"Fericirea nu creşte ca poamele în copaci"
O, Delia! Dac-ai ştii câte femei căsătorite şi cu urmaşi trec prin frământări sufleteşti asemănătoare cu ale tale! Bine că inima ţi-a dat ghes şi ai scris în amănunt despre chingile care te strâng într-o aşa măsură, mai, mai să te sufoce. Consider că întâi de toate trebuie să fii sinceră faţă de tine însăţi şi să lămureşti, nu în capul tău, ci în adâncul sufletului tău, ce anume vrei de la viaţă. Un astfel de răspuns nu vei găsi decât răscolind adânc în cămara sufletului tău. Am certitudinea că o rugăciune rostită nu cu buzele, ci cu dragostea din adâncul inimii tale, îţi va fi de mare ajutor. Vorbele buzelor zboară şi se risipesc în vânt, ruga sinceră a inimii este ascultată. Ceea ce mi se pare grav este că tu, după 13 ani de căsătorie, încă nu ştii dacă-l iubeşti pe cel cu care ai făcut şi crescut trei noi mlădiţe de viaţă. Nu pot să-mi închipui una ca asta, ca doi oameni, bărbat şi femeie, să se întâlnească doar la dunga patului, pentru a-şi satisface dorinţele cărnii, fără ca sentimentul iubirii să apropie şi inimile lor. Mai ales că există acel legământ de credinţă şi de fidelitate între voi doi: căsătoria. Ai făcut oare tot ce a depins de tine pentru a scoate la lumină tot ce-i mai bun de la partenerul tău de viaţă? Se-ntâmplă adeseori, luaţi de valul vieţii, să căutăm prea mult în alţii ceea ce nouă înşine ne lipseşte. Şi în cazul în care nu vom găsi, să ne cuprindă o cruntă dezamăgire sau chiar o deznădejde neagră să bântuie pe la ferestrele vieţii noastre. Să nu uiţi un lucru simplu, pe care nu ai să-l înveţi la nici o şcoală din astă lume: fericirea nu creşte ca poamele în copaci. Ea se va cuibări doar în inima celui/celei care ştie să-i dea sălaş. Fericirea nu cade plocon la picioarele nimănui, ea caută adâncul, curatul şi seninătatea sufletului omenesc. Alungă norii îndoielii din sufletul tău, şi fă în aşa fel încât cei trei copilaşi să crească alături de părinţii lor. Împreună i-aţi zămislit, împreună să-i creşteţi şi să vă ajute Dumnezeu să vă vedeţi şi cu nepoţei. Iar dacă te vei gândi la despărţire ca la o posibilitate, adu-ţi aminte de vorbele acestea ale mele: despărţirea nu marchează încheierea problemelor sau a necazurilor în vieţile a doi oameni, ci poate să marcheze chiar începutul acestora. De datoria ambilor soţi este să lupte pentru a clădi căsătoria zi şi noapte şi nu a săpa la temelia acesteia. Dumnezeu să-ţi ajute să fii înţeleaptă în alegerea ta.
ION DUMBRAVĂ
"Pune în balanţă mama şi femeia"
Am citit şi recitit rândurile tale şi am oftat. Adânc, cum numai cineva care trăieşte o suferinţă cumplită o poate face. Trăim şi avem în viaţă ceea ce singuri ne-am ales. Citind scrisorile dvs. nu pot să nu gândesc ce binecuvântată aţi fost de viaţă, un cămin, trei copii adorabili şi un soţ care, aşa cum e el, cred că vă iubeşte. În felul lui. L-aţi cunoscut înainte şi nu uitaţi, aţi ales să fie tatăl copiilor dvs. Sunteţi părinţi. Deci oameni responsabili pentru echilibrul familiei. Sunteţi mamă, dar şi femeie care îşi strigă nefericirea ca femeie. Credeţi în fericirea iluzorie? În bărbatul aflat pe undeva în lumea asta, plin de dragoste şi dăruire, care vă aşteaptă să vi le dăruiască dvs. şi mai ales copiilor? Vă înţeleg suferinţa, ca să-i zic aşa, dar oare nu v-aţi pus deasupra tuturor, nu gândiţi egoist? Sunteţi foarte sigură că ştiţi ce vreţi? Aţi putea fi fericită călcând pe cadavrul unui cămin distrus? V-aţi putea privi copiii în ochişorii lor trişti? Nu vă judec, sunt mamă şi femeie şi am trăit şi trăiesc cea mai mare durere pe care o poate suporta o mamă. Nimic nu este mai important pe lume ca familia, pacea şi liniştea sufletească şi odată cu divorţul le veţi pierde. Toată iubirea unui alt bărbat nu va putea compensa această pierdere. E greu să trăieşti nefericită. Dar e şi mai greu să trăieşti cu tine dacă dai greş. Cumplit! Gândeşte-te foarte bine înainte de a face pasul, nu cere sfaturi altora, sunt puţini cei obiectivi. Pune în balanţă mama şi femeia. Dacă la căsătorie nu aţi fost suficient de responsabilă, acum trebuie să fiţi foarte matură şi responsabilă. Vorbiţi şi cu un psiholog bun. Şi vă mai spun ceva, uneori nu ne ajunge o viaţă să ne urâm pentru greşelile făcute. Sentimentul de vină ucide încet şi sigur. Vă doresc multă, multă înţelepciune.
MARIA GHEORGHIŞ
"Odată ce ai adus pe lume nişte copii, ei sunt prioritatea numărul unu"

IOAN
Cred că deja ai luat o hotărâre, în momentul în care ai spus că nu mai poţi trăi aşa! Păcat că vor suferi copiii şi chiar şi soţul tău. Nu te judec, e greu pentru tine, dar eu nu aş fi mers pe drumul acesta. Alegând fericirea ta, aduci nefericire celorlalţi. De la o anumită vârstă, noi trăim pentru copii şi prin copii. Poate îi vei pierde pentru totdeauna. S-ar putea să nu înţeleagă ceea ce faci şi atunci când vei avea nevoie de ei, să-ţi întoarcă spatele! Eu cred că, în orice cuplu, dispare pasiunea de la început, după o perioadă de timp, dar trebuie să rămână respectul şi încrederea. Nu trebuie să te iei după spusele mele, e decizia ta. Eu am o căsnicie de 17 ani, sunt mamă şi, ca în orice familie, au fost dificultăţi pe care le-am depăşit împreună cu soţul meu. Dumnezeu să-ţi îndrepte paşii pe drumul bun.
TIRIS ROMICA
Ispita

Orice căsnicie în care cei doi "trag" la căruţă şi muncesc pentru familie nu are cum să stagneze într-o veşnică vârstă a romantismului. Sunt etape în care declaraţiile şi focul sentimentelor sunt preponderente, sunt etape în care energia se canalizează în altă parte, cum ar fi de exemplu copiii. Nu poţi să fii şi un tată care se zbenguie şi se joacă cu copiii atunci când vine acasă şi să fii în acelaşi timp ca un latin lover, proaspăt parfumat, gata să îşi împacheteze în tandreţuri partenera. Nu ai cum. Şi nici o mamă care, după o zi de stat acasă cu copiii, făcând teme pentru şcoală sau având mâncare în păr şi lipici pe haine, nu se poate schimba la un click într-o iubită senzuală. Trebuie să acceptăm că trecem prin diverse stadii. A avea nostalgia primelor momente de iubire fremătătoare, deşi nu mai suntem adolescenţi, ci suntem în desfăşurarea copleşitoarei experienţe de părinţi, e ca o regresie.
După ce soţul meu mi-a zis că nu mai e sigur că vrea să îi fiu eu "jumătatea"... a fost ca şi cum o ceaţă a căzut de pe ochii mei orgolioşi, care vedeau că totul mi se cuvine, că doar eu pot să refuz, că în funcţie de dorinţele mele se desfăşoară viaţa. Ei bine, nu, nu sunt eu aceea. Dumnezeu mi-a adus pacea înapoi atunci când m-am smerit. Totul nu a fost decât o ispită care era să mă coste despărţirea de jumătatea mea, de tatăl copiilor mei, de cel mai bun tată pentru copiii mei.
Am înţeles că voi da seamă pentru toate cele ce am gândit şi simţit. Mă simt îngrozitor şi azi, la aproape 9 ani de când s-au întâmplat toate acestea, pentru chinul pe care l-am provocat unui om care nu a avut nici o vină, care m-a iubit şi mă iubeşte cum poate el mai bine, nu cum voia imaginaţia mea "hollywoodiană". Dau slavă lui Dumnezeu pentru că mi-a schimbat perspectiva şi mi-a arătat că soarele străluceşte la fel de frumos, că omul de lângă mine nu a încetat nici o clipă să fie la fel de înţelept şi de bun cu mine, că rugăciunea e la fel de puternică... trebuie doar să te vezi pe tine nemeritând nimic din toate acestea... şi le vei avea pe toate, şi în plus pacea.
ALEXANDRA
(Reproduceri după picturi de SORIN ILFOVEANU)