"Da, o femeie care ştie să «întoarcă» ploaia! O ţărancă, o femeie simplă. Am văzut asta cu ochii mei, anul trecut, când am fost ultima oară acasă, în satul meu părintesc din Bucovina", îmi scria recent din America, Marian Ghilea, fizicianul român despre care am scris în reportajul "Omul care a atins cerul", fost coleg de clasă cu mine, în liceu. Ştiam, şi eu, că asemenea oameni există. Mai cercetasem, ca reporter, cazuri ale unor descântători bătrâni ce ştiau să "poarte" ploile doar cu puterea unor cuvinte magice. Dar îmi vorbiseră despre ei nişte inşi ce aflaseră mai degrabă din auzite, decât să fi văzut cu ochii lor cum o femeie opreşte o furtună. Or, acum, mărturia venea din partea unui cercetător riguros, un om sceptic cu "miracolele" populare, care nu-şi permite să bată câmpii nici un pas dincolo de exactitatea ştiinţei. "Nu pot să vorbesc decât despre ceea ce văd, ce poate fi supus observaţiei", a fost mereu suprema lui replică. Iar acum a văzut. Departe, în satul lui părintesc numit Benia, undeva în nordul îndepărtat al României, în Obcinele Bucovinene. A văzut cum peste toţi munţii ploua torenţial, în cascade, doar pământul bătrânei descântătoare era neatins, ba chiar însorit, "ca şi cum o barieră nevăzută ar fi oprit potopul exact la hotarele lui, pe-o rază de vreo 300-400 de metri. "Am văzut fenomenul pe viu. Mi s-a spus că femeia din acel loc ştie să «întoarcă» ploaia şi-am mers să văd. Şi-am văzut. Unde ne aflam noi ploua intens, dar zona respectivă, ograda femeii, cu fânul încă nestrâns, a fost ferită de urgie. Era vorba de forţa acelui descântec pe care-l făcuse. Nu ştiu dacă a fost o coincidenţă. Dar sunt convins că puterea gândurilor noastre este imensă şi încă insuficient cercetată. Cine poate şti unde sunt cu adevărat limitele? Chiar şi în fizică, asemenea «controlări» ale ploii sunt complicate şi costisitoare. Aflasem de acele experimente ale ruşilor sau chinezilor, ce reuşeau să evite ploaia, în locurile de interes, prin generarea ei în zone adiacente, cu ajutorul iodurii de argint, al zăpezii carbonice sau al propanului, folosind instrumente aviatice speciale, dar e vorba de tehnici cu costuri enorme, poluante, folosite mai mult politic şi militar. Or, la mine în sat, o femeie pe care-o cunoşteam de copil făcea asta doar cu nişte simple... cuvinte! Un descântec pe care-l «moştenise» cândva. Se spune şi azi că mai sunt în zonă persoane care ar cunoaşte acest meşteşug magic. Atât ştiu. Atât am văzut..."
Vorbe la gura sobei
Şi iată-mă iarăşi în Bucovina, într-o iarnă cumplit de geroasă, dar atât de îmbelşugată-n zăpezi, pornit pe drum de munte, să învestighez această stranie putere a unor oameni, care mă fascina de atâta vreme. "Cum să opreşti ploaia, tu, un simplu om? Să muţi norii pe cer... Cum să faci să ningă, sau să opreşti zăpada să cadă?..." Gândurile astea le aveam încă de prin copilărie, pe când simţeam uneori că am putea avea "haruri" mult mai mari decât cele obişnuite, că eu însumi aş fi putut schimba, în anumite momente de concentrare, chiar lucruri din afara noastră, doar cu forţa tainică a gândului... Asta îmi aminteam, ca-ntr-un somn, laora şapte dimineaţa, privind pe fereastra autobuzului rablagit ce urca anevoios, cu cel mult 20 de kilometri la oră, obcinele ca de basm, rotunjite de omăt, de pe valea Brezei, căsoaiele bucovinene cu fumuri tihnite ieşind din hornuri şi lămpi încă aprinse-n ferestre, cei câţiva călători băştinaşi zgribuliţi în şube ruseşti, strângând în braţe sacoşe mari de rafie, fiecare cufundat în el însuşi, calm, ca-ntr-o fără de sfârşit aşteptare. Sunt dintre ultimii care coboară şi cred că între timp adormisem. Rar am trăit un asemenea frig, ca-n drumul pe jos până la casa cea albă a Margaretei, mama amicului meu din America, care deja mă aştepta în poartă, o gospodinuţă scundă şi firavă, ce-mi ajunge până la piept şi care mă priveşte cu capul plecat pe o parte şi-un zâmbet uşor ironic, mustrător, dar drăgăstos, ca pe-un fiu: "Măi băiete, măi... Da greu ai mai vinit!... Ce ţi s-o făcut de poveşti tocma' acuma, de Geru' Bobotezii? Na, hai să rezolvăm treaba!...". Şi mă ia de braţ şi mă duce până la o vecină de-a ei, Eudochia Droniuc, cea împreună cu care a văzut, vara trecută, miracolul "întoarcerii" ploii, o femeiuţă aprigă şi energică, la cei 67 de ani ai săi.
Le rog pe cele două femei să mai stăm un pic, să-mi trag sufletul. E plăcut aici, în odaia asta huţulă plutind în penumbră, cu covoare bătrâne pe pereţi, ţesute în valuri, tigăi colorate, atârnate în cuie deasupra plitei în care mocneşte jar, poze cu strămoşi şi sfinţi posomorâţi pe sub grinzi, în icoane... Mă aşez lângă cuptor, încă înfofolit în palton, şi nu-mi pot scoate frigul din oase, tremurând fără voie. Gazda, Eudochia, găseşte soluţia: un păhăruţ de rachiu. Şi zâmbeşte. Mă bucur, mă simt bine în căsuţa ei, lumina unei lămpi este încă aprinsă, fiindcă afară abia se luminează de ziuă. "Da, se întâmplă multe lucruri aici", întăreşte Eudochia Droniuc, după ce-i zic că toată valea asta, de la Botuş şi până la Suliţa, e foarte frumoasă, dar destul de stranie, cu alt fel de oameni decât oriunde în restul ţării. "Adevărat, îs mulţi oameni cu puteri mari. Noi, ăştia de aici, am fost mereu mai sânguroşi, rupţi de lume. Unii încă o păstrat descântecu', din bătrâni. Nu s-o pierdut. Fac multe!... Nu numai că plimbă ploile. Vindecă, cu descântec. Da' te poate face şi să-ţi pierzi minţile, să nu mai ştii ce-i cu tine. Şi azi încă-s mulţi care ştiu să ieie mana vacilor. Au vacă de lemn în pod care dă lapte, alţii care ţin «băiat» în casă, adică diavol ieşit dintr-un ou clocit la subţioară pe care-l ţin ca slugă şi le face toate dorinţele... Se-ntâmplă multe, da' nu-i voie să vorbeşti. Eu... ", zice, şi-şi îndeasă zvâcnit părul şuvoi, sub năframa cea verde. "Eu vă zic cinstit: «mă tem!»".
Secretul descântecului
Şi apoi încep să-mi zică amândouă despre întâmplarea cu întorsul ploilor. Bineînţeles, cu Eudochia în rolul principal, Margareta doar încuviinţând sau completând: "Eram astă vară, la fân, noi, Marian, şi o altă femeie de aicea din sat. Aicea pe dealu' Tatarca. Şi-o venit o furtunăăă!... Prăpăd făcea. Cu grindină, cu vântoase, te lua pe sus în aer! Am fugit tăţi într-o casuţă şi ne-am bagat acolo. Ş' apăi numa' ce am văzut că, în toată furtuna 'ceea mare, era un singur loc cu soare: pământu'lu Areta Rebenciuc! Ca o rază mare, ce ieşea dintr-o crăpătură din nori şi bătea numa' acolo. Pisti tăt în jur, potop. La-nceput, n-am văzut-o pe ea. Da' pe urmă s-o ivit. Stătea pe pamântu' ei, în soare, şi se uita la prăpădu' din jur. Am zis: «Doamne, pe femeia asta ploaia n-o poate atinge...»".
Areta Rebenciuc e cunoscută în zonă pentru descântecele vechi pe care le ştie. Ea însăşi i-a mărturisit odată Eudochiei că ea poate să întoarcă ploile. Asta a fost mai demult, înainte ca un eveniment anume să se întâmple, căci de atunci nu mai vorbeşte cu nimeni despre asta. "Zâcea că, atunci când vede ploaia venind, ea se ascunde după o claie, cu faţa spre apus şi zâce un descântec, pe care nu l-ar dezvălui la nimenea, nici bătută". După claie, ascunsă de orice priviri, face cu un toporaş o cruce în parul clăii şi-l lasă înfipt spre direcţia de unde vine ploaia, pe urmă rosteşte cuvintele vrăjite. "Îs cuvinte foarte tari. Trebuie zise într-un fel anumit, cântat, ca o muzică şi-un murmur aşa... Îi complicaaat!... Tre' să înveţi, să le repeţi de multe ori, ca să prindă vraja. Eu sau dumneata, dacă le-am zice, n-ar avea nici o putere. Pe Areta o-nvăţat-o un moşneag de aici, din Benia, unu' moş Mihtoade. Cecileac Nicolai era numele lui, da' tătă lumea îi zicea numa' aşa: moş Mihtoade. Acela era vrăjitor taaare!... Cât în lună, ce nu gândeşti, aia făcea!... O murit pe la 100 de ani. Ş'apăi când o simţit c-o să moară (c-aiştia ştiu dinainte şi ziua, ba şi chiar ora când mor!), moşneagu' o luat-o pe Areta şi-o dăscălit-o.Dânsa o stat pe lângă el şi-o învăţat cum se zic cuvintele'celea! Zile la rând o stat şi l-o ascultat. De ce-o ales-o tocma' pe dânsa, nu ştiu. Poate fiindc-o fost vecini şi l-o ajutat la bătrâneţe. Poate c-o văzut în ea ceva, că-i bună de descântec... Tre' să fii tare, stăpân pe tine, ca să faci. I-o zis să nu mai zică la nimeni cuvintele, în nici un chip. Că dacă ies din gura ei şi le-aude orişice fiinţă omenească, nu mai îs de folos, ţi se ia daru', îşi pierd tătă puterea. O pus-o să jure că n-o să le spună, o legat-o cu blestem să nu le deie mai departe decât când o îmbătrâni şi-o să simtă că moare. Şi atuncea, numa' la un sângur om. Unu' sângur! Asta-i legea descântătorilor. Niciodată să nu-nveţi pe unu' mai bătrân ca tine. Şi niciodată să nu spui, decât când te apropii de-a muri...".
Descântătoarea i-a spus toate astea, cândva, Eudochiei. Sunt totuşi prietene, vecine. Dar acum câţiva ani, ea i-a tămăduit vaca unei sătence, pe nume Moroşanca. "I-a întors mana", darul laptelui, doar cu un singur descântec. Văzând miracolul, femeia a spus prin tot satul ce puteri grozave are vecina ei, dorind să o laude, cumva. Vorbele sale au ajuns însă şi la urechile preotului, care a afurisit-o în biserică, înaintea tuturor oamenilor. De atunci, oricând o întrebi despre aşa ceva, Areta e mută. Stă şi se uită la tine şi nu spune nici un cuvânt. De parcă nici n-ar înţelege ce zici. "Dac-ar auzi ea ce vorbim noi acuma despre dânsa, apăi ar face prăpăd din amândouă. Ferească Dumnezeu!", zice Eudochia şi cele două femei îşi fac cu teamă sfânta cruce.
Moş Droniuc
În gospodăria bătrânului Droniuc e agitaţie. Câţiva vecini zdraveni îi urcă fânul în podul şurii, doi sunt sus, doi jos, e plăcut să priveşti treaba asta a lor bărbătească, muncind ca-ntr-un nor, risipind peste tot, prin ogradă, pe grajduri, peste zăpezi, pulberi parfumate de firişoare fine de iarbă uscată. În casă, Areta (numele e foarte răspândit între huţuli), nevasta lui moş Droniuc, o bătrână înaltă şi masivă, caută şchiopătat cheia uşiţei de la cutia pendulei vechi din perete. De dimineaţă, nu mai bate. Vrea doar să deschidă, să atingă puţin limba încremenită, să audă iarăşi tic-tac-ul acela tihnit pe care-l ştie de când lumea, şi dangătul ca de clopot, din jumătate în jumătate de oră. E aproape disperată, nu se simte bine fără ticăitul acela ce răsuna prin încăperi. Nu se poate concentra, n-are stare. Ca şi cum ar supăra-o ceva dinlăuntrul ei - că-i prea tăcere, că timpul s-a oprit. În mijlocul odăii, pe pat, stă drept, neclintit, un moşuleţ cu ochii albaştri, ce se uită în gol. Clipeşte, cred, o dată la două-trei minute. Stranie lume, îmi zic: femeia asta imensă care caută o cheie de pendulă şi omuleţul ei, pe pat, ce priveşte ceva nedefinit, cu ochii încremeniţi precum timpul... Numai în partea asta îndepărtată de ţară mai poţi vedea aşa ceva. Ceva de film rusesc, străvechi, pravoslavnic, se ascunde în toţi aceşti oameni. Şi Eudochia, care se aşază într-un colţ, lângă cuptorul alb, dezmierdându-i pe cei doi bătrâni cu vorbe bune, şi promiţându-le că o să caute cheia împreună cu dânşii. Abia într-un târziu, îndrăzneşte să le zică: "Auziţi, dumneavoastră nu ştiţi ceva despre treaba asta, cu întorsu' ploii?..."
Satul cu minuni
Moş Droniuc vorbeşte de parcă şi-ar privi pe viu trecutul, la o palmă în faţa ochilor. Relatează continuu, fără să clipească, ceea ce "vede". O succesiune halucinantă de imagini, cu vrăjitori şi alungători ai ploilor, "grindinari" bătrâni care aveau puterea "să trimită pe pădure" gheaţa de pe un sat întreg, protejând toţi oamenii, vechi "militari", fugari cu veacuri în urmă din Pocuţia, care veneau de acolo cu meşteşuguri secrete, oameni ce cântau la vioară înaintea furtunilor, ca să le îmbuneze, magi care păstrau în casă diavoli ca nişte mumii micuţe în racle de aramă, poveşti cu cea de-a şaptea generaţie de înaintemergători Droniuci, care-au întemeiat satul ăsta, de la care li se trage toată puterea descântătorilor de azi. Lucid, încruntat, limpede, Alexandru Droniuc ştie. Ştie toată epopeea satului său, de la facere şi până azi. Împrejurul său, aplecate, se învârt discret cele două femei, în tăcere. "Doamne, unde-oi fi prapadit cheia aia?", murmură ici-când Areta, nevasta lui....
Oricum, explicaţia bătrânului Droniuc mi s-a părut a fi cea mai fascinantă dintre toate: "Cuvintele îs puternice fiindcă-s cuvinte moştenite din bătrâni. Nu îi aşa, cum am vorbi noi acuma. Au putere de la bătrâni, unii de la alţii. Secretu' moştenit îi cel mai puternic, şoptit la ureche când mori. Îi laşi moştenire la celălalt tătă puterea ta. Câţi pot să ţină un secret o viaţă? Când descântă unu', nu descântă numa' el sângur. Descântă prin dânsul tăţi bătrânii, cu toată ştiinţa lor..." Puţine ori am auzit vorbe aşa de "tari". În jurul nostru, femeile mai caută cheia. Par că nici nu ne ascultă. E tăcere. Sus, în perete, timpul e tot oprit. Dacă ar bate la fix, clopotul amplu al pendulei ar trebui să vestească ora patru la amiază.
***
Spre seară, ultimul autobuz. Greu se învoieşte Eudochia să facem un ocol, în drumul spre staţie, ca să-mi arate casa descântătoarei. O văd - departe, înaltă, cu acareturi, pământ mult, fânare, grajduri, gospodărie în toată firea. Destul de izolată de restul satului, totuşi. Culmea, chiar atunci când ne-am oprit să o privim, de la distanţă, în ogradă a ieşit... Areta! Stătea în prag şi se uita, către noi parcă. Mi s-a părut foarte mare la trup, robustă, roşie în obraji, cu părul blond, împletit în nişte cozi subţiri. Abia îşi potrivea năframa pe creştet, parcă sculată dintr-un somn. Eudochia m-a tras de mână şi mi-a făcut semn să mergem puţin mai încolo, după nişte pomi tineri. Mă roagă mult să nu mă duc la ea, să n-o întreb nimic. Printre ramuri, încă o mai văd. Descântătoarea stă în faţa casei ei, liniştită, ca orice femeie între femeile satului. O gospodină, în pragul casei sale. Dar se uită parcă mereu spre drum, doar înspre drum, în direcţia noastră.