinema european, la care au avut acces după ce au scăpat de odioasa (doar pentru unii) cenzură. Dar asta nu i-a împiedicat să se înstăpânească, prin pârghii perfide de putere, peste conducerea cinematografiei și peste bugetele alocate acesteia. Au continuat să facă filme faraonice, pentru a-și satisface propria vanitate și sete de bani, în ciuda gustului publicului și al criticii contemporane.
A trebuit să treacă 15 ani, pentru ca noua generație de cineaști români, în frunte cu Cristi Puiu, să scape de obsesia bolnăvicioasă, mizeră și violentă a temelor (post)comuniste și să afirme noua identitate a filmului românesc: un film creativ, curajos, natural și original. De la "Moartea domnului Lăzărescu" (Cristi Puiu, "Un certain regard", Cannes 2005) și "A fost sau n-a fost" (Porumboiu, "Camera d'Or" Cannes 2006), nu a fost an în care cinematograful românesc să nu ia un premiu important în Europa. Ceea ce părea la început doar o modă trecătoare, filmul românesc a confirmat continuu, succesele lui Puiu și Porumboiu fiind dublate de cele ale lui Nemescu, Mungiu, Șerban, Sitaru sau Giurgiu. "Ursul de Aur", câștigat săptămâna trecută la Berlin de Călin Peter Netzer, cu "Poziția copilului", e o confirmare în plus a celei mai competitive industrii românești de export din ultimele două decenii. O industrie care rulează zeci de milioane de euro în România, o industrie care scoate anual din obscuritate și din foame numeroși actori de primă mână, o industrie care a adus în țară, la filmări, mari producții mondiale, o industrie care face ca România să țină capul de afiș în Europa și în lume, când vine vorba de talent, de sensibilitate și de creativitate. O industrie care a făcut mai mult pentru imaginea României decât toate ambasadele noastre. Din păcate, o industrie care continuă să fie izolată în țară de sus-pușii vechii generații de cineaști. Și, ca în atâtea alte cazuri, o industrie la al cărei succes statul român nu a avut nici cea mai neînsemnată contribuție. Pur și simplu, recentul succes al lui Netzer de la Berlin nu e decât încă un succes românesc pe cont propriu. Și la propriu, și la figurat.