Prof. dr. VASILE GHEŢĂU - "Faţă de anul 1990, populaţia actuală a României este cu 4,2 milioane mai mică, ajungând la 19 milioane. În acest ritm, România va avea, în

Director al Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române

Datele oficiale ale Recensământului din oc­tom­brie 2011 urmează să fie publicate abia la sfârşitul anului viitor. Datele preliminare sunt însă cunoscute acum, în decembrie, şi erau cunos­cute şi astă-vară. Legate de acest recensământ, scan­da­lurile politice din iulie-august "au survolat” rezultatele care, nefiind oficiale, n-au putut fi luate în calcul. Sau, cel puţin, nu s-a dorit să fie analizate temeinic, cu con­cursul specialiştilor. În premieră, revista noastră oferă opi­niei publice, la cumpăna dintre ani, cel mai avizat comentariu posibil al ciudăţeniilor acestui recen­să­mânt, apelând la specialistul numărul unu din ţară, pro­fesorul doctor Vasile Gheţău, consultant ONU, mem­bru al Uniunii Internaţionale pentru Studii Ştiinţifice ale Populaţiei şi membru al Asociaţiei Europene pentru Studii Demografice, cu stagii de specializare la Paris, Bu­dapesta şi Varşovia. Născut în 1940, la Cernăuţi, a stu­diat la Bucureşti şi a obţinut doctoratul cu o teză des­pre prognoza demografică. Fost director al departa­men­tului de Statistică a Populaţiei din cadrul Direcţiei Centrale de Statistică, domnul Gheţău a coordonat re­cen­sământul din 2002 din România şi a luat parte, ca ob­­ser­vator, la recensămintele din Macedonia, R. Mol­dova, Kosovo.

"Europa, în ansamblul său, este bolnavă demografic”

- Care este, la ora actuală, populaţia stabilă a României şi de ce durează atât de mult publicarea rezultatelor oficiale, domnule profesor?

- Recensământul din octombrie 2011 ne-a arătat o populaţie stabilă de 19.044 mii (19.044.000) locuitori şi, dacă vom compara această cifră cu cea de la re­cen­sământul din anul 2002 (21.681 mii persoane), rezultă un recul de 2.637 mii locuitori, iar pentru întreaga pe­rioa­dă ianuarie 1990-octombrie 2011, reducerea nu­mă­ru­lui populaţiei atinge dramatica dimensiune de 4,2 mi­li­oane (18%!). Plasând cele 19 milioane de lo­cuitori din octombrie 2011 într-o viziune temporală re­troactivă mai lungă, vom observa că acest număr al popu­laţiei es­te egal cu cel care s-a înregistrat în Ro­mâ­nia cu 46 de ani în urmă, în anul 1965. Vom cunoaşte numărul final al populaţiei ţării abia la sfârşitul anului 2013, surprin­ză­tor şi inacceptabil de târziu, în raport cu data recensă­mântului şi luând în considerare actua­lele performanţe ale echipamentelor şi tehnologiilor de prelucrare a da­telor. Există însă suficiente date şi informaţii, din toate etapele operaţiunii, pentru a avan­sa unele consi­deraţii generale asupra acestui recen­sământ.

- Acest rezultat catastrofal ar putea fi cauzat de proastele guvernări postdecembriste? Cine poartă vina?

- Ar fi eronat să punem deteriorarea situaţiei demo­grafice a ţării doar pe seama modului în care a fost gu­vernată ţara în ultimii 23 de ani. În fond, cea mai gravă dintre evoluţii - scăderea rapidă a natalităţii în prima parte a anilor 1990 şi menţinerea ei la valori mici în toţi anii care au urmat - a fost rezultatul a mi­lioane de de­cizii individuale de a nu avea copii, de a avea un singur copil, de a amâna venirea copilului. Fac­torul economic, standardul de viaţă în sens general, a avut o contribuţie importantă la astfel de decizii, dar nu poate fi neglijată influenţa multor altor factori care nu au o esenţă economică pură. Mă refer la atitudini şi com­portamente noi faţă de căsătorie şi familie, priori­tăţi de educaţie şi carieră profesională, dorinţă de con­fort material exagerat, acces rapid la valori şi norme cul­turale tipice societăţii de consum, explozia infor­maţio­nală şi propagarea unui anumit stil de viaţă. Toate aces­te schimbări au afectat ierarhiile şi priorităţile în viaţa tinerilor, copilul intrând în competiţie cu aceşti noi fac­tori. Dacă am spune că factorul economic ar fi cel responsabil de scăderea natalităţii şi menţinerea aces­teia la valori mici, realităţile economice şi demo­grafice din ţări dezvoltate şi cu acelaşi nivel scăzut al natalităţii ne contrazic (menţionăm doar Germania, Austria şi Italia). Dacă ne referim însă la masiva mi­graţie pentru muncă a românilor, cealaltă componentă a declinului demografic, aici avem expresia stării eco­nomice şi so­ciale a României şi a marelui decalaj de standard de viaţă faţă de ţările dezvoltate. Problemele imensei migraţii pentru muncă sunt numeroase şi ex­trem de com­plexe şi cred că este incorect a le trata doar prin pers­pectivă îngustă demografică.

- Fenomenul depopulării este unul specific ro­mâ­nesc sau unul internaţional? Care este situaţia în alte ţări europene?

- Dezagregarea sistemului comunist, la începutul anilor 1990, şocul schimbărilor şi costurile tranziţiei şi-au pus cu brutalitate amprenta pe fenomenele şi pro­cesele demografice din ţările ex-comuniste. Căderea na­talităţii a fost generală, ceea ce a dus la instalarea scă­derii naturale a populaţiei în aproape toate aceste ţări şi îndeosebi în Ţările Baltice, în Bulgaria, Ungaria şi România. Ceea ce a agravat considerabil situaţia de­mo­grafică a României a fost veritabila explozie a mi­graţiei externe şi toate consecinţele sale asupra nu­mă­rului populaţiei şi structurii acesteia pe vârste. Se poate însă afirma că Europa, în ansamblul său, este bolnavă demografic, şi instalarea unei scăderi naturale în ulti­mii ani, în ţări ca Italia, Germania, Grecia, Portu­ga­lia, este simptomatică. Populaţia Europei este îm­bă­trânită demografic, nivelul fertilităţii (numărul de copii aduşi pe lume de o femeie) este sub cel necesar înlo­cui­rii generaţiilor şi păstrării numărului populaţiei. În plus, pentru unele ţări dezvoltate, problemele imigra­ţiei au devenit sensibile prin implicaţii actuale şi, îndeosebi, de perspectivă.

"Fertilitatea medie a femeilor a coborât la 1,3 copii. Cu doi copii, scăderea populaţiei ar fi mult redusă”

- Cifrele pe care ni le oferiţi cuprind şi populaţia plecată la muncă în străinătate?

- Cifra de 19 milioane de locuitori face trimitere la populaţia stabilă, cea care are reşedinţa obişnuită (de cel puţin 12 luni) în România. Ţara noastră a apli­cat conceptele şi standardele recomandate de Co­misia Europeană. Prin introducerea acestora, migranţii sunt incluşi în populaţia stabilă a ţărilor în care se află pe o perioadă de cel puţin 12 luni. Este şi cazul românilor aflaţi la muncă în străinătate, în număr de aproape 3 milioane. Populaţia ţărilor dezvoltate a primit astfel (aproape gratuit) un aport de persoane tinere şi adulte, în defavoarea ţărilor de origine a migranţilor. Rezul­tatele recensământului din octombrie 2011 reaşează Ro­mânia pe harta Europei într-o altă poziţie. Va trebui să urmărim dacă şi în ce fel o populaţie mai mică cu 11 la sută decât cea pe care o ştiam înainte de recen­să­mânt va avea implicaţii asupra poziţiei României în Parlamentul European şi în organisme ale Comisiei Europene, ca şi în alocarea de fonduri comunitare.

- Ce perspective există pentru populaţia Româ­niei?

- Într-o populaţie aflată în al 23-lea an de declin şi al cărei număr a ajuns la 19 milioane de locuitori, orice prognoză construită cu menţinerea fertilităţii actuale - de 1,3 copii la o femeie - duce la mai puţin de 15 mi­lioane de locuitori la mijlocul secolului. Şi atenţie, fără a lua în considerare migraţia externă! De regulă, prog­nozele negative sunt privite cu rezerve, după principiul "cine ştie ce şi cum va fi în anul 2050!”. La fel se spu­nea la mijlocul anilor '90, dar evoluţiile ulterioare au arătat că astăzi, aproape de anul 2015, ceea ce spuneau prognozele de atunci s-a adeverit în mare măsură. Oamenii nu vor prognoze negative, după cum cei care nu doresc să aibă copii nu se simt în niciun fel respon­sabili de scăderea naturală a populaţiei şi de ceea ce prognozele arată. Iată un exemplu din ceea ce arată aceste prognoze: la 100 de persoane de vârstă adultă (20-64 ani), revin astăzi 25 de persoane de 65 ani şi peste; în anul 2050, vor reveni 50!

"O creştere a fertilităţii nu ar putea proveni decât dintr-o politică familială, pe care România nu a avut-o până acum”

- În acest ritm, cu mult înainte de sfârşitul lumii, va veni sfârşitul României! Ce-i de făcut?

- Problema cheie a stării demografice a României şi a perspectivelor acestei stări se află în nivelul fer­ti­lităţii, al numărului de copii pe care îi aduce pe lume o femeie. Cu doar 1,3 copii la o femeie (fertilitatea fe­minină încă de la mijlocul anilor 1990), departe de acel nivel de doi copii, care ar asigura, pe termen foarte lung, o stabilizare a numărului populaţiei, scăderea populaţiei este matematic înscrisă în dinamica internă a demograficului. Prognoze elaborate cu o fertilitate de doi copii la o femeie, chiar din anul 2013, arată clar că reculul populaţiei ar urma să continue, mult mai lent însă, până în jurul anului 2075, când scăderea naturală ar fi stopată. Din păcate, o fertilitate de doi copii la o femeie nu va mai putea fi atinsă în ţările care au cunos­cut un recul de durată al fertilităţii şi nivelul a ajuns la 1,3-1,5 copii la o femeie. O spun vocile cele mai autori­zate ale ştiinţei demografice contemporane. Totuşi, o redresare considerabilă a nivelului actual nu ar trebui să fie însă privită cu scepticism total. Cu o fertilitate de 1,7-1,8 copii la o femeie, scăderea naturală ar fi mult redusă. De notat că o astfel de creştere a fertilităţii nu ar putea proveni decât dintr-o politică familială pe care România nu a avut-o până acum. Componenta stimu­lativă (în variate forme) ar constitui baza unei astfel de politici, foarte costisitoare. Societatea româ­nească nu are resursele pentru a elabora şi aplica o astfel de politică. A stimula financiar, consistent, nata­li­tatea în vremuri de criză, cum sunt cele în care ne aflăm, ar fi o mare eroare. Nu suntem în stare să avem grijă de cei 200 de mii de născuţi care vin pe lume în fiecare an, acum. Sunt copii abandonaţi, aruncaţi, chi­nuiţi, subali­mentaţi şi cu o sănătate precară, crescuţi în mizerie materială şi culturală. Va trebui să aşteptăm trecerea acestei teribile crize, să analizăm corect şi com­petent tot ce s-a întâmplat în starea demografică a ţării, să ela­bo­răm o strategie pe termen lung şi foarte lung, cu răb­dare, profesionalism şi responsabilitate. Şi abia atunci vom putea vedea dacă lucrurile pot fi schim­bate în di­recţia dorită.

"Eşecul unui recensământ nu este numai cel al guvernării, este eşecul întregii societăţi”

- Despre recensământul din 2011 s-a spus că a fost unul ratat. El oferă totuşi datele cu care vor lucra guvernele în următorii 10 ani. Care este "poza” societăţii româneşti, creionată de acest eveniment?

- Încă din ultima parte a anului 2010, când au în­ceput, formal, activităţile Comisiei Centrale de Re­cen­­sământ (CCR), devenise evident că existau riscuri enorme de organizare şi desfăşurare în starea în care se afla societatea românească. S-a văzut, astfel, că este o societate profund marcată şi divizată de criza eco­no­mică, socială şi politică. Autoritatea instituţiilor era în disoluţie, iar imensa migraţie a românilor a avut impli­ca­ţii nemaiîntâlnite asupra înregistrării populaţiei. S-au opus unei corecte recenzări mai mulţi factori: campanie superficială de informare a populaţiei, hărţi vechi, recenzori derutaţi, declarare de informaţii inco­recte, acte de identitate neactualizate, nedeclararea etniei în unele cazuri, refuzuri la declararea CNP-ului, o presă superficială, cu atitudini anti-recensământ, atitudine iresponsabilă a unor oameni politici etc. Înregistrarea, neînregistrarea şi din nou înregistrarea CNP-ului a fost o altă mare eroare. Un recensământ cu CNP pen­tru populaţia înregistrată ar fi permis construirea unui au­tentic registru al populaţiei. La recensămintele efec­tuate în Europa, în acelaşi an 2011, au trecut la prac­tica sistemelor de registre un număr de 13 ţări euro­pene, obţinându-se reducerea costului recensă­mân­tului şi găsirea unei soluţii de contracarare a ten­dinţei de refuz a populaţiei de a fi recenzată ori de a furniza informaţii eronate. O astfel de oportunitate a fost ratată la recensământul din octombrie 2011.

- Aşadar, dacă discutăm despre un eşec, al cui eşec este?

- La modul general, eşecul unui recensământ nu este numai cel al guvernării, este eşecul întregii so­cie­tăţi, pentru că recensământul populaţiei este singura operaţiune statistică de anvergură naţională în care este implicată toată populaţia, prin două dintre carac­te­risticile definitorii ale unui recensământ: universa­li­tate şi înregistrare individuală.