SELECȚIA FORMULA AS

Adriana Bittel
Simona Sora, "Hotel Universal”, edi­tu­ra "Polirom” (tel. 0232/21.74.40), 268 p.

Există o părere, pusă în circulație de autori nemul­țumiți de criticii literari, cum că aceștia din urmă ar fi niște poeți sau prozatori ratați. Nu spun că n-ar exista și asemenea cazuri. M-am întrebat și eu cum de oa­meni tobă de carte, hermeneuți străluciți, cu o înțele­gere superioară a literaturii și o remarcabilă capacitate de expresie au putut să scrie proze de ficțiune stângace sau poeme mediocre, construite din prefabricate și sentimen­tale în exces. Sunt însă și destui scriitori capa­bili să exce­leze în toate genurile, de la cele de creație propriu-zisă la eseistică, istorie și critică literară, gaze­tărie mai mult sau mai puțin culturală. În cazul în care un asemenea talent multiform s-a făcut cunoscut mai întâi în critica de întâmpinare, remarcând calități și defecte, dând ver­dic­te, atunci când debutează el în­suși ca romancier își asu­mă un risc dublu. Pe de o parte se așteaptă de la el să-și folosească în chiar tim­pul scrierii spiritul critic și știin­ța acumulată în exer­cițiul cronicii literare, ca un chi­rurg care se operează sin­gur, pe de alta să dovedească harul de a crea o lume popu­lată cu personaje di­verse și cre­di­bile, care să respire în pagini, să-și trăiască acolo po­veș­tile. (Eu una sunt con­vinsă că, ori­câtă experiență de lec­tură și chiar de viață ai avea, oricâtă teh­nică narato­lo­gică și subtilități sti­listice ai cunoaște, oricât te-ai do­cu­men­ta, fără un anumit talent înnăs­cut nu poți compune lumi roma­nești viabile.) Si­mona Sora, care scrie de ani buni cronici literare la "Di­lema”, coordonează "Dile­ma­teca”, publică eseuri, stu­dii și tra­duceri, și-a asumat dublul risc și a reușit să convingă: este și roman­cieră, știe să creeze iluzia vie­ții, are ce povesti și îi place să o facă jucându-se cu aștep­tările cititorului, fără să plictisească nici un mo­ment. Ceea ce e mare lu­cru, știu ce spun. Hotel Uni­versal e o țesătură de povești întinsă pe un secol și ju­mătate (de la mijlocul veacului 19 până în anii 1990), în centrul căreia se află un imobil de tranzit de pe strada Gabro­veni și un neam de femei "însemnate”, legate prin timp de el, de la stră-străbu­nica Rada la stu­denta Maia. Ea e cea căreia autoarea îi încredințează tele­scopul întors spre tre­cut, prelungind poveștile dintr-una în alta, prin intermediul bunicii Maria, pe care o ajută an de an să prepare dulceața de trandafiri după o veche rețetă de fami­lie. Desti­nele strămoașelor se leagă din frânturi, în paralel cu ceea ce trăiește Maia în hotelul devenit după 1989 cămin studențesc mizer și în care s-au aciu­at, legal sau ilegal, tot soiul de tineri fră­mân­tați de probleme existențiale, de ne­saț, de oculte intrigi politice post-revo­lu­ționare, de amoruri și frustrări. Perso­na­jul în jurul căruia gravitează toți aceștia e profesorul de greacă veche Pavel Dreptu, un boem original și foarte culti­vat (care-mi amintește întrucâtva de Petru Creția) și cu care Maia are o relație ambiguă. Filosofia transmisă de profesor tinerilor din jur care-și caută drumul e că viața e irațională, că trebuie să înțelegi că nu e nimic de înțeles și să trăiești cu intensitate maximă prezentul, clipa. Nu­mai așa poți fi liber. Liber să ce? N-o să vă dezvălui, ca să aflați sin­guri, citind romanul. Ceea ce e însă de apreciat su­per­­lativ la Simona Sora e că, deși nu ezi­tă să folo­seas­că rețete senzațional-tele­no­velistice (co­pilul cu pa­ter­nitate incer­tă, o moarte violentă des­pre care nu se știe dacă e crimă sau sinucidere, femei cu capacități pa­ra­normale, sus­pense, lovituri de teatru, iubiri nebune, aventuri primej­di­oase ș.a.), nu cade de­loc în kitsch. Știe cum să dea în­tre­gului un aer fabulos, o melancolie crepusculară și o poezie a misterului la care adaptează perfect muzica fra­zelor. O combinație cum numai unui romancier talentat din născare îi poate reuși.

Nikos Kazantzakis, "Raport către El Greco”, traducere de Alexandra Medrea-Dan­ciu, Editura Humanitas Fiction (tel. 0372/74.33.82), 514 p.

Tradusă la noi în 1986, ultima carte, postumă, a lui Nikos Kazantzakis apare acum cu textul integral, căci ve­chea ediție de la Uni­vers fusese cenzurată. Auto­bio­grafie spirituală, cronică a "luptei cu demonul”, a ur­cu­șului către valori care să-i dea sens vieții, Ra­por­tul... este povestirea de sine a unui mare scriitor-filo­sof, sfâ­șiat de o ireductibilă dualitate. Pe de o parte imboldul spiritului de a accede în orizont metafizic și de a-și găsi acolo mântuirea, pe de alta, datoria de a ac­ționa pentru binele umani­tății, ce l-a împins în bătă­liile ideo­logice de partea stângii revoluțio­nare. Perso­naj dostoievskian - nietzschean, el a suprapus reli­gia pe doctrina marxist-leninistă, că­u­tarea principiu­lui spiritual su­prem, pe utopia unui nou tip de societate și a sfârșit prin a se izola într-un mesianism disperat. A ales creația literară ca singurul instrument capabil să-i transmită mesajul și drumul "printre oameni, patimi și idei”, iar în Raportul final își reface itinerarul, "călătoria unui om cu sufletul la gură, urcând muntele vrăjmaș al destinului său. Sufletul meu e un Strigăt și Opera mea, ecoul acestui Strigăt”. Iti­nerarul îi e jalonat de nume sa­cre - Hristos, Budha, Sf. Francisc, Sf. Mina -, de ideo­logi precum Lenin, de eroi mitologici ca Odiseu și Su­pra­omul nietzschean. Însă nici unul dintre acești idoli nu îi poate echilibra frenezia temperamentală cu asceza mis­tică, setea de cunoaștere concretă ce-l mână mereu pe drumuri, atent la natura fizică și socială, cu abstra­ge­rea în adâncimile vieții interioare, trăite cu incandescență intelectuală. Ka­zantzakis e o personalitate complexă și plină de con­­­tradicții - nihilist și religios, contemplativ și im­pli­cat social, naționalist cretan și internaționalist, poet și funcționar, ascet și având cultul prieteniei - de aceea nu poate fi judecat cu măsuri comune. Iar Ana­fora sto Greco e o oglindă ultimă, spovedania testa­men­tară ce-i luminează întreaga operă. El însuși își explică natura contradictorie prin ereditate. Cretanul din Megalo Castro se trăgea pe linie paternă dintr-un neam de pi­rați și lup­tători cu rădăcini arabe - bărbați mândri, ne­în­fricați, ursuzi și taciturni. Iar din partea mamei - din ță­rani greci, blânzi, răbdurii, harnici. Acest "dublu șu­voi al sângelui” l-a defi­nit: "amândoi părinții pulsează în sânge­le meu (...) luptând fiecare să-mi ia în stă­pâ­nire gândurile și faptele. Efortul meu de o viață a fost să-i împac, să iau de la unul forța, de la celălalt blân­dețea, și să prefac discordia lor în armonie în ini­ma mea de fiu”. Autoritatea opresivă a tatălui, "căpitan Mihalis” (transformat mai târziu în erou de roman) l-a marcat până la plecarea timpurie la un gimnaziu ca­tolic din insula Naxos, continuat cu studii de Drept la Ate­na. De­zamăgit că unicul fiu nu-i sea­mă­nă și are aple­care spre carte, Mihalis se resemnează să-i fi­nan­țeze stu­diile sperând ca Nikos să ajun­gă mă­car avocat și politician în sluj­ba cretanilor săi. Numai că tânărul fră­mântat de neliniști metafizice nu e atras de o carieră practică ci de literatură, des­co­perindu-și în scris liber­tatea deplină. Își continuă studiile cu un doc­torat la Pa­ris, condus de Bergson, apoi, întors în Gre­cia, străbate întreaga țară împreună cu poetul Anghelos Sikelianos. Capitolul de­di­cat aces­tuia în Raport, ca și jur­nalul călă­toriei pe mun­tele Athos sunt extraor­di­nare (e de ținut minte poe­mul-haiku al lui Sikelianos citat aici: "I-am spus mig­dalului: «Frate, vor­bește-mi despre Dum­­­ne­zeu»./ Și mig­dalul a înflorit”.) Pen­tru a-și de­să­vârși instruirea și a căuta re­zol­vări crizei morale, cel ce va de­veni cel mai mare scriitor al Greciei moderne călătorește enorm, prin lu­mea largă. În Ger­mania se entuzias­mează de Lenin și Marea lui Revo­luție, pe care se duce să o vadă pusă în practică în URSS de trei ori, ulti­ma oară în 1927, în compania lui Panait Istrati. Și capitolul în care po­vestește prietenia lor și neînțelegerile ce i-au des­părțit e prețios ca adevăr uman și superb ca literatură. Ambii aveau cam aceeași vârstă, 40 de ani, erau comuniști și independenți, firi pasionale, deja scriitori cu faimă. Fiindcă despre aven­tura lor sovietică, la 10 ani de la Revoluție, avem am­bele re­la­tări (a lui Istrati în cartea Vers l'autre flamme), putem în­țelege deo­se­birile fun­da­men­tale dintre ei. Ka­zantzakis era un gân­ditor su­perior prin cultu­ră, un ascet ce își subordona în­trea­ga exis­­­tență scrisului, cu o dis­ci­plină dură a muncii. Is­trati - un boem dezordonat și spon­­tan, înclinat spre pe­tre­cere și taifas, care judeca mai ales cu inima. De aceea, vă­zând ce se petrece în URSS cu oame­nii, e revoltat de ne­dreptăți și de­zamăgit. Su­fe­rința indivi­du­lui real e pentru el mai impor­tan­tă decât siste­mul abstract în ca­re Ka­zantza­kis continuă să vadă o cale de salvare a uma­­nității. De fapt, în preajma mor­ții, autorul lui Zorba recu­noaș­te: "N-am fost ni­cio­dată sigur căreia din aces­te trei si­rene - Himera, Spe­ranța, Cer­ti­tu­dinea - tre­buia să-mi dă­ru­iesc sufletul. Toate trei m-au vrăjit cu cân­tecul lor”.