ANCHETĂ: Vi s-a întâmplat să fiţi înşelat?

- Dacă da, cum aţi reacţionat?

- Trădarea să fie iertată sau nu?

Irina Macarie, 29 de ani
"Nu cred că e loc de iertare într-un asemenea moment"

1. Eram amândoi, şi eu, şi el, după nişte ani buni de relaţie, obosiţi de certuri şi de aceleaşi şi aceleaşi discuţii interminabile despre nimicuri, care se terminau de fiecare dată foarte sec: "Totul va fi bine!", "Vom fi bine!". Ne certam ziua şi ne iubeam noaptea şi uitam să ne mai şi oprim, din când în când, din fuga asta a noastră, să privim înspre noi. Ne lăsam acoperiţi şi copleşiţi de toate grijile de fiecare zi şi ne purtam unul cu altul de parcă celălalt ar fi fost vinovat pentru toate relele din lume. După un timp, probabil fiindcă el era ceva mai obosit decât mine, a trădat.
2. Am rămas fără cuvinte, a doua zi, când mi-a măr­tu­risit. Din dorinţa de a se scuza şi de a-şi explica ges­tul pe care îl făcuse, mi-a oferit prea multe detalii, prea multe cuvinte şi descrieri, care mi-au făcut rău. Am avut senzaţia că toate se derulează ca o reconsti­tuire a unei anchete, în faţa ochilor mei. Sigur că poate uneori sesizam neregulile din relaţia noastră, alteori exageram din dorinţa de a câştiga nişte bătălii numai de mine ştiute, dar niciodată nu am fost conştientă, ca atunci, de final. Dacă e să-mi amintesc ceva din acele câ­teva momente, e sentimentul de panică ce a pus stă­pâ­nire pe mine. Lipsa aerului, senzaţia de paralizie totală, gân­durile care deveneau din ce în ce mai negre, lupta con­tinuă dată între partea din mine tolerantă, înţelegătoare şi gata oricând să şteargă trecutul cu bu­retele, şi cea­laltă parte, partea umilită, minţită şi tră­dată, care voia ca totul să se sfârşească cât mai curând.
3. Am încercat amândoi, după acest episod, să ne reluăm relaţia, eu să iert, iar el să tacă, el să stea, iar eu să uit, însă am realizat destul de repede că nu facem decât să ne învârtim în cerc şi să ne ţinem legaţi cu forţa unul de altul. Ştiam că orice şi oricum am face amândoi, oricât de mult s-ar fi străduit el şi oricât de mult aş fi strâns eu din dinţi, îl voi vedea mereu ca pe un călău, iar el probabil că m-ar fi văzut mereu ca pe o victimă. Ne-am despărţit pentru că partea din mine ca­re nu mai credea în noi a învins. Nu cred că e loc de iertare într-un astfel de moment. Cred că uneori pu­te­rea de a te desprinde şi de a o lua de la capăt, de a te re­inventa şi de a-ţi reclădi micul univers de unul sin­gur e mult mai valoroasă decât simplul gest al unei iertări care vine din neputinţă.

Marius Stanciu, 34 de ani
"Picioarele de sub pat"

1. Îmi vine să râd: două picioare subţiri de bărbat ieşite de sub patul iubitei mele. Au trecut 15 ani, şi doar cu asta am rămas, cu o poveste care mă face să râd. Numai că atunci, ştiu bine, lucrurile n-au fost nici pe departe aşa de amuzante ca acum. Ţin minte că am sunat la uşa ei ca un puşti fioros, negru de supărare ce eram. E adevărat că în ultima vreme ne tot certaserăm, e adevărat şi că ne-am spus că e nevoie de o pauză. Dar ce fel de pauză e aia în care ea începe să se vadă cu un alt băiat? Aşa mi se spusese: "Vezi că Mihaela se vede cu Florin". N-am crezut vorbele alea, Mihaela mă iubea pe mine, eu o iubeam pe ea, iar pe Florin îl cu­noş­team bine: un fraier. Dar vorbele au darul ăsta, să devină bolovani, iar bolovanii, naiba să-i ia, odată ce-i înghiţi, atârnă greu, te cocoşează. Bolovanii te fac să ieşi din pauză, să alergi de nebun pe stra­dă, să ajungi la uşa ei, să suni. Am sunat. Am tot sunat şi, târziu, mi-a deschis. Dacă mi-ar fi zâmbit şi m-ar fi lăsat să intru, m-aş fi întors liniştit acasă. Dar nu: mă ţinea în pragul uşii şi-mi vorbea de de­­par­te, ca şi cum între noi ar fi fost 246.362 de kilo­metri de frig. Ştiu, nu-i frumos, dar nu mi-au plăcut niciodată distanţele mari între oamenii care sunt despărţiţi doar de o uşă întredeschisă. Aşa că am intrat. Cu forţa. Bolovanii ăia erau insupor­ta­bili, mă sufocau cu totul. Am intrat şi am început să caut ceva care să se­mene cu un Florin. Am tot căutat până când am găsit picioarele alea subţiri care ieşeau de sub pat. Erau bune şi ele, dar eu îl voiam pe Florin întreg, aşa că m-am aşe­zat pe pat şi l-am întrebat cât se poate de po­liticos da­că îi e bine acolo, dedesubt. Nu mi-a răs­puns. L-am invitat să iasă, a ieşit.
2. Ziua aia era o zi frumoasă, senină, şi zău dacă aş mai fi plecat acasă. Prinsesem drag de ei cum stăteau aşa, împreună, unul lângă altul, cu capetele plecate. Le-am spus că îmi pare rău că nu sunt mexican şi că n-am mustaţă. Au făcut greşeala să mă întrebe "de ce" şi le-am explicat că, dacă aş fi fost mexi­can, aş fi avut la mi­ne un cuţit cu care i-aş fi tă­iat frumos pe amân­doi. Le-am spus că trebuie să-i mulţu­meas­că lui Dumnezeu că n-am mustaţă. Eram mândru de mine, mi se părea că sunt foarte spi­ritual şi că, decât să baţi măr un Florin as­cuns sub pat, mai bine îi vorbeşti de me­xicani şi îl înjuri, din când în când, de ma­mă. Îmi plăcea cum mă ascultă îngrozit şi tace, îmi plăcea să-i simt frica. Mi­ha­e­lei nu-i spu­neam nimic. Nu ştiam ce. Noroc că aveam ţi­gări. Le-am fumat pe toate. Descoperisem că sa­dismul şi maso­chis­mul sunt totuna şi că, de fapt, sunt nişte în­deletniciri foarte plăcute. Aş mai fi stat cu ei, dacă nu m-ar fi plictisit tăcerea lor.
3. Am plecat după vreo trei ore şi ştiu că o vreme m-am simţit bine. I-am zâmbit unei fete pe stradă, iar ea mi-a zâmbit înapoi. Acasă, m-am uitat pentru prima oară în viaţă la "Tâ­năr şi neliniştit." Mi-a plăcut. Abia spre seară m-a apucat o suferinţă cruntă, care m-a ţinut vreo jumătate de an. Mă simţeam umilit, bătut, scui­pat. Mihaela şi Florin rămăseseră împreună şi le era bine. Povestiseră tuturor cum am vrut să-i omor, ceea ce era cât se poate de fals. Nu eram mexican şi nu aveam mustaţă. După încă o jumătate de an, îi ierta­sem. Nu mai simţeam nimic, se terminaseră şi sufe­rinţa, şi iubirea, şi nu-mi venea decât să râd.

Letiţia M, 45 de ani
"Cine a înşelat o dată va mai înşela"

1. Eram căsătoriţi de ani buni, dar lucrurile între noi se complicaseră şi deveniseră ten­sio­nate. Fiindcă nu reuşeam să avem un copil, ur­mam un tratament hormonal destul de dur, care îmi dădea stări neplăcute. Eram tot timpul agi­ta­tă, iritabilă şi greu de mulţumit. Aveam ne­voie de tandreţe, dar cred că nu mai puteam s-o ofer nici eu. Într-o zi am fost invitaţi la un ver­ni­saj al unui prieten comun. Toată seara so­ţul meu s-a aranjat cum nu o mai făcuse de când mă cunoscuse. El, care nu dădea doi bani pe mon­denităţi, a petrecut cel puţin două ore în sala de baie, în timp ce eu schimbam în sufra­gerie haine după haine, care nu mă mai încă­peau. Nu doar că mă îngrăşasem de la trata­ment, dar şi transpiram încontinuu. Mă detes­tam de fiecare dată când mă priveam în oglin­dă. Am plecat prost dispusă de acasă şi m-am simţit rău toată seara. La un moment dat, m-am aşezat pe un scaun într-un colţ al sălii, ca să-mi revin. Şi stând acolo, între două oglinzi care se reflectau una într-alta, am văzut, fără să vreau, cum un bărbat ferchezuit, plin de el ca un cocoş pin­tenat, îi aşează o şuviţă după ure­che unei femei tinere, în timp ce stă insinuant de aproa­pe de ea. Ei bine, băr­batul acela era soţul meu.
2. Dacă n-aş fi fost aşezată, aş fi simţit probabil că mă prăbuşesc. Am privit scena hipnotizată, sperând că ochii îmi joacă o festă. Apoi, m-a apucat furia şi ru­şi­nea. Mă simţeam umilită, şi încă în public, în faţa prie­tenilor mei. Eram furioasă pe toţi cei care au ştiut de asta, dar nu m-au avertizat la timp. Mă simţeam rănită şi abandonată de cel căruia mă chinuiam să-i fac un copil. Iar cel mai rău era că mă simţeam îngrozitor de vulnerabilă în faţa unei femei mai tinere, mai ferme­că­toare, mai slabe şi mai lipsite de griji. N-am aflat ni­ciodată dacă el s-a culcat sau nu cu femeia aceea. Când am ajuns acasă, s-a dezlănţuit cearta. M-a făcut ne­bună, a urlat la mine că mi se pare, m-a acuzat că am ha­lu­cinaţii de la medicamente. Dar cel mai rău e că, oda­tă cu aceste reproşuri, au curs şi altele, uluitoare, ţi­nute cu anii sub preş. Şi uite aşa am aflat că nici mă­car nu-şi dorea copii.
3. Cred din toată inima că tot răul care ni se face tre­buie iertat. Undeva, în ordinea mare a lucrurilor, exis­tă o lecţie pe care tre­buie s-o învăţăm din el. Ni­mic nu ni se dă de trăit întâm­plător. Dar a ierta e una şi a con­tinua să tră­ieşti un calvar e cu totul al­ta. Sunt con­vinsă că, da­că el s-ar fi purtat diferit, dacă aş fi înţeles că n-a fost decât o aventură, dacă aş fi simţit că încă mă iu­beşte cu ade­vărat, aş fi tre­cut, după o vreme, peste asta. În locul unui om ru­şi­nat de ce a făcut, am desco­perit însă un bărbat plin de frustrări, nemul­ţu­mit de mine şi de el însuşi. Visa la libertatea de june prim, dar nu era în stare nici să plece, nici să ră­mâ­nă să repare ceva. A fost cel mai chinuitor an al vie­ţii mele. O sufe­rinţă fă­ră margini. Dacă nu mi-aş fi adu­nat eu forţele să di­vor­­ţez, el n-ar fi făcut-o ni­cio­dată. Acum, dacă ar tre­­bui să dau un sfat, aş spu­ne doar atât: "Dacă ai fost în­şelat, tai-o cât mai poţi! Pleacă, linge-ţi ră­nile în sin­gurătate şi ia-o de la capăt cu demnitate! Cine a înşe­lat o dată va mai înşela." Ştiu însă că nu-i uşor să te rupi de un om pe care l-ai iubit. Cum nu e uşor nici să te întorci la viaţa de femeie singură, după ce ani de zile ai func­ţionat în doi. Mi-a luat foar­te mult să mă curăţ de su­ferinţa aceea, să-mi re­capăt puterile şi corpul de di­nainte, să mă simt iar mândră de cine sunt, cum arăt şi cum gândesc. Şi am înţeles, târziu, că înşelatul e doar vârful unui iceberg. E partea vizibilă a unor lu­cruri care nu mai func­ţio­nează de ani. Aveam şi eu partea mea de vină. Când nu eşti bine în pielea ta, nu-l poţi face nici pe ce­lălalt fericit.

(Reproduceri după picturi de SORIN ILFOVEANU)