Ştie că dacă ar fi rămas în Deltă, n-ar fi avut decât o alegere: să fie cel mai bun pescar. E cât se poate de sobru când spune asta, ba chiar întăreşte, zâmbind cu şarmul său irezistibil, că norocul tatălui său, ajuns pescar fruntaş, a fost tocmai acela că el, Vaniuşa, a plecat la timp din Mila 23, urmându-şi visul de a deveni campion. A dus peste mări şi ţări gloria vâslelor, pe care bunicul său i le-a pus prima oară în mână, dar nu a uitat niciun moment de unde a plecat. A încercat mereu să le întoarcă lipovenilor săi de la Mila 23 darurile cele mai de preţ cu care a pornit cu trenul spre Bucureşti şi, de acolo, spre capătul lumii şi spre culmile gloriei: respectul, dragul de muncă şi bunul simţ. Întristat de dezastrul ecologic care s-a abătut asupra Deltei în ultimele decenii, marele campion Ivan Patzaichin s-a lansat, de câţiva ani, într-o campanie concertată de susţinere a adevăratelor tradiţii şi valori ale Deltei. Alături de partenerii săi din "Asociaţia Ivan Patzaichin - Mila 23" este promotorul unui nou mod de a face turism pe Dunăre, un turism responsabil şi ecologic, prin care vrea să îi ajute pe sătenii obişnuiţi, care păstrează încă autenticitatea şi legile nescrise ale Deltei de odinioară.
Cuvântul satului
- Sunteţi, în ultima vreme, tot mai implicat în acţiuni legate de promovarea turismului şi a ecologiei în Delta Dunării. De unde vin aceste proiecte?
- Încă de la începutul anilor '90, mă gândeam să fac tot felul de proiecte prin care să vin în sprijinul oamenilor de acolo, pentru că mă simţeam, cumva, dator faţă de ei. Toate realizările mele sportive, profesionale şi personale li se datorează celor de acolo, în primul rând părinţilor mei, dar şi celor din jur, pentru că la noi, la Mila 23, eram o comunitate mică şi foarte legată, foarte unită, foarte puternică. Erau acolo oameni absolut respectabili şi respectuoşi. De la ei am învăţat lucrul care m-a ajutat apoi cel mai mult în viaţă, anume, că pentru a fi respectat trebuie să ştii să-i respecţi pe cei din jurul tău. Pe principiul ăsta mi-am dezvoltat apoi întreaga carieră şi întreaga viaţă!
- Cum era Delta în vremea copilăriei dumneavoastră?
- Era mult diferită de cea de azi, mult mai naturală şi mult mai armonioasă. Era şi mult mai tradiţională, mai sensibilă şi mai atentă la rostul naturii şi al lumii. Pe vremea aceea, nu erau nici ONG-uri de mediu, nici reglementări de la Uniunea Europeană, nu erau nici autorităţi de supraveghere, nici autorităţi de control. Nici Miliţie nu era, pe vremea aceea. Era un singur miliţian, la Crişan, care răspundea de toate comunele din jur! Dar, cu toate astea, oamenii singuri îşi făcuseră reguli stricte pentru a îngriji Delta şi pentru a ţine în echilibru nevoile comunităţii, cu respectul faţă de natura înconjurătoare.
Ivan în tinereţe, la vâsle alături de tatăl lui
Nopţi albe la vâsle
- Cum se descurcau lipovenii pe vremea aceea?
- În Deltă, viaţa a fost grea dintotdeauna. De aici şi respectul meu pentru acei oameni, pentru puterea şi hărnicia lor. Mulţi vin şi spun că se cam bea prin Deltă. Se bea, ca peste tot, dar se şi munceşte din greu! Acolo, în afară de pescuit, singurele alte activităţi erau recoltatul stufului şi aprovizionarea cu lemne pentru foc, iarna. Îmi aduc aminte că eram copil şi mergeam cu tata, cu două bărci, trebuia să tragem 30-40 de kilometri până aproape de Tulcea, unde era o pădurice. Porneam seara, vâsleam toată noaptea, a doua zi tăiam şi încărcam lemnele în barcă, iar următoarea noapte, vâsleşte înapoi spre casă! Au fost experienţe extraordinare, dar efortul a fost şi el, pe măsură. Fiind mic, mai adormeam la vâsle, iar tata, care trăgea în faţă, auzea dacă mai dădeam cu barca de un mal, dacă o mai hâşâiam de stuf sau de crengile pomilor şi îmi dădea, din nou, deşteptarea. Cam aşa era viaţa în Deltă! Ştiam că urma să fiu pescar toată viaţa, ca bunicul şi ca tatăl meu, şi, de altfel, m-am şi angajat ca ajutor de pescar, la 16 ani. Dar, în sinea mea, visam la altceva...
- Povestiţi-ne cum erau anotimpurile în Deltă, cum veneau şi cum treceau ele, care erau culorile Deltei pe vremuri?
- Viaţa în Deltă era foarte grea, cum vă spuneam, iar natura era şi ea, adesea, necruţătoare. De aceea, trebuie să te pregăteşti într-un fel anume pentru fiecare anotimp, primăvara era minunată, înverzea totul în Deltă, totul renăştea la viaţă, dar primăvara putea să însemne şi inundaţii...
În plină glorie sportivă
- Spuneaţi că în lungile nopţi de iarnă petrecute la vâslă visaţi, de fapt, să deveniţi campion. Visul vi s-a împlinit numaidecât! De la ajutor de pescar aţi ajuns, în numai 2 ani, campion olimpic...
Cu lotca, printre nuferi şi peşti
- Cum a fost ruptura de satul tradiţional lipovenesc pentru tânărul Vaniuşa?
- Eu, pe vremea aceea, până la 16 ani, mai departe de Tulcea nu trecusem niciodată. Până să merg în probe la Dinamo, nu circulasem niciodată nici cu maşina, nici cu trenul. Când am pornit spre Bucureşti, urcasem pe tren şi nu îmi venea să cred ce mi se întâmplă! Totul mi se părea fascinant. Am petrecut mai multe zile în Capitală, înainte să plecăm la Snagov, pe apă, şi totul era o mare aventură, de la mersul cu tramvaiul şi troleul, până la discuţiile cu oamenii pe care îi cunoscusem. Erau, însă, momente când dorul de casă mă copleşea, când îmi doream să mă plimb cu lotca, în linişte, printre nuferi şi stuf, printre păsări şi peşti... La fel mi se întâmplă şi acum, de aceea, de câte ori am ocazia, dau o fugă la Mila 23. De cum mă apropii de Giurgeni, deja intru într-o altă stare. E ceva special ce simt de fiecare dată când mă apropii de casă, ceva ce nu se compară cu nici o altă emoţie pe lumea asta. E şi nostalgie, sunt şi atâtea amintiri...
Ivan Patzaichin, în centru, alături de bunicul său cel drag
- Fără nici o îndoială, marele personaj al satului şi al copilăriei mele a fost bunicul meu. Bunicul era înţeleptul satului, omul la care toată lumea din zonă venea să ceară un sfat, o povaţă, o îndrumare, un gând. Nu avea cine-ştie-ce studii, dar era un om informat, care abia aştepta să-i vină presa de la Bucureşti, ca să afle care mai e mersul lucrurilor în lume. De multe ori îi veneau cu întârziere ziarele, dar el le citea din scoarţă în scoarţă, căutând apoi îndelung să pătrundă sensul întâmplărilor despre care citea. Avea, apoi, un dulap plin de cărţi. Asta mă fascina şi pe mine, şi pe verii mei: în fiecare seară, ne aduna la el, în jurul laviţei, şi ne citea poveşti, parte din ele româneşti, dar, cele mai multe, basme vechi ruseşti, poveşti cu prinţese preafrumoase, poveşti cu personaje fabuloase din adâncurile apelor, poveşti cu eroi neînfricaţi. Ruşii au o literatură fantastică, absolut fascinantă, iar bunicul avea atâta har în a povesti, încât nu ne puteam dezlipi de el. De cele mai multe ori adormeam în casa bunicilor, în timp ce el ne citea, şi rămâneam acolo peste noapte...
Tot de bunicul meu mă leagă prima mea amintire pe baltă, pe când nu aveam mai mult de 4 ani. Era într-o dimineaţă, soarele ieşise de mult pe cer, iar eu dormeam dus, când m-a trezit un clipocit de apă. Mi-am crăpat ochii, m-am uitat în jur, apoi m-am frecat la ochi, crezând că visez: eram în mijlocul Deltei, în lotcă, înfofolit într-o pătură, alături de bunicul meu. Ieşise la pescuit şi nu a mai aşteptat să mă trezesc, m-a luat cu el aşa, dormind. Ţinea foarte mult la mine, eram nepotul lui preferat, şi cred că, într-un fel, cumva ritualic, îşi dorise să fie el primul care mă scoate cu lotca pe baltă. E o emoţie uriaşă în amintirea acelei dimineţi, reţin perfect fiecare detaliu, de la lumina orbitoare a soarelui şi zarva păsărilor, şi reţin exact şi locul acela în care m-am trezit, locul în care îi plăcea bunicului să pescuiască, undeva în partea dinspre Obretin, la mila 18. Şi mai avea bunicul ceva aparte: era şi un bun cunoscător al plantelor din Deltă şi al leacurilor populare. Oamenii îl vedeau ca pe un fel de vraci şi apelau la doftoriile lui când se simţeau rău şi nu găseau leac pentru durerile lor. Mai cu seamă iernile, când tot satul era izolat, leacurile bunicului făceau adevărate minuni. Şi eu am încăput ca pacient pe mâinile bunicului, aşa că pot să depun mărturie pentru harul lui. Într-o zi, mă învârteam în jurul focului, şi o oală cu apă încinsă a căzut lângă mine. M-am ales cu arsuri la picior, dar, ca de fiecare dată, bunicul a fost primul lângă mine şi m-a tratat cum ştia el mai bine. M-a dat cu o cremă specială făcută de el, din păpădii şi alte amestecuri de ierburi numai de el ştiute, şi mi-am revenit în cel mai scurt timp. Nici urmă de cicatrice nu mi-a rămas pe picior după această păţanie! Altă dată, ţin minte, au venit la el nişte vecini cu copiii lor, care aveau halucinaţii după ce mâncaseră prea mult mac. Îndată le-a preparat nişte ceaiuri şi i-a pus pe picioare!
Croitorul satului
La un concurs de canotcă
- Eu am fost singur la părinţi, aşa că, mai ales când ai mei aveau treabă, ori când, foarte tineri fiind, mai mergeau la câte o petrecere, rămâneam singur acasă. Nu vă imaginaţi ce se întâmpla atunci! Era lumea mea şi a căţeilor şi pisicilor din curte, care erau adevăraţii mei prieteni! De cum ieşeau ai mei pe poartă, căţeii şi pisicile erau în casă şi în pat la mine, asta era regulă. De multe ori mă mai certau ai mei, dar pe urmă, cu timpul, au înţeles că asta era marea mea bucurie pe vremea aceea. Pe lângă asta, mama era o femeie foarte cochetă, îi plăcea să poarte lucruri mai speciale, mai ieşite din comun. Satul nostru fiind foarte izolat, nu puteai să-ţi cumperi haine decât de la Tulcea. Şi atunci, s-a gândit ea să îşi ia o maşină de cusut şi să-şi croiască singură tot felul de ţinute. Îşi lua un material mai gros şi îşi făcea o haină pentru toamnă, îşi lua mătăsuri pentru cămăşi, tot felul de materiale din care ieşeau apoi haine care mai de care mai dichisite. Iar eu am fost primul pe care şi-a încercat mâna. Îmi făcea cămăşuţe, pantaloni, vestuţe, iar eu apăream foarte ţanţoş prin sat, eram mândru şi de ea, dar şi de mine, că tot timpul aveam lucruşoare noi. Lumea din sat vedea asta şi se întreba de unde am eu aşa haine frumoase... Apoi, când au aflat că le făcea chiar mama, veneau la ea şi o rugau să le facă şi lor. La un moment dat, abia dacă mai putea face faţă solicitărilor şi, atunci când ea mai avea şi alte treburi gospodăreşti, mă ruga pe mine să cos la maşină liniile mai drepte, să fac croiurile mai simple. Pot să spun că şi asta a fost una dintre plăcerile din copilărie, să mă joc cosând la maşină, să o ajut pe mama.
Centrul de Ecoturism Rowmania de la Crişan Foto: Victor Muşat (3)
- Cred că de la Dumnezeu vin lucrurile astea. Desigur, nu poţi rămâne într-un echilibru fără ajutorul unei familii minunate, cum am avut norocul să am. Şi mai cred că şi de la părinţi am moştenit asta. Eu niciodată, nici când eram sportiv nu aveam stare, îmi găseam de lucru, dacă nu aveam: dădeam zăpada de pe stradă, măturam sau spălam scările blocului, mi-a dat Dumnezeu această energie să fac tot timpul ceva. Nu aş putea să stau nici acum cu mâinile în sân şi să mănânc pensia degeaba... Şi tata era la fel, niciodată nu s-a plâns de muncă. A fost pescar fruntaş! Norocul lui că n-am rămas şi eu pescar, că aş fi fost eu fruntaşul (râde).
Delta văzută din "canotcă"
- Nu aţi ajuns pescar fruntaş, dar sunteţi, în ultima vreme, fruntaş în apărarea Deltei Dunării şi în promovarea ei economică şi turistică. Cum aţi intrat în aceste proiecte şi care e direcţia, filosofia pe care o promovaţi?
- Încă din anii '90, am fost şocat de inconştienţa celor care agresau Delta Dunării. Mă frământau lucrurile care se întâmplau acolo şi mereu mi-am spus că îmi voi face o asociaţie, o fundaţie, care să mă ajute să lupt eficient. În 2009, cei de la "Salvaţi Dunărea şi Delta" m-au invitat la o acţiune la care am cunoscut câţiva oameni deosebiţi, printre care şi pe actualul meu partener de proiecte, Teodor Frolu. Stând de vorbă despre cum ştiam eu Delta din tinereţe şi în ce hal ajunsese, despre pasiunea lui pentru mersul cu canoia pe apă, am decis să facem ceva. Aşa am înfiinţat "Asociaţia Ivan Patzaichin - Mila 23" şi am început să promovăm un nou gen de turism, turismul lent, neintruziv, şi mişcarea cu barca prin Deltă. E un gen de turism pe care puţini îl practică în zonă în momentul de faţă, iar noi ne dorim să-i încurajăm pe cei care vin să vadă Delta pe îndelete, pe cei care vin să o protejeze, pe cei care sunt educaţi ecologic, care au respect faţă de natură şi faţă de tradiţiile locului. Ne-am gândit şi la faptul că pentru genul acesta de turism, nici nu trebuie ca lumea din Deltă să investească în construirea unor ditamai hoteluri şi pensiuni placate cu marmură - că asta m-a înnebunit la Mila 23!
Canotcile lui Ivan Patzaichin, gata pregătite pentru turişti
Ca să facem genul acesta de turism, ne-am dat seama că lotca tradiţională e prea greoaie. Şi atunci am găsit soluţia unei ambarcaţiuni care să păstreze din tradiţia lotcii, dar care să aibă şi ceva inovativ. Conceptul a fost acela de a face un fel de "bicicletă a apelor", iar din combinaţia dintre canoe şi lotcă a ieşit o "canotcă". Nu a fost uşor să găsim un meşter care să poată face canotca din materiale tradiţionale, dar nu voiam să umplem Delta cu tot felul de plasticuri, făcute eventual prin China... Acum suntem într-o fază avansată de a finaliza un atelier-şcoală, unde tinerii din zonă să deprindă meserie de la maestrul nostru. Suntem siguri că va fi cerere mare de astfel de bărci pe viitor, astfel că tinerii chiar se vor putea alege cu o meserie bună.
- Cum o duc acum lipovenii dumneavoastră? Cum i-au afectat anii de tranziţie, cum i-a găsit criza din ultimii ani?
- Mulţi dintre ei au plecat la muncă în străinătate. Iar cei care au rămas nu s-au ales cu mai nimic de pe urma exploziei de construcţii şi de afaceri care au împânzit Delta. S-au construit foarte multe pensiuni şi hoteluri, dar foarte puţine sunt ale lor, cele mai multe sunt ale unor venetici. Asta mă doare şi, tocmai de aceea, prin conceptul de turism pe care îl promovăm, ne îndreptăm spre localnici, spre micile gospodării care se străduiesc să mai păstreze autenticitatea de odinioară. Tot ce trebuie ei să facă e să-şi amenajeze minimal casele, să existe un dram de confort, iar noi vom direcţiona turiştii către aceşti localnici, la care poţi vedea cum trăiesc cu adevărat oamenii din Deltă, ce obiceiuri au, ce delicatese prepară... Mulţi, chiar şi veri de-ai mei, m-au întrebat ce tot vin eu cu bărcuţa pe acolo, pentru că clienţii lor vor băi cu jacuzzi şi bărci cu motoare de 250 de cai putere, vor să vadă Delta într-o singură zi, eventual să-şi şi umple barca de peşte. Le-am spus să stea liniştiţi, că acei clienţi vor rămâne ai lor, cei pe care încerc eu să îi aduc vor veni la vecinii lor. Şi atunci or să îşi dea şi ei seama că turiştii de la vecinii lor stau o săptămână în Deltă, pentru că vor să vadă şi păsările, şi diverse locuri, poate şi o stupină, poate şi o stână, că sunt şi stâne, vreo 40, pe partea dinspre Chilia. Apoi e Sulina, care are o istorie aparte, ca şi Sfântul Gheorghe, cu turnul turcesc, pe care încercăm să îl reabilităm. Încercăm să creăm un circuit de zece centre în Deltă, unde omul, odată venit, să beneficieze de un pachet turistic care să îi permită să stea o zi, două, o săptămână chiar: să meargă, de exemplu, la Letea, şi să ia bicicleta sau o caleaşcă şi să viziteze pădurea. Sau la Chilia, să meargă să viziteze o stână locală sau să vadă ferma lui Grigore Antipa, la Sulina să meargă până la plajă, să facă şi un traseu de bicicletă, pentru că acolo oraşul poate deveni, în sine, un veritabil punct de atracţie.
Ideea noastră e ca acest circuit să promoveze industria locală. Scopul ar fi ca banii să rămână în Deltă, nu cum se întâmplă cu cei care stau o zi şi care plătesc motorina sau benzina la Tulcea şi tot de acolo îşi cumpără şi mâncarea, de la supermarket. Noi vrem altceva, vrem ca oamenii care vin să stea în Deltă mai multe zile, iar asta înseamnă ca produsele locale să fie puse cât mai bine în valoare.
Fascinaţia Deltei Dunării
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
28.02.2013, 15:51Florica Jianu
Toata stima pentru ivan si turismul pe care il promoveaza...! de-am avea mai multi ca el...