JULIE MAYAYA - "Consider «Vocea României» unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții mele"

A câștigat "Vocea României" fără drept de apel. Generoși și entuziaști, românii au transformat o mulatră în regină

Fetița de ciocolată

- Prima întrebare pe care ți-ar pune-o oricine e legată de originea ta. E destul de neobișnuit să ai un tată african și o mamă româncă...

- Da, mama e româncă, iar tatăl meu este din Con­go. Nu știu să zic cât de altfel este viața într-o familie cu părinți de rase și naționalități diferite, nu pot face comparație cu altceva, pentru că eu numai asta cunosc. Iar noi am trăit bine și armonios, chiar și atunci când părinții mei au hotărât să se despartă (eu aveam vreo 13 ani). Nu am suferit prea tare, a fost o separare cât se poate de civilizată, iar tata a continuat să vină an de an în România, deși are o altă familie în Congo. După părerea mea, este mai bine pentru copii ca doi părinți care nu se mai iubesc să se despartă, decât să rămână împreună, iar copiii să fie martorii certurilor. Am avut o copilărie normală, împreună cu cei trei frați mai mici ai mei, cu grădiniță, cu școală, cu joacă, cu multe ju­li­turi, căci am fost un copil destul de năzdrăvan. Pentru că ne-am tot mutat dintr-un cartier într-altul al Iașiului, am schimbat des și școlile, dar, deși poate părea ciudat, de fiecare dată m-am acomodat foarte repede. Îți spun și de ce: pentru că, mereu, toată lumea voia să se îm­pri­etenească cu fetița mulatră nou venită în clasă. Eram ceva inedit, dar asta a fost în avantajul meu - am avut mai mulți prieteni decât alți copii. Răutăți? Au mai fost ici-colo, dar nu mai multe decât cele adresate unui co­pil mai gras, sau unui puști cu ochelari sau unei fetițe cu părul roșu, să spunem... Știi cum e, copiii sunt cruzi, nu-și dau seama cât de răutăcioși pot fi de­cât abia când cresc. De astfel, de răutăți am mai avut și eu parte, dar, repet, ca orice copil, nu au fost am­pli­ficate exagerat din cauza culorii pielii, cum s-ar bănui.

- Spui că tatăl tău vine frecvent în România. Tu mergi în Congo?

- În Congo am fost prima dată la șaptesprezece ani, iar de atunci am mers an de an, mai puțin în 2012, când aventura Vocii României mi-a ocupat tot timpul. Prima plecare nu a fost deloc plănuită, tata era în România, se pregătea să se întoarcă în Africa, iar eu i-am spus, pur și simplu: "Ia-mă și pe mine". S-a bucurat, s-a dat peste cap și a făcut rost de viză, de bilet de avion, și așa am ajuns prima dată pe tărâmurile tatălui meu, ale fa­miliei lui africane.

- Cum e acolo, cum sunt oamenii, țara? Ce cu­loa­re are Congo?

- Grea întrebare. Pot să spun că nu e atât de verde pe cât se crede (râde). Are culori calde. Oamenii sunt calzi, iubitori și veseli, cei mai calzi din câți am în­tâl­nit. Nu știu de ce sunt așa, pentru că probleme au și ei, tentații au și ei, sunt la fel de multe cluburi ca la noi sau ca peste tot, Internetul e la putere, lumea are aceeași rutină - serviciu, casă -, dar, cu toate astea, și-au păstrat mai bine candoarea, bucuria și căldura. De asemenea, mâncarea e senzațională. Și ce-mi place cel mai mult: nu ai nevoie decât de un rând de haine pentru tot anul, și acela poate fi compus din tricou, o fustă și sandale (râde). Cea mai mare surpriză pe care am avut-o în Congo a fost să constat că multă lume vorbește limba română. Au fost foarte mulți studenți congolezi în România și mi s-a întâmplat, în repetate rân­duri, să vorbesc românește cu tata, convinsă fiind că așa nu ne înțelege nimeni, când, brusc, să intervină câte cineva în con­versație, bucuros că-și mai poate exer­­sa limba ro­mâ­nă învățată în stu­denție. Alt­min­teri, în Congo se vor­beș­te franceză, ca limbă oficială, lim­ba pe care o vor­besc și eu acolo, de aceea nu m-am străduit vreo­dată să învăț vreun dialect congolez.

De la matematică la muzică

- Revenind în ța­ra copilăriei ta­le...

- Da, ră­mă­se­sem cu povestea la anii de școală. Ma­tematica și infor­matica au fost viața mea, până când mu­zica s-a insinuat încet, încet. Am fost olimpică la in­formatică. Pasiu­nea vine din fa­mi­lie, părinții mei au terminat facultatea de Automatizări și Calculatoare, tata a avut o firmă de calculatoare și cred că este destul de comun pentru un copil să urmeze ca­riera pă­rinților. Am terminat Facultatea de Mate­ma­tică, e adevărat că nu am dat licența, dar va veni și vre­mea ei.

- Când a cotit-o viața ta către scenă?

- Undeva prin gimnaziu, d-na Spătărelu, profe­soara noastră de muzică, m-a desemnat solista corului. Așa a început totul, dar nu a fost acela vreun moment de cotitură în viața mea. Îmi plăcea, îmi dădeam seama că pot cânta, dar cu mintea tot la informatică eram. Și apoi, era minunat să te tot învoiești de la ore să mergi la cor (râde). Îmi plăcea muzica, îmi plă­cea că mă aplauda lumea, dar nu o luam deloc în serios. Muzica era o joacă pentru mine. Mult timp a fost așa. În clasa a IX-a, aveam deja o trupă, se numea Joker, și chiar erau niște copii foarte talentați în acea trupă, toți cu doi ani mai mici decât mine. Am câș­ti­gat și ceva pre­mii. În timpul li­ceului deja cân­tam în clubu­rile din Iași, cu trupa lui Victor Lavric (fiul Laurei La­vric, cântă­rea­ța de muzică popu­lară), aveam pe­treceri pri­vate, deveneam tot mai cunoscută, dar cu toate as­tea eu tot un simplu hobby con­sideram mu­­zica, eram con­vin­să că eu tre­buie să urmez ca­riera părin­ți­lor mei, să ajung un bun infor­ma­ti­cian. Ai mei nu mi-au interzis să cânt, doar mi-au atras aten­ția că trebuie să am multă grijă de școală și de stu­diu. La opt­spre­­zece ani, în­să, am venit în Bucu­­­rești, la fa­cul­­tate. Deodată, s-a des­chis ori­zon­tul. Aveam mult timp, eram pe picioarele me­le, am început să cânt tot mai mult, în diferite trupe (Macadam, Crossroads...). Cam în această pe­rioadă pot spune că muzica a început să mă fure ușor, pe nesimțite, dar nu pot să identific un mo­ment anume în care am con­ști­entizat că, de fapt, cân­tatul este adevărata mea vocație. Muzica m-a în­vă­luit, pur și simplu, m-a tras înspre ea, până când nu am mai putut scăpa, iar acum știu cu si­gu­ranță că ea este pa­siunea mea, meseria mea, menirea mea în viață. Ma­tematica, însă, îmi pune în continuare ordine în gân­duri.

Fericire cu accent moldovenesc

- Ei, și ai ajuns la Vocea României, ba chiar ai și câștigat-o. Ai câștigat având, indiscutabil, cea mai bună voce din concurs, dar, totuși, am fost surprinsă foarte plăcut că România te-a votat: o fată de cu­loa­re, vocea României. Ce spune asta despre țara noas­tră?

- Spune multe. Nu știu dacă victoria mea e nea­pă­rat un semn că evoluăm, că suntem mai toleranți. E to­tuși ceva. Concursul în sine? E cu adevărat surprin­zătoare și extraordinară aventura acestui concurs. De la preselecții până în finală ești în priză permanent, înveți enorm. Abia așteptam ziua următoare, să mă întâlnesc cu colegii, precum în anii de școală. Emoțiile de pe scenă, așteptarea... totul a fost extraordinar. Con­­sider Vocea României unul dintre cele mai fru­moa­se momente ale vieții mele, mi-ar fi plăcut să continue. Nu am crezut niciodată că voi câștiga. Toată lumea credea în mine, toți îmi spuneau că voi fi prima, dar eu nu am crezut asta până în ultima clipă. Iar când s-a întâmplat, am fost în stare de șoc o vreme, nici acum nu sunt sigură că mi-a trecut. Lucrurile încep, însă, să se miște altfel pentru mine. Am semnat un contract cu ca­sa de discuri Universal Music, am reușit să-mi alcă­tuiesc propria trupă, am cântat deja împreună, chiar la Iași. Horia Brenciu, profesorul meu drag din timpul concursului și acum prietenul meu la fel de drag, m-a tot invitat la diferite spectacole de-ale lui, iar în martie voi fi alături de el, la Sala Palatului. Am, totuși, o mică tea­mă, aș vrea cu adevărat să reușesc, să mă impun. Exis­tă pericolul acesta să te risipești - ești marele câș­tigător, ești băgat în seamă un timp, iar apoi dispari. Mă tem de asta, aud mereu o voce în cap care mă aver­tizează de acest pericol și îmi doresc enorm să-l evit.

- Ce urmează acum în cariera ta?

- Muzical, urmează un duet cu Horia Brenciu, apoi o melodie solo, iar apoi sper că multe, multe alte piese și albume și concerte. Multă muzică. Dar să știi că simt o mare presiune pe umeri, o mare responsabilitate, care sper să nu se transforme în po­vară. De când am de­­venit cunos­cu­tă, lumea pune foar­te multă pre­siu­ne pe mine: "Ești prima fe­meie care câș­tigă un concurs de ta­lente", sau fe­ti­țele care mă văd pe stradă și spun că vor să ajungă ca mine. Eu nu sunt obișnuită cu astfel de lucruri, mă res­ponsabili­zează te­ribil. Să am grijă ce spun, cum mă com­­port, fiecare detaliu. Cu toate astea, simt că nu vreau să mă schimb în nici un fel. Îmi place de mine așa cum sunt și nu vreau să mă las schimbată din­tr-atâta lucru cum e cele­britatea.

- Și ce fel de om ești?

- Sunt co­pi­lă­roa­să, prie­te­noasă, li­picioasă, alin­ta­tă. Sunt un om calm, deși aiurit. Nu țin deloc la su­părare, îmi place foarte, foarte mult să râd.

- Schimbând puțin registrul, cum vede Julie Ma­yaya România prezentului?

- La fel ca ori­ce persoană care a trăit toată viața aici. Românica e o țară frumoasă și, în ciuda pornirilor constante și re­pe­tate pe care le a­vem de a o părăsi când oamenii din ea ne supără, ea continuă să ră­mâ­nă popu­la­tă, iar noi continuăm să trăim în ea și să tot amânăm plecarea. Asta totuși spune multe despre farmecul țării mele, pe care eu, personal, o iubesc foarte mult, chiar și când mă supără. Cel mai tare mi-e ciudă să știu ce fru­moasă e, câte are de oferit și cât de puțin reușim să "ne folosim" de ea. Îmi mai este ciudă și de acutul sen­ti­ment pe care-l am că situa­ția nu se va schimba prea curând. Nu fac politică, ha­bar nu am de ea, doar îmi iubesc țara și îmi doresc ca ea să crească. În altă ordine de idei, nu trebuie să vă luați după "ghicitoarea" Julie Mayaya, pentru că ea nu a prevăzut deloc că va câștiga Vocea României (râde).

- Nu pot să nu remarc deliciosul accent moldo­ve­nesc ce continuă să-ți condimenteze vorba, iar asta, îm­preună cu culoarea pielii tale, dă o combinație ire­zis­tibilă... Ce moștenire ți-a lăsat Iașiul, pe lângă grai?

- Aaaaa, îl iubesc. Mi-a dat totul. Tot ce sunt eu e de acolo. E casa mea, locul meu de suflet. Îl ador, pen­tru cele două aspecte ale lui nemaipomenite. Pe deo­par­­te e Iașiul studențesc, cu forfota lui extraor­dinară, cu distracții, cu viață culturală, o nebunie. Apoi vin va­­­­­canțele, iar orașul își reduce volumul la ma­ximum, e o liniște incredibilă, te plimbi prin Copou, pe sub tei, simți un cu totul alt aer. Aspectele acestea contra­dic­torii fac Iașiul un loc unic. Îl ador.

- Pari o ființă foarte romantică. Așa este? Iu­bești?

- Iubirea mea doarme acum. La propriu. Sunt foar­te fericită, iubesc același bărbat de vreun an. Nu mă îndrăgostesc ușor, dar când iubesc, o fac cu toată ființa mea. Nu există jumătăți de măsură în dragoste, precum în muzică, în artă în general. Mă implic foarte mult, sunt trup și suflet lângă cel pe care-l iubesc și cred că așa trebuie să fie, deși unii mă contrazic. Nu cred că lu­mea nu mai iubește, deși prezentul ne lasă această im­presie, cred doar că oamenilor le este mai frică azi să se lase purtați de valul iubirii, se înfrânează din nu știu ce motive, ce frici. E păcat.

- Trăiești momentul maxim al vieții tale?

- Categoric, DA. Sunt foarte fericită.