SCRISORI CARE AŞTEAPTĂ RĂSPUNS - "Gândul despărţirii îmi sfâşie sufletul"

Povestea Deliei, o femeie tânără, mamă a trei copii, excedată de monotonia căsniciei şi hotărâtă să-şi părăsească bărbatul, a stârnit un viu interes printre cititorii revistei. În pagina de faţă, publicăm cele mai bune scrisori

"Fericirea nu creşte ca poamele în copaci"

O, Delia! Dac-ai ştii câte femei căsătorite şi cu urmaşi trec prin frământări sufleteşti asemănătoare cu ale tale! Bine că inima ţi-a dat ghes şi ai scris în amă­nunt despre chingile care te strâng într-o aşa măsură, mai, mai să te sufoce. Consider că întâi de toate trebuie să fii sinceră faţă de tine însăţi şi să lămureşti, nu în capul tău, ci în adâncul sufletului tău, ce anume vrei de la viaţă. Un astfel de răspuns nu vei găsi decât răs­co­lind adânc în cămara sufletului tău. Am certitudinea că o rugăciune rostită nu cu buzele, ci cu dragostea din adâncul inimii tale, îţi va fi de mare ajutor. Vorbele buzelor zboară şi se risipesc în vânt, ruga sinceră a inimii este ascultată. Ceea ce mi se pare grav este că tu, după 13 ani de căsătorie, încă nu ştii dacă-l iubeşti pe cel cu care ai făcut şi crescut trei noi mlădiţe de viaţă. Nu pot să-mi închipui una ca asta, ca doi oameni, băr­bat şi femeie, să se întâlnească doar la dunga pa­tului, pen­tru a-şi satisface dorinţele cărnii, fără ca sentimen­tul iubirii să apropie şi inimile lor. Mai ales că există acel legământ de credinţă şi de fidelitate între voi doi: căsătoria. Ai făcut oare tot ce a depins de tine pentru a scoate la lumină tot ce-i mai bun de la partenerul tău de viaţă? Se-ntâmplă adeseori, luaţi de valul vieţii, să că­utăm prea mult în alţii ceea ce nouă înşine ne lipseşte. Şi în cazul în care nu vom găsi, să ne cuprindă o cruntă dezamăgire sau chiar o deznădejde neagră să bântuie pe la ferestrele vieţii noastre. Să nu uiţi un lucru sim­plu, pe care nu ai să-l înveţi la nici o şcoală din astă lu­me: fericirea nu creşte ca poamele în copaci. Ea se va cuibări doar în inima celui/celei care ştie să-i dea sălaş. Fericirea nu cade plocon la picioarele nimănui, ea ca­ută adâncul, curatul şi seninătatea sufletului omenesc. Alungă norii îndoielii din sufletul tău, şi fă în aşa fel încât cei trei copilaşi să crească alături de părinţii lor. Împreună i-aţi zămislit, împreună să-i creşteţi şi să vă ajute Dumnezeu să vă vedeţi şi cu nepoţei. Iar dacă te vei gândi la despărţire ca la o posibilitate, adu-ţi aminte de vorbele acestea ale mele: despărţirea nu marchează încheierea problemelor sau a necazurilor în vieţile a doi oameni, ci poate să marcheze chiar începutul aces­tora. De datoria ambilor soţi este să lupte pentru a clădi căsătoria zi şi noapte şi nu a săpa la temelia acesteia. Dumnezeu să-ţi ajute să fii înţeleaptă în alegerea ta.
ION DUMBRAVĂ

"Pune în balanţă mama şi femeia"

Am citit şi recitit rândurile tale şi am oftat. Adânc, cum numai cineva care trăieşte o suferinţă cumplită o poate face. Trăim şi avem în viaţă ceea ce singuri ne-am ales. Citind scrisorile dvs. nu pot să nu gândesc ce binecuvântată aţi fost de viaţă, un cămin, trei copii adorabili şi un soţ care, aşa cum e el, cred că vă iubeşte. În felul lui. L-aţi cunoscut înainte şi nu uitaţi, aţi ales să fie tatăl copiilor dvs. Sunteţi părinţi. Deci oameni res­­ponsabili pentru echilibrul familiei. Sunteţi mamă, dar şi femeie care îşi strigă nefericirea ca femeie. Cre­deţi în fe­ricirea iluzorie? În bărbatul aflat pe undeva în lumea asta, plin de dragoste şi dăruire, care vă aşteaptă să vi le dăruiască dvs. şi mai ales copiilor? Vă înţeleg su­fe­rinţa, ca să-i zic aşa, dar oare nu v-aţi pus deasupra tu­turor, nu gândiţi egoist? Sunteţi foarte sigură că ştiţi ce vreţi? Aţi putea fi fericită călcând pe cadavrul unui că­min distrus? V-aţi putea privi copiii în ochişorii lor trişti? Nu vă judec, sunt mamă şi femeie şi am trăit şi tră­iesc cea mai mare durere pe care o poate suporta o ma­mă. Nimic nu este mai important pe lume ca fa­milia, pacea şi liniştea sufletească şi odată cu divorţul le veţi pierde. Toată iubirea unui alt bărbat nu va putea compensa această pierdere. E greu să trăieşti nefericită. Dar e şi mai greu să trăieşti cu tine dacă dai greş. Cum­plit! Gândeşte-te foarte bine înainte de a face pasul, nu cere sfaturi altora, sunt puţini cei obiectivi. Pune în ba­lanţă mama şi femeia. Dacă la căsătorie nu aţi fost suficient de responsabilă, acum trebuie să fiţi foarte matură şi responsabilă. Vor­biţi şi cu un psi­holog bun. Şi vă mai spun ceva, uneori nu ne ajun­ge o viaţă să ne urâm pentru greşelile făcute. Sen­ti­men­tul de vină ucide încet şi si­gur. Vă doresc multă, multă înţelepciune.
MARIA GHEORGHIŞ

"Odată ce ai adus pe lume nişte copii, ei sunt prioritatea numărul unu"

Sunt destul de bătrân, am văzut şi am trăit destule, dar nu-mi permit să-ţi dau un sfat. Am să-ţi povestesc, totuşi, un fapt de viaţă pe care l-am cunoscut. La foarte mulţi oameni, după un număr de ani de căsnicie, apare un sentiment de nemulţumire faţă de partenerul de viaţă, ni se pare că merităm mai mult, că n-am făcut alegerea cea mai po­tri­vită. În cazul ce încerc să-l povestesc, doam­na era tot mai nemul­ţu­mi­tă de propriul soţ, i se părea că nu a avansat destul pe scară so­cială, că alţii erau mai descurcăreţi, în fine, îi găsea din ce în ce mai multe defecte. Nu ştiu exact ce a mai fost între ei, dar la un moment dat, domnul a clacat, a făcut o cădere psihică, din care nu şi-a mai revenit complet nicio­dată. A stat mai mult prin spitale, a fost pen­sionat de boală. Asta n-a fost tot. Copiii au avut cel mai mult de suferit. Cel mai mic a fost mai vulnerabil, a devenit închis, neso­cia­bil, nu a reuşit să se integreze în societate, a devenit un complexat. Nici cel mare nu a tre­cut uşor peste evenimente, dar a reuşit să-şi facă o carieră şi o familie, deşi nu la ni­velul la care ar fi putut în condiţii nor­male. Cât des­pre doamna, viaţa i-a devenit un calvar. A trebuit să-şi creas­că singură copiii şi să se ocupe şi de soţul bolnav. Mă întreb: dacă vei găsi un bărbat care să co­respundă aşteptă­ri­lor, acesta va fi dispus să-ţi crească şi copiii? Sau copiii contează mai puţin? Eu cred că, odată ce ai adus pe lume nişte copii, ei sunt prioritatea numă­rul unu.
IOAN

"Alegând fericirea ta, le aduci celorlalţi nefericire"

Cred că deja ai luat o hotărâre, în mo­mentul în care ai spus că nu mai poţi trăi aşa! Păcat că vor suferi copiii şi chiar şi soţul tău. Nu te judec, e greu pentru tine, dar eu nu aş fi mers pe drumul acesta. Ale­gând fericirea ta, aduci nefericire celorlalţi. De la o anumită vârstă, noi trăim pentru copii şi prin copii. Poate îi vei pierde pen­tru totdeauna. S-ar putea să nu înţeleagă ceea ce faci şi atunci când vei avea nevoie de ei, să-ţi întoarcă spatele! Eu cred că, în ori­ce cuplu, dispare pa­siu­nea de la început, după o perioadă de timp, dar trebuie să ră­mână respectul şi în­crederea. Nu trebuie să te iei după spu­sele mele, e decizia ta. Eu am o căsnicie de 17 ani, sunt mamă şi, ca în orice fa­mi­lie, au fost dificultăţi pe care le-am de­păşit împreună cu so­ţul meu. Dum­­nezeu să-ţi îndrepte paşii pe drumul bun.
TIRIS ROMICA

Ispita

La 7 ani scurşi de când soţul meu şi cu mine am început să ne împletim vieţile, cu suişuri şi coborâşuri ca în orice relaţie, mă regăseam şi eu într-o situaţie în care nu mai eram sigură că el este alesul meu. Am fost "ajutată" în această conjunctură şi de un coleg, care fiind prea puţin ocupat cu treburile de serviciu, simţea nevoia să îşi "condimenteze" viaţa, încercând să îmi demonstreze că merit mult mai mult, că se vede că nu sunt o persoană iubită de partenerul ei, că sunt insu­fi­cient preţuită pentru umorul, spontaneitatea, femini­tatea mea etc. Evident, el se oferea să mă preţuiască aşa cum "meritam". După câteva luni, în care mintea mi-a umblat brambura, în care mi-am erodat relaţia cu soţul meu cu bună ştiinţă, lăsând să se cuibărească în mine gânduri îndoielnice, care pătau şi realitatea, care nu era deloc aşa de neagră precum ajunsesem eu să o văd, în care mi-am chinuit bărbatul cu care mă legasem în faţa lui Dumnezeu pentru o viaţă cu discuţii ne­sfâr­şite şi plânsete înăbuşite... am ajuns la ziua în care i-am zis: "Hai să mergem la părintele duhovnic. Eu nu mai sunt sigură că vreau să fiu căsătorită cu tine!". Atunci, el mi-a zis: "Să mergem, nici eu nu mai sunt si­gur că vreau să fii soţia mea". Am mers şi ne-am spovedit amândoi. Pă­rin­­tele mi-a dat canon. Ruşinea pe ca­re am simţit-o nu se poate descrie. Spo­­vedania aceea a fost una dintre cele mai teribile, dar şi mai uşură­toa­re. Lucrurile s-au schim­bat. Încerc să vă dau câteva coor­donate care poate vă vor fi de folos:
Orice căsnicie în care cei doi "trag" la căruţă şi muncesc pentru fa­mi­lie nu are cum să stagneze într-o veşnică vârstă a romantismului. Sunt etape în care declaraţiile şi focul sen­timentelor sunt preponderente, sunt etape în care energia se canalizează în altă parte, cum ar fi de exemplu copiii. Nu poţi să fii şi un tată care se zben­guie şi se joacă cu copiii atunci când vine acasă şi să fii în acelaşi timp ca un latin lover, proaspăt parfumat, gata să îşi împacheteze în tandreţuri parte­ne­ra. Nu ai cum. Şi nici o mamă care, du­pă o zi de stat acasă cu copiii, fă­când teme pentru şcoală sau având mâncare în păr şi lipici pe haine, nu se poate schimba la un click într-o iubită senzuală. Trebuie să acceptăm că tre­cem prin diverse stadii. A avea nostal­gia primelor momente de iubire fre­mă­tătoare, deşi nu mai suntem ado­les­cenţi, ci suntem în desfăşurarea cople­şi­toarei experienţe de părinţi, e ca o regresie.
După ce soţul meu mi-a zis că nu mai e sigur că vrea să îi fiu eu "jumă­ta­tea"... a fost ca şi cum o ceaţă a că­zut de pe ochii mei orgolioşi, care vedeau că totul mi se cuvine, că doar eu pot să refuz, că în funcţie de dorin­ţele mele se desfăşoară viaţa. Ei bine, nu, nu sunt eu aceea. Dumnezeu mi-a adus pacea înapoi atunci când m-am smerit. Totul nu a fost decât o ispită care era să mă coste despărţirea de jumătatea mea, de tatăl copiilor mei, de cel mai bun tată pentru copiii mei.
Am înţeles că voi da seamă pentru toate cele ce am gândit şi simţit. Mă simt îngrozitor şi azi, la aproape 9 ani de când s-au întâmplat toate acestea, pentru chinul pe care l-am provocat unui om care nu a avut nici o vină, care m-a iubit şi mă iubeşte cum poate el mai bine, nu cum voia imaginaţia mea "hollywoodiană". Dau slavă lui Dumnezeu pentru că mi-a schimbat perspectiva şi mi-a arătat că soarele străluceşte la fel de frumos, că omul de lângă mine nu a încetat nici o clipă să fie la fel de înţelept şi de bun cu mine, că rugăciunea e la fel de puternică... trebuie doar să te vezi pe tine nemeritând nimic din toate acestea... şi le vei avea pe toate, şi în plus pacea.
ALEXANDRA

(Reproduceri după picturi de SORIN ILFOVEANU)