Întâmplări din Ţara alunilor

Aveau casa la doi paşi de drumul care lega aşezarea minerilor de lumea largă, dar era atât de bine ascunsă de copaci, încât, dacă nu te uitai cu luare aminte printre crengi, n-o vedeai.

Era făcută din grinzi groase, cioplite cu toporul, înne­grite de ploi şi de zăpezi. Acolo au trăit ei doi, Mărie şi Mnihaiu, şi fata lor, Ruzalia. Mărie era din satul ve­cin, şi pentru că s-a măritat împotriva vrerii părin­ţilor cu Mnihaiu, întors din război şchiop şi surd, a primit ca zestre doar căsoaia de lemn, aflată departe de sat, şi pământul sec, neroditor, plin de stânci şi bolovani, care o înconjura. Părinţii ei, oameni cu stare, s-au ru­şinat de alegerea pe care fata lor a făcut-o şi-au tri­mis-o departe de oameni, ca s-o ascundă oarecum, căci o so­coteau puţină la minte, dar şi să-i ferească de ochii lumii pântecele rotunjit înainte de vreme.
Mărie şi Mnihaiu erau fericiţi şi se iubeau ca la în­ceput de lume. Se trezeau îmbrăţişaţi, fie în iarba cosită în ajun, fie în urma culcuşită, lăsată în spatele casei de vreo căprioară rătăcită. Adormeau, cât ţinea vara, pe unde-i prindea seara, printre copaci ori pe poteci, de unde numărau până dimineaţa stelele, şi iarna, pe cuptorul din casă, ascultând şuierul vântului. N-aveau grija nimănui, nu-i interesau vieţile celorlalţi, nu se aveau decât ei, unul pe altul, şi nu mai încăpea nimeni în viaţa lor. Dar în vremea asta, pântecele Mă­riei se rotunjea greu, ca un măr rumenit încet la focul domol al toamnei. Între ei nu erau prea multe vorbe, căci Mnihaiu era înconjurat de-un zid alb de tăcere, din ziua în care fusese rănit. Şi liniştea dintre ei s-a răs­pândit şi în lume, în pădurea lor şi-n ograda încon­jurată de aluni. Poveştile satului mureau, toate, lângă gardul de nuiele, în care stăteau la uscat două căni de lut, întoarse cu gura în jos. N-avea cine să le asculte, aduse din lumea largă, pe freamătul frunzelor în vânt, n-avea cine să le înţeleagă şi să le spună mai departe. Iar starea aceasta s-a schimbat numai atunci când Ru­zalia, copila lor, a îndrăznit să iasă singură din pădure şi să coboare în lume. Dar până să vină clipa aceea, au mai trecut multe ierni peste casa lor de lemn.

Lumea din coş

Mărie şi Mnihaiu nu ieşeau decât rareori între oa­meni şi atunci, pe rând, doar câte unul, ca să cumpere petrol pentru lampă, sare şi chibrituri. Nu-şi puteau lăsa de izbelişte caprele, găinile şi cele două bivoliţe blânde, de pe urma cărora îşi duceau traiul. Încărcau de cu seară în desagi brânza de capră, iute şi aspră, smân­tâna groşcioară de bivoliţă, cartofi roşii, nodu­roşi, pe care-i adunau din spatele casei, mânătărci cu carnea albă şi pălărie roşcată, afine, zmeură şi alune, mai ales alune, căci erau sute de aluni pe pământul lor. Iar a doua zi, înainte de răsăritul soarelui, unul din­tre ei, cel mai adesea Mărie, căci doar ea se putea târ­gui la piaţă, îşi punea desagii în spate şi cobora pe dru­mul care mergea de-a lungul apei, până în piaţa mare din faţa bisericii, unde-şi rânduia, pe foi de hrean, marfa adusă din pădure.
Dar mai era ceva ce-i împiedica să plece amândoi, în acelaşi timp, de acasă: micuţa Ruzalia, care venise pe lume într-o noapte geroasă, dinaintea Crăciunului, şi care nu voia cu nici un chip să rămână singură. Se agăţa cu mâinile de picioarele lor atunci când aveau de ieşit afară, prin curte, pe la co­teţe ori la grajd. Aşa că o purtau cu rân­dul în spate, înfăşurată într-o maramă pătrăţoasă, ale cărei capete şi le legau apoi încrucişate, peste brâu. Cu ea în spate hrăneau animalele, săpau grădina, în­torceau fânul. Cu ea în spate se du­ceau în pădure să facă lemne pentru iarnă, să strângă ferigă uscată şi târsă pentru saltele ori să taie crengi subţiri, din care împleteau hârzoabe de trecut nămeţii. Când Ruzalia a mai crescut, Mnihaiu i-a făcut din nuiele moi, de alun, un coş larg, în care să încapă mai bine, coş pe care-l purta pe umeri, legat cu două funii groase de cânepă. Văzută de-acolo din coş, lumea părea nesfâr­şită, minunată în necunoscutele ei, tai­nică şi senină, căci nici o grijă, nici un pericol nu puneau la încercare zilele care se scurgeau una după alta. Acolo, în coşul acela, în care deseori adormea legănată, Ruzalia a avut primul vis din viaţa ei, de care îşi mai aducea aminte chiar şi atunci când ajunsese să-şi împletească într-o coadă subţire părul cenuşiu, spălăcit, coadă pe care-o învârtea apoi în vârful capului de două, trei ori şi-o prindea cu nişte cârlige de sârmă. Iar visul acela i-a fost până la urmă cheia vieţii, dar asta n-a mai apucat să ştie Ruzalia niciodată. Sau, cine ştie?!, a ştiut de la început şi de aceea s-a înconjurat în tăcere şi-n nebunie ca-ntr-o mantie, care a ascuns-o de ochii şi întrebările lumii.

Tăcerea

O lumină de miere se lăsa peste pădure, şi din mij­locul ei a ieşit un roi uriaş de fluturi albaştri, ce s-au aşezat peste casa lor, care a început să se mişte. Părea că freamătă şi se leagănă în bătaia lor diafană de aripi, părea că e gata-gata să se înalţe de la pământ şi să plu­tească aşa o vreme, pe deasupra crengilor, întocmai ca fumul împins iarna în jos, către pă­mânt, de norii grei de omăt. Dar casa nu s-a înălţat nici măcar cu o palmă, căci de fiecare dată când aripile fluturilor se zbă­teau mai tare şi mai înver­şunat, atâta de repede şi de tremurat, de ziceai că nu mai e mult până când s-o vezi printre nori, toc­mai atunci se auzea un sunet de clopoţel, care pentru o secun­dă îi în­cre­menea pe toţi şi-i lăsa ne­miş­caţi. Şi-apoi, iar o luau de la capăt fluturii, şi iar mărun­ţeau aerul cu aripile lor zbu­ciu­mate, şi iar curgea peste lumea întreagă o lumină ca un şuvoi nesfârşit.
Acesta a fost visul, şi de-a lungul vieţii ei, s-a mai întâlnit cu el de câteva ori, sau poate doar i s-a părut, ori poate doar ar fi vrut tare mult să fie aşa, mai ales atunci când ningea pentru întâia oară în an. Poate că mişcarea fulgilor să-i fi adus aminte de aripile fluturilor care-au acoperit casa din vis, ori poate că tăcerea aceea mare care se lăsa peste lume la prima ninsoare era atât de grea şi de maiestuoasă, dar atâta de apropiată, totuşi, de caldă şi de prietenoasă, încât i se părea că valuri de lumină o cuprind şi-o îneacă în spuma lor sclipitoare.

Dar de Crăciun

Linguriţa face vârtejuri în cana de cafea. Mirosul ei umple întreaga cameră şi-mi dă o veselie aşteptată în­delung, dozată în gesturile obişnuite cu care-mi prepar licoarea de dimineaţă. E o stare minunată pe care mi-aş dori s-o prelungesc cât mai mult. Cu cana în mână, în faţa ferestrei, aştept să ningă, ca să pot duce la capăt povestea Ruzaliei. Nu ştiu dacă mai spun ceva, cuiva, întâmplările petrecute acum o jumătate de veac, în locul acela, astăzi părăsit. Am adunat cum am putut, de unde s-a nimerit, de la cine a mai ştiut, amintiri despre ea. Când ceea ce mi se spunea nu se potrivea cu ceea ce gândeam eu, îmi propuneam să uit imediat, ca nu cumva să stric povestea, ca nu cumva un detaliu ce pare fără însemnătate, la prima vedere, să deturneze adevărul pe care l-am înţeles eu despre viaţa ei.
Ruzalia a fost cea mai ciudată femeie pe care am cunoscut-o în copilărie şi, ori de câte ori o întâlneam, mi se părea că ziua se schimba dintr-o dată, că se um­plea de ceva nedefinit, care-o făcea să pară nesfârşită. Părea că Ruzalia, care venea din afara lumii mele domestice, aducea cu ea un fel de amorţeală, o încre­menire ce cuprindea totul în jur, o aşteptare nelămurită ce se risipea doar atunci când ea începea să cânte cu voce subţire despre un pădurar chipeş şi-un cerb ce-şi scutura coarnele ce scânteiau în lumină. În fiecare Ajun de Crăciun, Ruzalia ne aducea în dar colinda cu cerbul şi un coş plin de alune. După ce-şi lua coşul în spate şi pleca, lăsând întotdeauna poarta deschisă larg după ea, se făcea brusc seară şi nimic nu mai părea că stă la locul lui în curtea mare, în care încercam de­geaba să îngrop spusele ei, scurmând cu un băţ în omătul moale. Nu-mi ieşea, nu reuşeam să scap de ele, de vorbele acelea aspre. Poate că, de fapt, nici nu voiam să le uit, poate că le întorceam doar pe toate feţele, ca să pot înţelege lucruri pentru care nu eram încă pregătită, cuvinte grele pe care ea le aducea cu ea de acolo din pădurea în care avea casă şi le lăsa apoi senină între noi, printre alunele deşertate din coş pe masa groasă de lemn.

Crucea răstignirii

Dacă mergi pe poteca ce trece pe sub stânci, cât ţine şirul alunilor bătrâni, ajungi să ieşi într-o poiană ce se deschide pe o latură în spatele casei. Drumul se opreşte lângă o cruce pe care se mişcă în bătaia vân­tului un Cristos răstig­nit, pictat în culori şterse, pe o foaie de tablă. Sub picioa­rele sângerate de piroanele calvarului era, pe vremuri, o scândură bătută în cuie, pe care scria cu litere mari, de tipar "Aiciea doarme pe veci Mnihaiu, cu coasa împreună, trăznit în luna lui iulie, zâua 7". Mărie a murit de dorul şi dragul lui, la câteva zile după furtuna care l-a luat pe omul ei. Ruzalia, născută dintr-o dra­goste uriaşă, crescută în sălbăticia acesteia, a rămas singură, până la sfârşitul zilelor. Pe cât de puternică a fost dragostea părinţilor ei, care s-au mistuit ca două lumânări în focul ei, pe-atât de oloagă şi neaju­torată a fost ea, atunci când a ajuns la anii nuntirii. Ani de-a rândul şi-a căutat ali­narea, răstignită în ierbu­rile aspre, ce mai păstrau căldura iubirilor părinteşti, ani de-a rândul a ascuns freamătul care-i urzica pielea bătută de vânt, ani de-a rândul l-a aşteptat pe pădurarul acela care n-a mai ajuns la ea s-o înveţe tainele dragostei şi să-i deslu­şeas­că lumina despre care doar bănuia că ar ridica-o deasupra lucrurilor trecătoare, dincolo de cele lumeşti. În clipa în care a înţeles că pentru ea e deja prea târziu, şi-a legat un clopot de mână şi-a început să colinde prin­tre alunii bătrâni. Fulgi uriaşi ca nişte fluturi nerăb­dători acopereau lumea, într-o tăcere albă. Era seară şi printre copaci se zăreau cerbi scuturând coarne sclipi­toare. Venea Crăciunul.