Fetiţa de ciocolată
- Prima întrebare pe care ţi-ar pune-o oricine e legată de originea ta. E destul de neobişnuit să ai un tată african şi o mamă româncă...
- Da, mama e româncă, iar tatăl meu este din Congo. Nu ştiu să zic cât de altfel este viaţa într-o familie cu părinţi de rase şi naţionalităţi diferite, nu pot face comparaţie cu altceva, pentru că eu numai asta cunosc. Iar noi am trăit bine şi armonios, chiar şi atunci când părinţii mei au hotărât să se despartă (eu aveam vreo 13 ani). Nu am suferit prea tare, a fost o separare cât se poate de civilizată, iar tata a continuat să vină an de an în România, deşi are o altă familie în Congo. După părerea mea, este mai bine pentru copii ca doi părinţi care nu se mai iubesc să se despartă, decât să rămână împreună, iar copiii să fie martorii certurilor. Am avut o copilărie normală, împreună cu cei trei fraţi mai mici ai mei, cu grădiniţă, cu şcoală, cu joacă, cu multe julituri, căci am fost un copil destul de năzdrăvan. Pentru că ne-am tot mutat dintr-un cartier într-altul al Iaşiului, am schimbat des şi şcolile, dar, deşi poate părea ciudat, de fiecare dată m-am acomodat foarte repede. Îţi spun şi de ce: pentru că, mereu, toată lumea voia să se împrietenească cu fetiţa mulatră nou venită în clasă. Eram ceva inedit, dar asta a fost în avantajul meu - am avut mai mulţi prieteni decât alţi copii. Răutăţi? Au mai fost ici-colo, dar nu mai multe decât cele adresate unui copil mai gras, sau unui puşti cu ochelari sau unei fetiţe cu părul roşu, să spunem... Ştii cum e, copiii sunt cruzi, nu-şi dau seama cât de răutăcioşi pot fi decât abia când cresc. De astfel, de răutăţi am mai avut şi eu parte, dar, repet, ca orice copil, nu au fost amplificate exagerat din cauza culorii pielii, cum s-ar bănui.
- Spui că tatăl tău vine frecvent în România. Tu mergi în Congo?
- În Congo am fost prima dată la şaptesprezece ani, iar de atunci am mers an de an, mai puţin în 2012, când aventura Vocii României mi-a ocupat tot timpul. Prima plecare nu a fost deloc plănuită, tata era în România, se pregătea să se întoarcă în Africa, iar eu i-am spus, pur şi simplu: "Ia-mă şi pe mine". S-a bucurat, s-a dat peste cap şi a făcut rost de viză, de bilet de avion, şi aşa am ajuns prima dată pe tărâmurile tatălui meu, ale familiei lui africane.
- Cum e acolo, cum sunt oamenii, ţara? Ce culoare are Congo?
- Grea întrebare. Pot să spun că nu e atât de verde pe cât se crede (râde). Are culori calde. Oamenii sunt calzi, iubitori şi veseli, cei mai calzi din câţi am întâlnit. Nu ştiu de ce sunt aşa, pentru că probleme au şi ei, tentaţii au şi ei, sunt la fel de multe cluburi ca la noi sau ca peste tot, Internetul e la putere, lumea are aceeaşi rutină - serviciu, casă -, dar, cu toate astea, şi-au păstrat mai bine candoarea, bucuria şi căldura. De asemenea, mâncarea e senzaţională. Şi ce-mi place cel mai mult: nu ai nevoie decât de un rând de haine pentru tot anul, şi acela poate fi compus din tricou, o fustă şi sandale (râde). Cea mai mare surpriză pe care am avut-o în Congo a fost să constat că multă lume vorbeşte limba română. Au fost foarte mulţi studenţi congolezi în România şi mi s-a întâmplat, în repetate rânduri, să vorbesc româneşte cu tata, convinsă fiind că aşa nu ne înţelege nimeni, când, brusc, să intervină câte cineva în conversaţie, bucuros că-şi mai poate exersa limba română învăţată în studenţie. Altminteri, în Congo se vorbeşte franceză, ca limbă oficială, limba pe care o vorbesc şi eu acolo, de aceea nu m-am străduit vreodată să învăţ vreun dialect congolez.
De la matematică la muzică
- Revenind în ţara copilăriei tale...
O ieşeancă „jet-bejet”
- Când a cotit-o viaţa ta către scenă?
- Undeva prin gimnaziu, d-na Spătărelu, profesoara noastră de muzică, m-a desemnat solista corului. Aşa a început totul, dar nu a fost acela vreun moment de cotitură în viaţa mea. Îmi plăcea, îmi dădeam seama că pot cânta, dar cu mintea tot la informatică eram. Şi apoi, era minunat să te tot învoieşti de la ore să mergi la cor (râde). Îmi plăcea muzica, îmi plăcea că mă aplauda lumea, dar nu o luam deloc în serios. Muzica era o joacă pentru mine. Mult timp a fost aşa. În clasa a IX-a, aveam deja o trupă, se numea Joker, şi chiar erau nişte copii foarte talentaţi în acea trupă, toţi cu doi ani mai mici decât mine. Am câştigat şi ceva premii. În timpul liceului deja cântam în cluburile din Iaşi, cu trupa lui Victor Lavric (fiul Laurei Lavric, cântăreaţa de muzică populară), aveam petreceri private, deveneam tot mai cunoscută, dar cu toate astea eu tot un simplu hobby consideram muzica, eram convinsă că eu trebuie să urmez cariera părinţilor mei, să ajung un bun informatician. Ai mei nu mi-au interzis să cânt, doar mi-au atras atenţia că trebuie să am multă grijă de şcoală şi de studiu. La optsprezece ani, însă, am venit în Bucureşti, la facultate. Deodată, s-a deschis orizontul. Aveam mult timp, eram pe picioarele mele, am început să cânt tot mai mult, în diferite trupe (Macadam, Crossroads...). Cam în această perioadă pot spune că muzica a început să mă fure uşor, pe nesimţite, dar nu pot să identific un moment anume în care am conştientizat că, de fapt, cântatul este adevărata mea vocaţie. Muzica m-a învăluit, pur şi simplu, m-a tras înspre ea, până când nu am mai putut scăpa, iar acum ştiu cu siguranţă că ea este pasiunea mea, meseria mea, menirea mea în viaţă. Matematica, însă, îmi pune în continuare ordine în gânduri.
Fericire cu accent moldovenesc
Foto: Smaranda Hobinca (2)
- Spune multe. Nu ştiu dacă victoria mea e neapărat un semn că evoluăm, că suntem mai toleranţi. E totuşi ceva. Concursul în sine? E cu adevărat surprinzătoare şi extraordinară aventura acestui concurs. De la preselecţii până în finală eşti în priză permanent, înveţi enorm. Abia aşteptam ziua următoare, să mă întâlnesc cu colegii, precum în anii de şcoală. Emoţiile de pe scenă, aşteptarea... totul a fost extraordinar. Consider Vocea României unul dintre cele mai frumoase momente ale vieţii mele, mi-ar fi plăcut să continue. Nu am crezut niciodată că voi câştiga. Toată lumea credea în mine, toţi îmi spuneau că voi fi prima, dar eu nu am crezut asta până în ultima clipă. Iar când s-a întâmplat, am fost în stare de şoc o vreme, nici acum nu sunt sigură că mi-a trecut. Lucrurile încep, însă, să se mişte altfel pentru mine. Am semnat un contract cu casa de discuri Universal Music, am reuşit să-mi alcătuiesc propria trupă, am cântat deja împreună, chiar la Iaşi. Horia Brenciu, profesorul meu drag din timpul concursului şi acum prietenul meu la fel de drag, m-a tot invitat la diferite spectacole de-ale lui, iar în martie voi fi alături de el, la Sala Palatului. Am, totuşi, o mică teamă, aş vrea cu adevărat să reuşesc, să mă impun. Există pericolul acesta să te risipeşti - eşti marele câştigător, eşti băgat în seamă un timp, iar apoi dispari. Mă tem de asta, aud mereu o voce în cap care mă avertizează de acest pericol şi îmi doresc enorm să-l evit.
- Ce urmează acum în cariera ta?
- Muzical, urmează un duet cu Horia Brenciu, apoi o melodie solo, iar apoi sper că multe, multe alte piese şi albume şi concerte. Multă muzică. Dar să ştii că simt o mare presiune pe umeri, o mare responsabilitate, care sper să nu se transforme în povară. De când am devenit cunoscută, lumea pune foarte multă presiune pe mine: "Eşti prima femeie care câştigă un concurs de talente", sau fetiţele care mă văd pe stradă şi spun că vor să ajungă ca mine. Eu nu sunt obişnuită cu astfel de lucruri, mă responsabilizează teribil. Să am grijă ce spun, cum mă comport, fiecare detaliu. Cu toate astea, simt că nu vreau să mă schimb în nici un fel. Îmi place de mine aşa cum sunt şi nu vreau să mă las schimbată dintr-atâta lucru cum e celebritatea.
- Şi ce fel de om eşti?
Doi învingători: cu profesorul ei, Horia Brenciu
- Schimbând puţin registrul, cum vede Julie Mayaya România prezentului?
- La fel ca orice persoană care a trăit toată viaţa aici. Românica e o ţară frumoasă şi, în ciuda pornirilor constante şi repetate pe care le avem de a o părăsi când oamenii din ea ne supără, ea continuă să rămână populată, iar noi continuăm să trăim în ea şi să tot amânăm plecarea. Asta totuşi spune multe despre farmecul ţării mele, pe care eu, personal, o iubesc foarte mult, chiar şi când mă supără. Cel mai tare mi-e ciudă să ştiu ce frumoasă e, câte are de oferit şi cât de puţin reuşim să "ne folosim" de ea. Îmi mai este ciudă şi de acutul sentiment pe care-l am că situaţia nu se va schimba prea curând. Nu fac politică, habar nu am de ea, doar îmi iubesc ţara şi îmi doresc ca ea să crească. În altă ordine de idei, nu trebuie să vă luaţi după "ghicitoarea" Julie Mayaya, pentru că ea nu a prevăzut deloc că va câştiga Vocea României (râde).
- Nu pot să nu remarc deliciosul accent moldovenesc ce continuă să-ţi condimenteze vorba, iar asta, împreună cu culoarea pielii tale, dă o combinaţie irezistibilă... Ce moştenire ţi-a lăsat Iaşiul, pe lângă grai?
- Aaaaa, îl iubesc. Mi-a dat totul. Tot ce sunt eu e de acolo. E casa mea, locul meu de suflet. Îl ador, pentru cele două aspecte ale lui nemaipomenite. Pe deoparte e Iaşiul studenţesc, cu forfota lui extraordinară, cu distracţii, cu viaţă culturală, o nebunie. Apoi vin vacanţele, iar oraşul îşi reduce volumul la maximum, e o linişte incredibilă, te plimbi prin Copou, pe sub tei, simţi un cu totul alt aer. Aspectele acestea contradictorii fac Iaşiul un loc unic. Îl ador.
- Iubirea mea doarme acum. La propriu. Sunt foarte fericită, iubesc acelaşi bărbat de vreun an. Nu mă îndrăgostesc uşor, dar când iubesc, o fac cu toată fiinţa mea. Nu există jumătăţi de măsură în dragoste, precum în muzică, în artă în general. Mă implic foarte mult, sunt trup şi suflet lângă cel pe care-l iubesc şi cred că aşa trebuie să fie, deşi unii mă contrazic. Nu cred că lumea nu mai iubeşte, deşi prezentul ne lasă această impresie, cred doar că oamenilor le este mai frică azi să se lase purtaţi de valul iubirii, se înfrânează din nu ştiu ce motive, ce frici. E păcat.
- Trăieşti momentul maxim al vieţii tale?
- Categoric, DA. Sunt foarte fericită.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
