Femeia care alungă ploaia

Soarele din mijlocul furtunii

"Da, o femeie care ştie să «întoarcă» ploaia! O ţă­rancă, o femeie simplă. Am văzut asta cu ochii mei, anul trecut, când am fost ultima oară acasă, în satul meu părintesc din Bucovina", îmi scria recent din Ame­rica, Marian Ghilea, fizicianul român despre care am scris în reportajul "Omul care a atins cerul", fost co­leg de clasă cu mi­ne, în liceu. Ştiam, şi eu, că ase­me­nea oameni există. Mai cercetasem, ca reporter, cazuri ale unor descân­tă­tori bătrâni ce ştiau să "poar­te" ploile doar cu puterea unor cuvinte magice. Dar îmi vorbiseră despre ei nişte inşi ce aflaseră mai de­grabă din auzite, decât să fi vă­zut cu ochii lor cum o fe­meie opreşte o furtună. Or, acum, mărturia venea din par­tea unui cercetător rigu­ros, un om sceptic cu "mi­­racolele" populare, care nu-şi permite să bată câm­pii nici un pas dincolo de exactitatea ştiinţei. "Nu pot să vor­besc decât despre ceea ce văd, ce poate fi supus observaţiei", a fost me­reu suprema lui replică. Iar acum a văzut. Departe, în satul lui părintesc numit Benia, undeva în nordul înde­părtat al României, în Obcinele Bucovinene. A văzut cum peste toţi munţii ploua torenţial, în cascade, doar pământul bătrânei descântătoare era neatins, ba chiar însorit, "ca şi cum o barieră nevăzută ar fi oprit poto­pul exact la hotarele lui, pe-o rază de vreo 300-400 de metri. "Am văzut fenomenul pe viu. Mi s-a spus că fe­meia din acel loc ştie să «întoarcă» ploaia şi-am mers să văd. Şi-am vă­zut. Unde ne aflam noi ploua intens, dar zona res­pectivă, ograda femeii, cu fânul încă ne­strâns, a fost ferită de urgie. Era vorba de forţa acelui des­cântec pe care-l făcuse. Nu ştiu dacă a fost o co­incidenţă. Dar sunt convins că puterea gândurilor noastre este imen­să şi încă insuficient cercetată. Cine poate şti unde sunt cu adevărat limitele? Chiar şi în fizică, ase­me­nea «controlări» ale ploii sunt complicate şi costi­si­toa­re. Aflasem de acele experimente ale ru­şilor sau chi­nezilor, ce reuşeau să evite ploaia, în locu­rile de in­teres, prin generarea ei în zone adiacente, cu aju­torul iodurii de argint, al zăpezii carbonice sau al pro­panului, folosind instrumente aviatice speciale, dar e vorba de tehnici cu costuri enorme, poluante, folosite mai mult politic şi militar. Or, la mine în sat, o femeie pe care-o cunoşteam de copil făcea asta doar cu nişte simple... cuvinte! Un descântec pe care-l «moş­tenise» cândva. Se spune şi azi că mai sunt în zonă per­soane care ar cunoaşte acest meşteşug magic. Atât ştiu. Atât am văzut..."

Vorbe la gura sobei

Şi iată-mă iarăşi în Bu­co­vina, într-o iarnă cumplit de geroasă, dar atât de îm­belşugată-n zăpezi, pornit pe drum de munte, să în­ves­tighez această stranie pu­tere a unor oameni, care mă fascina de atâta vreme. "Cum să opreşti ploaia, tu, un simplu om? Să muţi no­rii pe cer... Cum să faci să nin­gă, sau să opreşti zăpa­da să cadă?..." Gândurile astea le aveam încă de prin co­pilărie, pe când simţeam uneori că am putea avea "ha­­ruri" mult mai mari decât cele obişnuite, că eu însumi aş fi putut schim­ba, în anumite mo­mente de concen­trare, chiar lucruri din afara noastră, doar cu forţa tai­­nică a gândului... As­ta îmi aminteam, ca-ntr-un somn, laora şapte di­mineaţa, privind pe fe­reas­tra autobu­zului ra­blagit ce urca anevoios, cu cel mult 20 de kilo­metri la oră, obcinele ca de basm, rotunjite de omăt, de pe valea Bre­zei, căsoaiele buco­vi­ne­ne cu fumuri tih­nite ie­şind din hornuri şi lămpi încă aprinse-n feres­tre, cei câţiva călători băştinaşi zgribuliţi în şube ru­seşti, strângând în braţe sacoşe mari de rafie, fiecare cufun­dat în el însuşi, calm, ca-ntr-o fără de sfârşit aşteptare. Sunt dintre ultimii care coboară şi cred că între timp adormisem. Rar am tră­it un asemenea frig, ca-n drumul pe jos până la casa cea albă a Mar­garetei, mama amicului meu din America, care deja mă aştepta în poar­tă, o gospodinuţă scun­dă şi firavă, ce-mi ajun­ge până la piept şi care mă priveşte cu capul plecat pe o parte şi-un zâm­bet uşor ironic, mus­trător, dar dră­găs­tos, ca pe-un fiu: "Măi băiete, măi... Da greu ai mai vinit!... Ce ţi s-o făcut de poveşti tocma' acuma, de Geru' Bobo­tezii? Na, hai să re­zol­văm treaba!...". Şi mă ia de braţ şi mă duce până la o vecină de-a ei, Eu­dochia Droniuc, cea împreună cu care a văzut, vara trecută, miracolul "întoarcerii" plo­ii, o femeiuţă aprigă şi energică, la cei 67 de ani ai săi.
Le rog pe cele două femei să mai stăm un pic, să-mi trag sufletul. E plăcut aici, în odaia asta huţulă plutind în penumbră, cu covoare bătrâne pe pereţi, ţesute în valuri, tigăi colorate, atârnate în cuie deasu­pra plitei în care mocneşte jar, poze cu strămoşi şi sfinţi po­somorâţi pe sub grinzi, în icoane... Mă aşez lângă cuptor, încă înfofolit în palton, şi nu-mi pot scoate frigul din oase, tremurând fără voie. Gazda, Eudochia, găseşte soluţia: un păhăruţ de rachiu. Şi zâmbeşte. Mă bucur, mă simt bine în căsuţa ei, lumina unei lămpi este încă aprinsă, fiindcă afară abia se lu­minează de ziuă. "Da, se întâmplă multe lucruri aici", întăreşte Eu­dochia Droniuc, după ce-i zic că toată valea asta, de la Botuş şi până la Suliţa, e foarte frumoasă, dar destul de stranie, cu alt fel de oameni decât oriunde în restul ţării. "Adevărat, îs mulţi oa­meni cu puteri mari. Noi, ăştia de aici, am fost mereu mai sânguroşi, rupţi de lume. Unii încă o păstrat descântecu', din bătrâni. Nu s-o pierdut. Fac multe!... Nu numai că plimbă ploile. Vindecă, cu descântec. Da' te poate face şi să-ţi pierzi minţile, să nu mai ştii ce-i cu tine. Şi azi încă-s mulţi care ştiu să ieie mana vacilor. Au vacă de lemn în pod care dă lapte, alţii care ţin «băiat» în casă, adică diavol ieşit dintr-un ou clocit la subţioară pe care-l ţin ca slugă şi le face toate dorinţele... Se-ntâmplă multe, da' nu-i voie să vor­beşti. Eu... ", zice, şi-şi îndeasă zvâc­nit pă­rul şuvoi, sub năframa cea verde. "Eu vă zic cinstit: «mă tem!»".

Secretul descântecului

Şi apoi încep să-mi zică amândouă des­pre întâm­plarea cu întorsul ploilor. Bineîn­ţeles, cu Eudochia în rolul principal, Mar­gareta doar încuviinţând sau com­pletând: "Eram astă vară, la fân, noi, Marian, şi o altă femeie de aicea din sat. Aicea pe dea­lu' Tatarca. Şi-o venit o furtunăăă!... Pră­păd făcea. Cu grindină, cu vân­toase, te lua pe sus în aer! Am fugit tăţi într-o ca­suţă şi ne-am bagat acolo. Ş' apăi numa' ce am văzut că, în toată furtuna 'ceea mare, era un singur loc cu soare: pământu'lu Areta Rebenciuc! Ca o rază mare, ce ieşea din­tr-o crăpătură din nori şi bătea numa' aco­lo. Pisti tăt în jur, potop. La-nceput, n-am văzut-o pe ea. Da' pe urmă s-o ivit. Stătea pe pamântu' ei, în soare, şi se uita la prăpădu' din jur. Am zis: «Doamne, pe femeia asta ploaia n-o poate atinge...»".
Areta Rebenciuc e cunoscută în zonă pentru descân­tecele vechi pe care le ştie. Ea însăşi i-a măr­turisit odată Eudochiei că ea poa­te să întoarcă ploile. Asta a fost mai demult, înainte ca un eveni­ment anu­me să se întâmple, căci de atunci nu mai vorbeşte cu ni­­meni despre asta. "Zâcea că, atunci când vede ploa­ia venind, ea se ascunde după o claie, cu faţa spre apus şi zâce un descân­tec, pe care nu l-ar dez­vălui la nimenea, nici bătută". După cla­ie, ascunsă de orice priviri, face cu un toporaş o cruce în parul clăii şi-l lasă înfipt spre direcţia de unde vine ploaia, pe urmă rosteşte cuvintele vrăjite. "Îs cuvinte foarte tari. Trebuie zise într-un fel anumit, cântat, ca o mu­zică şi-un murmur aşa... Îi complicaaat!... Tre' să în­veţi, să le repeţi de multe ori, ca să prindă vraja. Eu sau dumneata, dacă le-am zice, n-ar avea nici o pu­tere. Pe Areta o-nvăţat-o un moşneag de aici, din Benia, unu' moş Mihtoade. Cecileac Nicolai era nu­mele lui, da' tătă lumea îi zicea numa' aşa: moş Mih­toade. Acela era vrăjitor taaare!... Cât în lună, ce nu gân­deşti, aia făcea!... O murit pe la 100 de ani. Ş'apăi când o simţit c-o să moară (c-aiştia ştiu di­nainte şi ziua, ba şi chiar ora când mor!), moşneagu' o luat-o pe Areta şi-o dăscălit-o.Dânsa o stat pe lângă el şi-o învăţat cum se zic cuvintele'celea! Zile la rând o stat şi l-o ascultat. De ce-o ales-o tocma' pe dânsa, nu ştiu. Poate fiindc-o fost vecini şi l-o ajutat la bă­trâneţe. Poate c-o văzut în ea ceva, că-i bună de descântec... Tre' să fii tare, stăpân pe tine, ca să faci. I-o zis să nu mai zică la nimeni cuvintele, în nici un chip. Că dacă ies din gura ei şi le-aude orişice fiinţă omenească, nu mai îs de folos, ţi se ia daru', îşi pierd tătă puterea. O pus-o să jure că n-o să le spună, o legat-o cu blestem să nu le deie mai departe decât când o îmbătrâni şi-o să simtă că moare. Şi atuncea, nu­ma' la un sângur om. Unu' sângur! Asta-i legea descân­tătorilor. Niciodată să nu-nveţi pe unu' mai bă­trân ca tine. Şi niciodată să nu spui, decât când te apropii de-a muri...".
Descântătoarea i-a spus toate astea, cândva, Eudo­chiei. Sunt totuşi prietene, vecine. Dar acum câţiva ani, ea i-a tămăduit vaca unei sătence, pe nume Mo­ro­şanca. "I-a întors mana", darul laptelui, doar cu un sin­gur descântec. Văzând miracolul, femeia a spus prin tot satul ce puteri grozave are vecina ei, dorind să o laude, cumva. Vorbele sale au ajuns însă şi la ure­chile preotului, care a afurisit-o în biserică, înaintea tuturor oamenilor. De atunci, oricând o întrebi despre aşa ceva, Areta e mută. Stă şi se uită la tine şi nu spu­ne nici un cuvânt. De parcă nici n-ar înţelege ce zici. "Dac-ar auzi ea ce vorbim noi acuma despre dânsa, apăi ar face prăpăd din amândouă. Ferească Dum­ne­zeu!", zice Eudochia şi cele două femei îşi fac cu tea­mă sfânta cruce.

Moş Droniuc

Mă uluieşte, de fapt, un singur lucru: cele două femei chiar cred că aşa se întâmplă. Că un om poate mişca norii pe cer cu cuvintele lui. Mai ales că au văzut întâmplarea cu ochii lor. Sunt o mulţime de oa­meni în toate satele astea care încă cred, la fel ca şi în "faceri" şi "desfaceri", în întâmplări fără înţeles. Le-ntreb, iarăşi şi iarăşi, cum este posibil. Nu prea ştiu să îmi răspundă. Au convingerea că nici descân­tă­toarea n-ar şti să explice, dacă ar fi întrebată. În schimb, Margareta şi Eudochia se oferă să mă conducă până la un înţelept al satului, Alexandru Droniuc, care e mai bătrân şi ştie "cât în stele". Şi-a scris în caiete toate tainele astea, e un fel de sfetnic al întregii obşti săteşti. Nu stă "departe", doar la vreo trei kilometri, prin ză­pezi până la ge­nunchi, prin acelaşi ger ce mă terorizase, dar e deja amiază şi m-am mai întremat. Pe drum, am impresia că Eudochiei îi e cam ruşine, chiar puţin teamă, să fie vă­zută cu mine pe uliţa ma­re, după ce îmi po­vestise de toate vrăjile astea. Merge parcă po­sacă, roşie-n obraji, me­reu cu vreo şase-şap­te paşi înainte, fără să întoarcă capul. Când ajungem la stra­dă, Margareta se scu­ză, ne urează succes şi se întoarce zicând că trebuie să meargă să dea la vaci.
În gospodăria bă­trâ­nului Droniuc e agitaţie. Câţiva vecini zdraveni îi urcă fânul în podul şurii, doi sunt sus, doi jos, e plăcut să priveşti treaba asta a lor bărbă­tească, muncind ca-ntr-un nor, risipind peste tot, prin ogradă, pe grajduri, peste zăpezi, pulberi parfumate de firişoare fine de iarbă uscată. În casă, Areta (numele e foarte răspândit între huţuli), nevasta lui moş Dro­niuc, o bătrână înaltă şi ma­sivă, caută şchio­pă­tat cheia uşiţei de la cu­tia pendulei vechi din perete. De dimineaţă, nu mai bate. Vrea doar să deschidă, să atingă pu­ţin limba în­cre­me­nită, să audă ia­răşi tic-tac-ul acela tih­nit pe ca­re-l ştie de când lumea, şi dangătul ca de clopot, din jumătate în jumătate de oră. E aproa­pe dis­pe­rată, nu se simte bine fă­ră ticăitul acela ce ră­suna prin în­că­peri. Nu se poate con­centra, n-are stare. Ca şi cum ar su­păra-o ceva dinlă­un­trul ei - că-i prea tăcere, că tim­pul s-a oprit. În mijlocul odăii, pe pat, stă drept, ne­clintit, un mo­şuleţ cu ochii al­baş­tri, ce se uită în gol. Cli­peşte, cred, o dată la două-trei mi­nu­te. Stra­nie lume, îmi zic: fe­me­ia asta imensă care ca­ută o cheie de pendu­lă şi omuleţul ei, pe pat, ce priveşte ceva ne­de­fi­nit, cu ochii încremeniţi precum timpul... Nu­mai în partea asta îndepărtată de ţară mai poţi vedea aşa ceva. Ceva de film rusesc, străvechi, pravos­lavnic, se as­cunde în toţi aceşti oameni. Şi Eudochia, care se aşază într-un colţ, lângă cuptorul alb, dez­mier­dându-i pe cei doi bătrâni cu vorbe bune, şi promi­ţându-le că o să caute cheia împreună cu dânşii. Abia într-un târziu, în­drăzneşte să le zică: "Au­ziţi, dum­nea­voastră nu ştiţi ceva des­pre treaba asta, cu în­torsu' ploii?..."

Satul cu minuni

Moş Droniuc vorbeşte de parcă şi-ar privi pe viu trecutul, la o palmă în faţa ochilor. Relatează conti­nuu, fără să clipească, ceea ce "vede". O succesiune ha­­lu­­ci­nantă de imagini, cu vră­jitori şi alungători ai ploilor, "grindinari" bătrâni ca­re aveau puterea "să tri­mită pe pă­dure" gheaţa de pe un sat întreg, prote­jând toţi oa­menii, vechi "militari", fugari cu veacuri în ur­mă din Pocuţia, care veneau de acolo cu meşte­şuguri se­crete, oameni ce cântau la vioară înaintea furtunilor, ca să le îm­buneze, magi care păstrau în casă diavoli ca nişte mumii micuţe în racle de aramă, poveşti cu cea de-a şap­tea generaţie de înain­temergători Dro­niuci, ca­re-au întemeiat satul ăsta, de la care li se tra­ge toată pu­terea des­cân­tătorilor de azi. Lu­cid, încruntat, lim­pe­de, Ale­xandru Droniuc ştie. Ştie toată epopeea sa­tului său, de la facere şi până azi. Împrejurul său, aplecate, se învârt discret cele două femei, în tăcere. "Doamne, unde-oi fi prapadit cheia aia?", murmură ici-când Areta, ne­vasta lui....
Oricum, explicaţia bătrânului Droniuc mi s-a părut a fi cea mai fascinantă dintre toate: "Cuvintele îs pu­ter­nice fiindcă-s cuvinte moş­tenite din bătrâni. Nu îi aşa, cum am vorbi noi acuma. Au putere de la bătrâni, unii de la alţii. Secretu' moştenit îi cel mai puternic, şoptit la ureche când mori. Îi laşi moştenire la celă­lalt tătă puterea ta. Câţi pot să ţină un se­cret o viaţă? Când descântă unu', nu descântă numa' el sângur. Descântă prin dân­sul tăţi bătrânii, cu toată ştiinţa lor..." Puţine ori am auzit vorbe aşa de "tari". În jurul nos­tru, femeile mai caută cheia. Par că nici nu ne as­cultă. E tăcere. Sus, în perete, timpul e tot oprit. Dacă ar bate la fix, clopotul amplu al pendulei ar trebui să vestească ora patru la amiază.

***

Spre seară, ultimul autobuz. Greu se învoieşte Eudochia să facem un ocol, în drumul spre staţie, ca să-mi arate casa descântătoarei. O văd - departe, înal­tă, cu acareturi, pământ mult, fânare, grajduri, gospo­dărie în toată firea. Destul de izolată de restul satului, to­tuşi. Culmea, chiar atunci când ne-am oprit să o pri­vim, de la distanţă, în ogradă a ieşit... Areta! Stătea în prag şi se uita, către noi parcă. Mi s-a părut foarte ma­re la trup, robustă, roşie în obraji, cu părul blond, îm­pletit în nişte cozi subţiri. Abia îşi potrivea năframa pe creştet, parcă sculată dintr-un somn. Eudochia m-a tras de mână şi mi-a făcut semn să mergem puţin mai în­co­lo, după nişte pomi tineri. Mă roagă mult să nu mă duc la ea, să n-o întreb nimic. Printre ramuri, încă o mai văd. Descântătoarea stă în faţa casei ei, liniştită, ca ori­ce femeie între femeile satului. O gospodină, în pra­gul casei sale. Dar se uită parcă mereu spre drum, doar înspre drum, în direcţia noastră.