Există o părere, pusă în circulație de autori nemulțumiți de criticii literari, cum că aceștia din urmă ar fi niște poeți sau prozatori ratați. Nu spun că n-ar exista și asemenea cazuri. M-am întrebat și eu cum de oameni tobă de carte, hermeneuți străluciți, cu o înțelegere superioară a literaturii și o remarcabilă capacitate de expresie au putut să scrie proze de ficțiune stângace sau poeme mediocre, construite din prefabricate și sentimentale în exces. Sunt însă și destui scriitori capabili să exceleze în toate genurile, de la cele de creație propriu-zisă la eseistică, istorie și critică literară, gazetărie mai mult sau mai puțin culturală. În cazul în care un asemenea talent multiform s-a făcut cunoscut mai întâi în critica de întâmpinare, remarcând calități și defecte, dând verdicte, atunci când debutează el însuși ca romancier își asumă un risc dublu. Pe de o parte se așteaptă de la el să-și folosească în chiar timpul scrierii spiritul critic și știința acumulată în exercițiul cronicii literare, ca un chirurg care se operează singur, pe de alta să dovedească harul de a crea o lume populată cu personaje diverse și credibile, care să respire în pagini, să-și trăiască acolo poveștile. (Eu una sunt convinsă că, oricâtă experiență de lectură și chiar de viață ai avea, oricâtă tehnică naratologică și subtilități stilistice ai cunoaște, oricât te-ai documenta, fără un anumit talent înnăscut nu poți compune lumi romanești viabile.) Simona Sora, care scrie de ani buni cronici literare la "Dilema”, coordonează "Dilemateca”, publică eseuri, studii și traduceri, și-a asumat dublul risc și a reușit să convingă: este și romancieră, știe să creeze iluzia vieții, are ce povesti și îi place să o facă jucându-se cu așteptările cititorului, fără să plictisească nici un moment. Ceea ce e mare lucru, știu ce spun. Hotel Universal e o țesătură de povești întinsă pe un secol și jumătate (de la mijlocul veacului 19 până în anii 1990), în centrul căreia se află un imobil de tranzit de pe strada Gabroveni și un neam de femei "însemnate”, legate prin timp de el, de la stră-străbunica Rada la studenta Maia. Ea e cea căreia autoarea îi încredințează telescopul întors spre trecut, prelungind poveștile dintr-una în alta, prin intermediul bunicii Maria, pe care o ajută an de an să prepare dulceața de trandafiri după o veche rețetă de familie. Destinele strămoașelor se leagă din frânturi, în paralel cu ceea ce trăiește Maia în hotelul devenit după 1989 cămin studențesc mizer și în care s-au aciuat, legal sau ilegal, tot soiul de tineri frământați de probleme existențiale, de nesaț, de oculte intrigi politice post-revoluționare, de amoruri și frustrări. Personajul în jurul căruia gravitează toți aceștia e profesorul de greacă veche Pavel Dreptu, un boem original și foarte cultivat (care-mi amintește întrucâtva de Petru Creția) și cu care Maia are o relație ambiguă. Filosofia transmisă de profesor tinerilor din jur care-și caută drumul e că viața e irațională, că trebuie să înțelegi că nu e nimic de înțeles și să trăiești cu intensitate maximă prezentul, clipa. Numai așa poți fi liber. Liber să ce? N-o să vă dezvălui, ca să aflați singuri, citind romanul. Ceea ce e însă de apreciat superlativ la Simona Sora e că, deși nu ezită să folosească rețete senzațional-telenovelistice (copilul cu paternitate incertă, o moarte violentă despre care nu se știe dacă e crimă sau sinucidere, femei cu capacități paranormale, suspense, lovituri de teatru, iubiri nebune, aventuri primejdioase ș.a.), nu cade deloc în kitsch. Știe cum să dea întregului un aer fabulos, o melancolie crepusculară și o poezie a misterului la care adaptează perfect muzica frazelor. O combinație cum numai unui romancier talentat din născare îi poate reuși.
Nikos Kazantzakis, "Raport către El Greco”, traducere de Alexandra Medrea-Danciu, Editura Humanitas Fiction (tel. 0372/74.33.82), 514 p.
Tradusă la noi în 1986, ultima carte, postumă, a lui Nikos Kazantzakis apare acum cu textul integral, căci vechea ediție de la Univers fusese cenzurată. Autobiografie spirituală, cronică a "luptei cu demonul”, a urcușului către valori care să-i dea sens vieții, Raportul... este povestirea de sine a unui mare scriitor-filosof, sfâșiat de o ireductibilă dualitate. Pe de o parte imboldul spiritului de a accede în orizont metafizic și de a-și găsi acolo mântuirea, pe de alta, datoria de a acționa pentru binele umanității, ce l-a împins în bătăliile ideologice de partea stângii revoluționare. Personaj dostoievskian - nietzschean, el a suprapus religia pe doctrina marxist-leninistă, căutarea principiului spiritual suprem, pe utopia unui nou tip de societate și a sfârșit prin a se izola într-un mesianism disperat. A ales creația literară ca singurul instrument capabil să-i transmită mesajul și drumul "printre oameni, patimi și idei”, iar în Raportul final își reface itinerarul, "călătoria unui om cu sufletul la gură, urcând muntele vrăjmaș al destinului său. Sufletul meu e un Strigăt și Opera mea, ecoul acestui Strigăt”. Itinerarul îi e jalonat de nume sacre - Hristos, Budha, Sf. Francisc, Sf. Mina -, de ideologi precum Lenin, de eroi mitologici ca Odiseu și Supraomul nietzschean. Însă nici unul dintre acești idoli nu îi poate echilibra frenezia temperamentală cu asceza mistică, setea de cunoaștere concretă ce-l mână mereu pe drumuri, atent la natura fizică și socială, cu abstragerea în adâncimile vieții interioare, trăite cu incandescență intelectuală. Kazantzakis e o personalitate complexă și plină de contradicții - nihilist și religios, contemplativ și implicat social, naționalist cretan și internaționalist, poet și funcționar, ascet și având cultul prieteniei - de aceea nu poate fi judecat cu măsuri comune. Iar Anafora sto Greco e o oglindă ultimă, spovedania testamentară ce-i luminează întreaga operă. El însuși își explică natura contradictorie prin ereditate. Cretanul din Megalo Castro se trăgea pe linie paternă dintr-un neam de pirați și luptători cu rădăcini arabe - bărbați mândri, neînfricați, ursuzi și taciturni. Iar din partea mamei - din țărani greci, blânzi, răbdurii, harnici. Acest "dublu șuvoi al sângelui” l-a definit: "amândoi părinții pulsează în sângele meu (...) luptând fiecare să-mi ia în stăpânire gândurile și faptele. Efortul meu de o viață a fost să-i împac, să iau de la unul forța, de la celălalt blândețea, și să prefac discordia lor în armonie în inima mea de fiu”. Autoritatea opresivă a tatălui, "căpitan Mihalis” (transformat mai târziu în erou de roman) l-a marcat până la plecarea timpurie la un gimnaziu catolic din insula Naxos, continuat cu studii de Drept la Atena. Dezamăgit că unicul fiu nu-i seamănă și are aplecare spre carte, Mihalis se resemnează să-i finanțeze studiile sperând ca Nikos să ajungă măcar avocat și politician în slujba cretanilor săi. Numai că tânărul frământat de neliniști metafizice nu e atras de o carieră practică ci de literatură, descoperindu-și în scris libertatea deplină. Își continuă studiile cu un doctorat la Paris, condus de Bergson, apoi, întors în Grecia, străbate întreaga țară împreună cu poetul Anghelos Sikelianos. Capitolul dedicat acestuia în Raport, ca și jurnalul călătoriei pe muntele Athos sunt extraordinare (e de ținut minte poemul-haiku al lui Sikelianos citat aici: "I-am spus migdalului: «Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu»./ Și migdalul a înflorit”.) Pentru a-și desăvârși instruirea și a căuta rezolvări crizei morale, cel ce va deveni cel mai mare scriitor al Greciei moderne călătorește enorm, prin lumea largă. În Germania se entuziasmează de Lenin și Marea lui Revoluție, pe care se duce să o vadă pusă în practică în URSS de trei ori, ultima oară în 1927, în compania lui Panait Istrati. Și capitolul în care povestește prietenia lor și neînțelegerile ce i-au despărțit e prețios ca adevăr uman și superb ca literatură. Ambii aveau cam aceeași vârstă, 40 de ani, erau comuniști și independenți, firi pasionale, deja scriitori cu faimă. Fiindcă despre aventura lor sovietică, la 10 ani de la Revoluție, avem ambele relatări (a lui Istrati în cartea Vers l'autre flamme), putem înțelege deosebirile fundamentale dintre ei. Kazantzakis era un gânditor superior prin cultură, un ascet ce își subordona întreaga existență scrisului, cu o disciplină dură a muncii. Istrati - un boem dezordonat și spontan, înclinat spre petrecere și taifas, care judeca mai ales cu inima. De aceea, văzând ce se petrece în URSS cu oamenii, e revoltat de nedreptăți și dezamăgit. Suferința individului real e pentru el mai importantă decât sistemul abstract în care Kazantzakis continuă să vadă o cale de salvare a umanității. De fapt, în preajma morții, autorul lui Zorba recunoaște: "N-am fost niciodată sigur căreia din aceste trei sirene - Himera, Speranța, Certitudinea - trebuia să-mi dăruiesc sufletul. Toate trei m-au vrăjit cu cântecul lor”.