Mintea de pe urmă

Când n-am mai putut şi n-am mai putut, am ple­cat şi acum îmi pare rău.

Îmi pare rău nu că am plecat de lângă primul meu bărbat, îmi pare rău că nu am plecat mai devreme, că nu am şti­ut să curm din start chinul nopţilor nedormite, al la­crimilor ascunse, al deznădejdii şi al ruşinii. Îmi pare rău că nu am rupt brusc şirul dezamăgirilor şi că nu am fost în stare să văd exact ce se întâmplă, amăgindu-mă zi de zi cu speranţa că poate, poate, relaţia noastră va pu­tea fi salvată. Acum ştiu că, odată spart, vasul nu mai poate ţine în el apă. Chiar dacă îl lipeşti, crăpăturile sunt cel mai cumplit decor pentru nefericire.
Ştiu că am început prea brusc această scrisoare, însă de câte ori îmi aduc aminte de acele întâmplări, de vre­mea aceea de la începutul vieţii mele de femeie mă­ri­tată, simt că mi se pune un văl peste ochi şi mă comport iar ca şi cum aş fi la anii aceia. Asta înseamnă că încă doare şi doare al naibii de greu, chiar şi după ce-au trecut de atunci aproape cincisprezece ani.
Întotdeauna mi-a plăcut proverbul acela care pune faţă în faţă puterea tinerilor şi înţelepciunea bătrânilor. Nu degeaba a intrat şi a rămas în zestrea lumii. Numai că, din păcate, nu ştim să ascultăm şi nu vrem să aple­căm urechea la ceea ce spun cei mai păţiţi decât noi, care au ceva ani în plus şi un car de întâmplări şi situaţii de viaţă trăite. Întotdeauna ni se par demodaţi şi săriţi din timp, depăşiţi de evenimente. Şi-apoi, tinereţea mai este şi mândră, înfumurată, cum s-ar opri ea din avântul ei, ca să asculte de sfaturile modeste ale unuia mai în vârstă? Glasul sângelui este mult mai puternic decât cel al raţiunii, bucuria prezentă e de preferat, la anii ace­­ia fără minte, unei bunăstări viitoare. Cum să amâni? Cum să aştepţi, când fiecare celulă a trupului tău îl cheamă şi îl vrea pe el? El, Minunatul, Făt-Fru­mosul, Alain Delonul viselor adolescentine. Cum să poţi stăvili furtuna care creşte, tot creşte în sufletul tău şi riscă să dea pe dinafară, dacă nu-l vezi măcar o dată pe zi, dacă nu-i simţi căldura privirii, dacă nu-i auzi gla­sul uşor voalat de emoţie? Cum?
Când te îndrăgosteşti, toate calităţile iubitului tău sunt la superlativ. Fără să vrei, exagerezi în bine tot ceea ce face el. Îl supralicitezi, îl încarci de cele mai ale­se însuşiri şi virtuţi. Îi ridici statuie şi din fire de nisip, dacă trebuie, precum Sisif, căci dragostea oarbă e capabilă să înalţe şi din himere palate. Nu există ni­mic negativ, nimic rău, nimic nelalocul lui în ceea ce face. Ai putea fi cel mai destoinic avocat al apărării lui la nevoie. Grea meserie, dar mai degrabă ai fi avocatul diavolului, căci cele mai multe din calităţile acestui iubit înălţat până la ceruri nu sunt decât în mintea ta învăluită de ceaţa îndrăgostirii. Doamne, ce bună ar fi câte o dimineaţă în care să se şteargă ceaţa de pe ochi şi să vezi măcar pentru o secundă adevărata faţă a omu­lui de lângă tine! Măcar o secundă să-l cobori de pe piedestalul pe care singură te-ai chinuit să-l urci şi să-l ţii în faţa celor apropiaţi, care poate, poate, ar îndrăzni să te mai tragă de mânecă şi să-ţi spună că nu e chiar aşa de albastru cerul, pe cât ai vrea tu să pară... Dar se­cunda aceea ar trebui să apară înainte de căsătorie, dacă s-ar putea, şi nu după ce-ai semnat că eşti de acord să pui umărul la ceea ce pe vremuri se numea "celula de bază a societăţii", şi azi, după cum văd că merg lu­crurile la generaţia mai tânără, ai putea foarte bine s-o numeşti "închisoarea cea de toate zilele". Dar nu vreau să mă îndepărtez de la ceea ce vreau să vă po­vestesc, nu vreau să vorbim despre felul în care tră­iesc cei mai tineri azi, cu mai pu­ţine prejudecăţi de­cât o făceam noi la vârsta lor. Nu vreau să discut des­pre faptul că, din ce în ce mai mult, căsătoria devine o excep­ţie şi regula este un fel de perpetuă încercare şi aproximare în a-l găsi pe cel sortit să-ţi fie tovarăş de drum. Nu vreau nici măcar să mă gândesc la fap­tul că cei mai tineri par total neajutoraţi când e vorba de a alege un tovarăş de viaţă, că nu se implică deloc, că le este teamă să se arunce cu totul în valu­rile vie­ţii, că au rezerve, că sunt comozi şi pre­feră un dialog pe messenger, decât o în­fruntare verbală faţă în faţă. Vreau doar să mă concentrez pe întâmplările pe care le-am trăit eu şi să-mi analizez cât se poate de obiec­tiv propria viaţa. Dar nu pot să închei această paran­teză de comparaţie cu cei tineri de acum, fără să vă spun că, dacă mă uit în jurul meu şi-i iau la pu­ricat pe toţi cei pe care-i cunosc cât de cât, îi com­pătimesc pen­tru superficialitatea în care trăiesc şi-n care nu-şi asumă nimic. Cu toate suferinţele şi dez­nă­dejdea pe care le-am trăit din cauza neîmplinirii ma­ria­jului meu, nu-mi pare rău că atunci când a fost să fie, adică atunci când m-am îndrăgostit, am trăit din plin bucuria acelor zile, nu mi-a fost frică să mă implic total în acea relaţie, pe care aş fi apărat-o şi susţinut-o până la capătul lumii, dacă ar fi fost cazul. Vreau să spun că mi se pare de pre­­ferat o trăire autentică, în care lucrurile sunt deli­mi­­tate clar, chiar dacă este dureroasă, în locul unei exis­­­tenţe căldicele, în care ne prefacem că iubim, ca să ne prefacem că ne e bine şi că suntem şi noi în rândul lu­mii.

*

M-am măritat din dragoste, dintr-o mare dragoste, şi peste câţiva ani, în numele şi-n amintirea acelei dra­goste, m-am despărţit de bărbatul meu. Am trăit fericiţi doar câţiva ani, dar suficient ca să înţeleg că da, se poate totuşi, în ciuda tuturor aparenţelor, se poate să fii şi fericit într-un mariaj. Numai că fericirea asta de în­ceput durează prea puţin. Totuşi, prea puţin pentru cât de lungă este viaţa. Cred că se transformă în altceva, şi dacă nu eşti pregătit să trăieşti acel altceva, pierzi pasul cu cel de lângă tine, fie că o iei îna­intea lui, fie că rămâi în urmă, şi ne­sin­cronizarea aceasta aduce până la ur­mă şi despărţirea. Acea "nepo­trivire de caracter" de ca­re vorbesc cele mai multe dosare de divorţ în­seamnă, de fapt, neputinţa de a mai rezona la aceleaşi bucurii. Nu ştiu cum se întâmplă, dar atunci când eşti în­drăgostit, simţi dintr-o da­tă că se­meni perfect cu cel de lân­gă ti­ne, ba chiar îl imiţi în anumite ges­turi, în anumite atitudini, pentru ca uniunea, contopirea să fie perfec­te. Iar când te trezeşti din îndră­gos­teală, începi să vezi la el numai de­fecte şi ceea ce te enervează mai tare nu sunt neapărat acele defecte pe ca­re le des­coperi, ci, mai degrabă, uşu­rin­ţa cu care te-ai lăsat păcălit şi înşe­lat. Uşu­rinţa cu care tu însăţi ai pus umărul la această înşelăciune, fă­cându-te că nu vezi ceea ce era evident pentru toţi cei­­lalţi. Sau poate... chiar n-ai văzut?!
În ce mă priveşte, n-am fost de­ta­şată deloc în relaţia cu bărbatul meu. În sensul că mi s-a părut normal să tră­im, să acţionăm şi să judecăm în toate cele la fel. Or, asta nu se poate fără să apară plictisul, şi rutina, şi sastisirea. Zic eu acum asta, după ce sunt păţită (citiţi divorţată), dar atunci credeam că este cea mai în­ţeleaptă atitudine, aceea de a-ţi urma bărbatul în toate cele. De a fi un fel de anexă a lui, un fel de vagon legat de-o locomotivă. E mai uşor să tră­ieşti când nu ai ini­ţiative şi transferi în seama celuilalt toată greutatea unei iniţiative, a unei alegeri, a unei opţiuni. Numai că şi lo­comotivele răsuflă uşurate când se leagă de ele un va­gon mai uşor, ori când li se schim­bă traseul cunoscut de ani de zile, când se adaugă o hal­tă nouă în mersul lor. Noutatea şi surpriza pot retrezi sim­ţurile amorţite, cu­rio­zitatea şi dorinţa de joacă. Pentru că, la urma urmei, dragostea este o joacă serioa­să între doi oameni. Dacă ai curajul să stabileşti nişte re­guli de la început, dacă ai înţelepciunea de a le res­pecta şi dacă ai răbdare ca şi celălat să le înveţe şi să le înţeleagă, atunci e bine. Dar dacă la prima înfrângere te enervezi, răstorni jucăriile şi întorci spatele, nu ştiu dacă vei găsi bucurii sincere într-un alt joc pe care-l visezi. S-ar putea întâmpla ca şi acela să ţi se pară fără sfârşit şi să te agaseze şi să-ţi doreşti încheierea lui cât mai degrabă, indiferent de scorul final.

*

Nu vreau să vă dau detalii despre finalul căsniciei mele. Nu vreau să vă vorbesc despre bănuieli, certi­tu­dini, urme străine de ruj pe cămaşă, mesaje telefonice codate, nopţi de aşteptare, reproşuri şi vorbe înghiţite odată cu lacrimile adunate în dimineţi pustii. Nu vreau să vă fac părtaşi la zbuciumul şi frământările mele, la anul degradant, de calvar, pe care l-am trăit înainte de divorţ. Nu vreau decât să vă spun că am trecut prin iad şi că foarte greu am găsit puterea de a lua decizia des­păr­ţirii. Dar mă respect pentru asta. Vreau să con­cen­trez tot ceea ce am spus până acum pe ceea ce s-a în­tâmplat într-o dimineaţă de primăvară.
Poate că a fost de vină lumina care cădea suavă peste case şi oameni, poate că cine ştie ce zgomot sau o muzică binecunoscută mi-au adus în minte anii tre­cuţi şi întâmplări fericite, poate că ajunsesem până la ultimul grăunte de demnitate şi rezistenţă, în lupta surdă ce apăruse între noi. Cert este că am ştiut brusc, ca şi cum asta aş fi vrut dintotdeauna, am ştiut că dacă vreodată voi vrea să mă pot uita în oglindă fără să plec ochii ruşinată, este clar că trebuie să-i redau libertatea omului de lângă mine. Nu mă pot eu transforma într-o instanţă care să-l întemniţeze lângă mine. Dacă cineva nu se simte liber şi degajat într-o relaţie, dacă are ne­voie de înlocuitori şi de surogate de convieţuire feri­ci­tă, este clar că undeva a sărit un şurubel. Vina aparţine întotdeauna, în mod egal, celor doi actori, dar aplauze nu va primi niciunul. Cât despre fericire... ea poate ră­mâne un vis de câţiva ani...
ANCA PRAIDA - Târgu Jiu