Personajul din tablou

De ceva vreme, mi-au rămas în viaţă extrem de puţine lucruri pe care le pot numi doar ale mele, neîmpărtăşite şi neîntinate de nimeni. Dintre ele, dacă nu cumva chiar singurul, a rămas scrisul. Tocmai de aceea am ales, târziu ce-i drept, să mă destăinui şi să-mi spun şi eu povestea în paginile revistei "Formula AS", aşa cum au făcut-o de-a lungul timpului, şi cititorii dvs.

Trăiesc o poveste tristă, în care toate se împart la doi. Mie-mi revin jumătate din toate, ca o raţie zilnică de iubire la care tânjeşti, aştep­tând la o coadă căreia nu-i vezi nici măcar începutul, un fel de trai obositor şi dureros, pe care, oricât l-ai întoarce pe toate părţile, are acelaşi final.
Aşa încep dimineţile mele de câţiva ani: aşezân­du-mă la coadă şi aşteptându-mi raţia. Uneori îmi do­resc să primesc doar o vorbă spusă cu calm, nu pe un ton răstit, ca de obicei, sau poate un sărut cald şi o mân­­gâiere venite din suflet, ca atunci când ai avea o soţie pe care o iubeşti, alteori mă mulţumesc şi cu mai puţin, cu simpla venire acasă după nişte zile întregi de ab­senţă a omului care în acte se numeşte soţul meu. În nopţile de aşteptare, în toate clipele de singurătate, în care aleg să nu dorm şi să scriu, căci, v-am zis, nu prea mi-au rămas altele, îl caut cu gândul, cu ochii, cu min­tea, apoi îl strig peste mulţimea care aşteaptă şi ea la aceeaşi coadă cu mine, dar de fiecare dată strigarea mea rămâne fără rezultat. Şi cu cât dimineţile se adună, cu atât găsesc de fiecare dată când mă aşez la rând alţi şi alţi oameni, alte chipuri necunoscute, râuri întregi de femei care stau între mine şi cel care în acte se nu­meşte încă soţul meu. Iar el... el probabil stă undeva mai în faţă, mult prea în faţă şi mult prea departe, încât nu reuşesc în niciuna din dimineţi să-l ajung. El îm­parte...
Când ne-am cunoscut, acum mult timp, pe vremea când nu se inventaseră cozile, iar iubirea se găsea la li­ber, pe toate gardurile, ştiam că el, cel care acum e soţul meu, e omul care reuşeşte să privească în aceeaşi direcţie în care privesc şi eu. Am simţit as­ta din prima clipă în care ne-am întâlnit, ca o furnicătură care te bucură, dar te şi sperie uşor în acelaşi timp, ca o re­gă­sire mai mult decât o recu­noaş­tere. Brusc, după ani de că­utări, eu am simţit că m-am regăsit în el şi el în mine, ca două suflete obosite, care se alergau deja de câteva vieţi bu­ne.
L-am văzut întâia oară în­tr-o galerie de artă, unde lucram pe atunci, privind ace­laşi tablou în dreptul căruia mă opream şi eu zilnic, une­ori şi câteva ceasuri întregi. Un tablou mare, plin de culori şi forme abstrac­te, care avea în fundal, în plan secund, un personaj singular. Studiam în fiecare zi pictura, încercând să înţeleg şi să dezleg misterul, să găsesc explicaţii dintre cele mai ciudate, mă lăsam chiar cuprinsă de stări diverse la orice privire în de­taliu, iar la fiecare unghi, altul decât cel de ieri, care era mereu altul decât cel de cu alte zile în urmă, mă în­cercau senzaţii de indignare, de repulsie şi iritare. Ce căuta un personaj atât de trist, mă gândeam, într-o mare de culori? Ce aştepta? Sau pe cine aştepta? Şi de ce, dintre toţi oamenii care treceau pragul galeriei în fie­care zi, nimeni nu-l vedea, nimeni nu-l observa, oprin­du-se de fiecare dată doar la aceleaşi culori din prim-plan, pe care le găseau mereu fascinante, de par­că el, personajul mic şi stingher, ar fi fost inexistent, o simplă plăsmuire a minţii mele?
Astfel de gânduri îmi treceau mereu prin minte, iarăşi şi iarăşi, de fiecare dată când păşeam în sala în care era expus tabloul.
Pe cel care acum este soţul meu, cel puţin în acte, l-am văzut mai întâi din spate, cu mâinile lăsate pe lân­gă corp, uitându-se nemişcat la aceeaşi pictură, cu pri­virea fixă, ca a unei statui vechi şi nebăgate în seamă de secole. Fiind ora de închidere a galeriei, m-am apro­piat de el cu intenţia de a-l avertiza, ezitând totuşi în încercarea de a nu-i deranja gândurile, şi am stat aşa, unul lângă altul, umăr lângă umăr, privind în aceeaşi direcţie. În toată liniştea din jur, îi auzeam parcă toate gândurile, în cele câteva minute de tăcere, toate întrebările la care se chinuia de unul singur să caute răspuns, fără să ştie că, de fapt, nu e singurul. Într-un timp, după o tăcere lungă şi deasă ca o ceaţă, mi-a adresat câteva vorbe, nedezlipindu-şi însă pri­virea de la tablou. "Vezi? Vezi? Vezi câtă singurătate, câtă tristeţe călcată în picioare de toată veselia lumii? Parc-aş fi eu..." Era advărat, deci! Era adevărat! El, acest necunoscut, primul dintre toţi cei care se perin­daseră pe lângă mine de-a lungul anilor, vedea şi simţea la fel, de parcă i-aş fi împrumutat pentru câteva clipe ochii şi sufletul meu...
Mă uit la tablou şi e neschimbat, după atâţia şi atâţia ani. Aceleaşi forme geometrice, aceleaşi culori care acoperă totul, gata să se reverse în afară, peste rama cea groasă. Acelaşi personaj stingher şi singur, nebăgat în seamă, pe care toţi îl trec cu privirea, ca şi când n-ar exista. Cu mult timp în urmă, cel care acum se numeşte în acte soţul meu mi l-a oferit în dar. Din bursa lui de student de pe-atunci, strânsă timp de multe luni, cu eforturi destul de mari, l-a cumpărat chiar din galeria în care lucram. "Fie ca această pictură să ne amintească mereu cine suntem", mi-a spus. "Să nu uităm niciodată unul de altul, oricât de departe am fi".
Am aflat mai târziu că, uneori, uitarea apare când te aştepţi mai puţin. Şi atunci când apare uitarea, ajungi chiar şi tu, aşa cum fac toţi, să observi doar culorile din prim-plan, care-ţi iau ochii.
La început am crezut că între mine şi el stă doar o sin­gură femeie. Cu buze ca roşul cel mai aprins din ta­blou, ca roşul de pe toate urmele găsite pe cămăşile lui, seri la rândul, cu părul negru, parcă proaspăt pictat, cu genele firave ca urmele delicate lăsate de cea mai sub­ţire pensulă. Pe ea am văzut-o prima, într-o dimi­neaţă de stat la rând, fiindcă era chiar în faţa mea. Îşi aştepta şi ea porţia, stând cuminte la aceeaşi coadă cu mine. Mai apoi, semnele lăsate în urma lui de cel care acum se numeşte soţul meu s-au înteţit, nopţile de ab­senţă s-au înmulţit, iar eu am realizat, dureros de repe­de, că pe lângă femeia cu buze roşii, ni s-a mai alăturat cineva. Ei i-am văzut chiar şi fotografia, uitată negli­jent pe birou, de cel care se numeşte încă soţul meu. Un păr blond şi aprins, nişte ochi albaştri, exact ca fi­gu­rile din mijlocul picturii pe care încă o studiez în fie­care seară, şi o piele tânără, tânără, aşa cum aveam şi eu pe vremea când un singur tablou te ajuta să nu uiţi.
Am atribuit fiecărui punct din tabloul meu câte o minciună mică, câte o minciună mare, câte o noapte în care el nu a dormit în acelaşi pat cu mine. În partea de sus, cu mult verde, sunt orele suplimentare în care rămâne mereu peste program, zi după zi, lăsându-mă să-l aştept de parcă el ar fi singurul om de pe Pământ care m-ar ajuta să respir. În dreapta, lângă nişte dungi albe şi groase, am pus toate promisiunile lui de a o lua de la capăt, ca la început. Şi minciunile. Multe şi lungi, ca nişte dungi. Puţin mai jos, cu mult portocaliu, ca un apus pe terminate, sunt nopţile noastre de dragoste. Atât cât au mai rămas acum, cu gesturi mici şi trase la indi­go, în tăcere, lăsând mereu senzaţia că îşi păs­trează cuvintele pentru altcineva. De parcă în raţia mea zilnică n-ar fi încăput, pe lângă câteva mângâieri, nu­mărate, aceleaşi, şi vorbele. În astfel de nopţi mă gân­desc la femeile cu pielea tânără şi cu buze roşii şi mă întreb dacă ele sunt cele care primesc, în schimb, la pa­chet, şi cuvintele. În stânga, aproape de rama tablo­ului, lângă nişte pete mari şi gri, am agăţat toate sfâr­şi­turile de săptămână în care el e plecat de cele mai mul­te ori în provincie. În interes de serviciu, cum spu­ne el şi cum îl cred eu. Ele sunt cele mai grele, cele mai urâte şi mohorâte culori, la care nici nu mai ză­bovesc prea mult cu privirea. În astfel de zile, în care el e plecat, în care parcă tot timpul plouă, merg pe stra­dă cu privirea lăsată mai în pământ, căci n-aş vrea să văd, aşa, ca din întâmplare, provincia.
În dreapta, lângă două triunghiuri răsturnate cu vâr­ful în jos, sunt grijile. Căci îmi fac griji, adesea, dacă nu îi e sete, dacă nu îi e foame, dacă patul în care doar­me atunci când e plecat, în care doarme singur, cum spu­ne el, nu e cumva prea tare pentru problemele lui de spate pe care le are. Mă mai gândesc apoi dacă şi-a uitat oare umbrela şi dacă îl plouă, aşa cum plouă de ceva vreme şi-n viaţa mea, sau dacă nu cumva ci­neva oarecare, aflat în trecere pe lângă el exact atunci, poate chiar o femeie, a avut grijă şi i-a împrumutat din umbrelele ei. Câteodată îmi fac griji pentru hainele pe care le poartă, pentru frigul care poate, din neatenţie sau din neglijenţă, să îi ajungă până la inimă, aşa cum îmi ajunge mie în unele nopţi.
În centrul picturii, în cel mai mare albastru închis, stau buze, mâini şi urechi de femei. Mai stau şi toate bucăţile de piele pe care el le-a atins de-a lungul anilor, şi toate gleznele, altele decât ale mele, pe care le-a să­ru­tat. Şi ochi, poate prea mulţi ochi. Ca un atlas de ana­tomie pe care îl verşi la un loc, rămânând apoi, ani la rând, să pui cap la cap, mână cu mână şi ochi cu ochi, până se formează în faţa ta rânduri şi rânduri de oameni, aşezaţi toţi între tine şi el.
Iar în spate, foarte în spate, ca un personaj stingher şi trist, într-o mare de culori, aşteptând pe cineva care în acte încă e soţul meu, sunt eu.
ANIA POPA - Cluj-Napoca