- Trădarea să fie iertată sau nu?
Irina Macarie, 29 de ani
"Nu cred că e loc de iertare într-un asemenea moment"
1. Eram amândoi, și eu, și el, după niște ani buni de relație, obosiți de certuri și de aceleași și aceleași discuții interminabile despre nimicuri, care se terminau de fiecare dată foarte sec: "Totul va fi bine!", "Vom fi bine!". Ne certam ziua și ne iubeam noaptea și uitam să ne mai și oprim, din când în când, din fuga asta a noastră, să privim înspre noi. Ne lăsam acoperiți și copleșiți de toate grijile de fiecare zi și ne purtam unul cu altul de parcă celălalt ar fi fost vinovat pentru toate relele din lume. După un timp, probabil fiindcă el era ceva mai obosit decât mine, a trădat.
2. Am rămas fără cuvinte, a doua zi, când mi-a mărturisit. Din dorința de a se scuza și de a-și explica gestul pe care îl făcuse, mi-a oferit prea multe detalii, prea multe cuvinte și descrieri, care mi-au făcut rău. Am avut senzația că toate se derulează ca o reconstituire a unei anchete, în fața ochilor mei. Sigur că poate uneori sesizam neregulile din relația noastră, alteori exageram din dorința de a câștiga niște bătălii numai de mine știute, dar niciodată nu am fost conștientă, ca atunci, de final. Dacă e să-mi amintesc ceva din acele câteva momente, e sentimentul de panică ce a pus stăpânire pe mine. Lipsa aerului, senzația de paralizie totală, gândurile care deveneau din ce în ce mai negre, lupta continuă dată între partea din mine tolerantă, înțelegătoare și gata oricând să șteargă trecutul cu buretele, și cealaltă parte, partea umilită, mințită și trădată, care voia ca totul să se sfârșească cât mai curând.
3. Am încercat amândoi, după acest episod, să ne reluăm relația, eu să iert, iar el să tacă, el să stea, iar eu să uit, însă am realizat destul de repede că nu facem decât să ne învârtim în cerc și să ne ținem legați cu forța unul de altul. Știam că orice și oricum am face amândoi, oricât de mult s-ar fi străduit el și oricât de mult aș fi strâns eu din dinți, îl voi vedea mereu ca pe un călău, iar el probabil că m-ar fi văzut mereu ca pe o victimă. Ne-am despărțit pentru că partea din mine care nu mai credea în noi a învins. Nu cred că e loc de iertare într-un astfel de moment. Cred că uneori puterea de a te desprinde și de a o lua de la capăt, de a te reinventa și de a-ți reclădi micul univers de unul singur e mult mai valoroasă decât simplul gest al unei iertări care vine din neputință.
Marius Stanciu, 34 de ani
"Picioarele de sub pat"
1. Îmi vine să râd: două picioare subțiri de bărbat ieșite de sub patul iubitei mele. Au trecut 15 ani, și doar cu asta am rămas, cu o poveste care mă face să râd. Numai că atunci, știu bine, lucrurile n-au fost nici pe departe așa de amuzante ca acum. Țin minte că am sunat la ușa ei ca un puști fioros, negru de supărare ce eram. E adevărat că în ultima vreme ne tot certaserăm, e adevărat și că ne-am spus că e nevoie de o pauză. Dar ce fel de pauză e aia în care ea începe să se vadă cu un alt băiat? Așa mi se spusese: "Vezi că Mihaela se vede cu Florin". N-am crezut vorbele alea, Mihaela mă iubea pe mine, eu o iubeam pe ea, iar pe Florin îl cunoșteam bine: un fraier. Dar vorbele au darul ăsta, să devină bolovani, iar bolovanii, naiba să-i ia, odată ce-i înghiți, atârnă greu, te cocoșează. Bolovanii te fac să ieși din pauză, să alergi de nebun pe stradă, să ajungi la ușa ei, să suni. Am sunat. Am tot sunat și, târziu, mi-a deschis. Dacă mi-ar fi zâmbit și m-ar fi lăsat să intru, m-aș fi întors liniștit acasă. Dar nu: mă ținea în pragul ușii și-mi vorbea de departe, ca și cum între noi ar fi fost 246.362 de kilometri de frig. Știu, nu-i frumos, dar nu mi-au plăcut niciodată distanțele mari între oamenii care sunt despărțiți doar de o ușă întredeschisă. Așa că am intrat. Cu forța. Bolovanii ăia erau insuportabili, mă sufocau cu totul. Am intrat și am început să caut ceva care să semene cu un Florin. Am tot căutat până când am găsit picioarele alea subțiri care ieșeau de sub pat. Erau bune și ele, dar eu îl voiam pe Florin întreg, așa că m-am așezat pe pat și l-am întrebat cât se poate de politicos dacă îi e bine acolo, dedesubt. Nu mi-a răspuns. L-am invitat să iasă, a ieșit.
2. Ziua aia era o zi frumoasă, senină, și zău dacă aș mai fi plecat acasă. Prinsesem drag de ei cum stăteau așa, împreună, unul lângă altul, cu capetele plecate. Le-am spus că îmi pare rău că nu sunt mexican și că n-am mustață. Au făcut greșeala să mă întrebe "de ce" și le-am explicat că, dacă aș fi fost mexican, aș fi avut la mine un cuțit cu care i-aș fi tăiat frumos pe amândoi. Le-am spus că trebuie să-i mulțumească lui Dumnezeu că n-am mustață. Eram mândru de mine, mi se părea că sunt foarte spiritual și că, decât să bați măr un Florin ascuns sub pat, mai bine îi vorbești de mexicani și îl înjuri, din când în când, de mamă. Îmi plăcea cum mă ascultă îngrozit și tace, îmi plăcea să-i simt frica. Mihaelei nu-i spuneam nimic. Nu știam ce. Noroc că aveam țigări. Le-am fumat pe toate. Descoperisem că sadismul și masochismul sunt totuna și că, de fapt, sunt niște îndeletniciri foarte plăcute. Aș mai fi stat cu ei, dacă nu m-ar fi plictisit tăcerea lor.
3. Am plecat după vreo trei ore și știu că o vreme m-am simțit bine. I-am zâmbit unei fete pe stradă, iar ea mi-a zâmbit înapoi. Acasă, m-am uitat pentru prima oară în viață la "Tânăr și neliniștit." Mi-a plăcut. Abia spre seară m-a apucat o suferință cruntă, care m-a ținut vreo jumătate de an. Mă simțeam umilit, bătut, scuipat. Mihaela și Florin rămăseseră împreună și le era bine. Povestiseră tuturor cum am vrut să-i omor, ceea ce era cât se poate de fals. Nu eram mexican și nu aveam mustață. După încă o jumătate de an, îi iertasem. Nu mai simțeam nimic, se terminaseră și suferința, și iubirea, și nu-mi venea decât să râd.
Letiția M, 45 de ani
"Cine a înșelat o dată va mai înșela"
1. Eram căsătoriți de ani buni, dar lucrurile între noi se complicaseră și deveniseră tensionate. Fiindcă nu reușeam să avem un copil, urmam un tratament hormonal destul de dur, care îmi dădea stări neplăcute. Eram tot timpul agitată, iritabilă și greu de mulțumit. Aveam nevoie de tandrețe, dar cred că nu mai puteam s-o ofer nici eu. Într-o zi am fost invitați la un vernisaj al unui prieten comun. Toată seara soțul meu s-a aranjat cum nu o mai făcuse de când mă cunoscuse. El, care nu dădea doi bani pe mondenități, a petrecut cel puțin două ore în sala de baie, în timp ce eu schimbam în sufragerie haine după haine, care nu mă mai încăpeau. Nu doar că mă îngrășasem de la tratament, dar și transpiram încontinuu. Mă detestam de fiecare dată când mă priveam în oglindă. Am plecat prost dispusă de acasă și m-am simțit rău toată seara. La un moment dat, m-am așezat pe un scaun într-un colț al sălii, ca să-mi revin. Și stând acolo, între două oglinzi care se reflectau una într-alta, am văzut, fără să vreau, cum un bărbat ferchezuit, plin de el ca un cocoș pintenat, îi așează o șuviță după ureche unei femei tinere, în timp ce stă insinuant de aproape de ea. Ei bine, bărbatul acela era soțul meu.
2. Dacă n-aș fi fost așezată, aș fi simțit probabil că mă prăbușesc. Am privit scena hipnotizată, sperând că ochii îmi joacă o festă. Apoi, m-a apucat furia și rușinea. Mă simțeam umilită, și încă în public, în fața prietenilor mei. Eram furioasă pe toți cei care au știut de asta, dar nu m-au avertizat la timp. Mă simțeam rănită și abandonată de cel căruia mă chinuiam să-i fac un copil. Iar cel mai rău era că mă simțeam îngrozitor de vulnerabilă în fața unei femei mai tinere, mai fermecătoare, mai slabe și mai lipsite de griji. N-am aflat niciodată dacă el s-a culcat sau nu cu femeia aceea. Când am ajuns acasă, s-a dezlănțuit cearta. M-a făcut nebună, a urlat la mine că mi se pare, m-a acuzat că am halucinații de la medicamente. Dar cel mai rău e că, odată cu aceste reproșuri, au curs și altele, uluitoare, ținute cu anii sub preș. Și uite așa am aflat că nici măcar nu-și dorea copii.
3. Cred din toată inima că tot răul care ni se face trebuie iertat. Undeva, în ordinea mare a lucrurilor, există o lecție pe care trebuie s-o învățăm din el. Nimic nu ni se dă de trăit întâmplător. Dar a ierta e una și a continua să trăiești un calvar e cu totul alta. Sunt convinsă că, dacă el s-ar fi purtat diferit, dacă aș fi înțeles că n-a fost decât o aventură, dacă aș fi simțit că încă mă iubește cu adevărat, aș fi trecut, după o vreme, peste asta. În locul unui om rușinat de ce a făcut, am descoperit însă un bărbat plin de frustrări, nemulțumit de mine și de el însuși. Visa la libertatea de june prim, dar nu era în stare nici să plece, nici să rămână să repare ceva. A fost cel mai chinuitor an al vieții mele. O suferință fără margini. Dacă nu mi-aș fi adunat eu forțele să divorțez, el n-ar fi făcut-o niciodată. Acum, dacă ar trebui să dau un sfat, aș spune doar atât: "Dacă ai fost înșelat, tai-o cât mai poți! Pleacă, linge-ți rănile în singurătate și ia-o de la capăt cu demnitate! Cine a înșelat o dată va mai înșela." Știu însă că nu-i ușor să te rupi de un om pe care l-ai iubit. Cum nu e ușor nici să te întorci la viața de femeie singură, după ce ani de zile ai funcționat în doi. Mi-a luat foarte mult să mă curăț de suferința aceea, să-mi recapăt puterile și corpul de dinainte, să mă simt iar mândră de cine sunt, cum arăt și cum gândesc. Și am înțeles, târziu, că înșelatul e doar vârful unui iceberg. E partea vizibilă a unor lucruri care nu mai funcționează de ani. Aveam și eu partea mea de vină. Când nu ești bine în pielea ta, nu-l poți face nici pe celălalt fericit.
(Reproduceri după picturi de SORIN ILFOVEANU)