Era făcută din grinzi groase, cioplite cu toporul, înnegrite de ploi și de zăpezi. Acolo au trăit ei doi, Mărie și Mnihaiu, și fata lor, Ruzalia. Mărie era din satul vecin, și pentru că s-a măritat împotriva vrerii părinților cu Mnihaiu, întors din război șchiop și surd, a primit ca zestre doar căsoaia de lemn, aflată departe de sat, și pământul sec, neroditor, plin de stânci și bolovani, care o înconjura. Părinții ei, oameni cu stare, s-au rușinat de alegerea pe care fata lor a făcut-o și-au trimis-o departe de oameni, ca s-o ascundă oarecum, căci o socoteau puțină la minte, dar și să-i ferească de ochii lumii pântecele rotunjit înainte de vreme.
Mărie și Mnihaiu erau fericiți și se iubeau ca la început de lume. Se trezeau îmbrățișați, fie în iarba cosită în ajun, fie în urma culcușită, lăsată în spatele casei de vreo căprioară rătăcită. Adormeau, cât ținea vara, pe unde-i prindea seara, printre copaci ori pe poteci, de unde numărau până dimineața stelele, și iarna, pe cuptorul din casă, ascultând șuierul vântului. N-aveau grija nimănui, nu-i interesau viețile celorlalți, nu se aveau decât ei, unul pe altul, și nu mai încăpea nimeni în viața lor. Dar în vremea asta, pântecele Măriei se rotunjea greu, ca un măr rumenit încet la focul domol al toamnei. Între ei nu erau prea multe vorbe, căci Mnihaiu era înconjurat de-un zid alb de tăcere, din ziua în care fusese rănit. Și liniștea dintre ei s-a răspândit și în lume, în pădurea lor și-n ograda înconjurată de aluni. Poveștile satului mureau, toate, lângă gardul de nuiele, în care stăteau la uscat două căni de lut, întoarse cu gura în jos. N-avea cine să le asculte, aduse din lumea largă, pe freamătul frunzelor în vânt, n-avea cine să le înțeleagă și să le spună mai departe. Iar starea aceasta s-a schimbat numai atunci când Ruzalia, copila lor, a îndrăznit să iasă singură din pădure și să coboare în lume. Dar până să vină clipa aceea, au mai trecut multe ierni peste casa lor de lemn.
Lumea din coș
Mărie și Mnihaiu nu ieșeau decât rareori între oameni și atunci, pe rând, doar câte unul, ca să cumpere petrol pentru lampă, sare și chibrituri. Nu-și puteau lăsa de izbeliște caprele, găinile și cele două bivolițe blânde, de pe urma cărora își duceau traiul. Încărcau de cu seară în desagi brânza de capră, iute și aspră, smântâna groșcioară de bivoliță, cartofi roșii, noduroși, pe care-i adunau din spatele casei, mânătărci cu carnea albă și pălărie roșcată, afine, zmeură și alune, mai ales alune, căci erau sute de aluni pe pământul lor. Iar a doua zi, înainte de răsăritul soarelui, unul dintre ei, cel mai adesea Mărie, căci doar ea se putea târgui la piață, își punea desagii în spate și cobora pe drumul care mergea de-a lungul apei, până în piața mare din fața bisericii, unde-și rânduia, pe foi de hrean, marfa adusă din pădure.
Dar mai era ceva ce-i împiedica să plece amândoi, în același timp, de acasă: micuța Ruzalia, care venise pe lume într-o noapte geroasă, dinaintea Crăciunului, și care nu voia cu nici un chip să rămână singură. Se agăța cu mâinile de picioarele lor atunci când aveau de ieșit afară, prin curte, pe la cotețe ori la grajd. Așa că o purtau cu rândul în spate, înfășurată într-o maramă pătrățoasă, ale cărei capete și le legau apoi încrucișate, peste brâu. Cu ea în spate hrăneau animalele, săpau grădina, întorceau fânul. Cu ea în spate se duceau în pădure să facă lemne pentru iarnă, să strângă ferigă uscată și târsă pentru saltele ori să taie crengi subțiri, din care împleteau hârzoabe de trecut nămeții. Când Ruzalia a mai crescut, Mnihaiu i-a făcut din nuiele moi, de alun, un coș larg, în care să încapă mai bine, coș pe care-l purta pe umeri, legat cu două funii groase de cânepă. Văzută de-acolo din coș, lumea părea nesfârșită, minunată în necunoscutele ei, tainică și senină, căci nici o grijă, nici un pericol nu puneau la încercare zilele care se scurgeau una după alta. Acolo, în coșul acela, în care deseori adormea legănată, Ruzalia a avut primul vis din viața ei, de care își mai aducea aminte chiar și atunci când ajunsese să-și împletească într-o coadă subțire părul cenușiu, spălăcit, coadă pe care-o învârtea apoi în vârful capului de două, trei ori și-o prindea cu niște cârlige de sârmă. Iar visul acela i-a fost până la urmă cheia vieții, dar asta n-a mai apucat să știe Ruzalia niciodată. Sau, cine știe?!, a știut de la început și de aceea s-a înconjurat în tăcere și-n nebunie ca-ntr-o mantie, care a ascuns-o de ochii și întrebările lumii.
Tăcerea
O lumină de miere se lăsa peste pădure, și din mijlocul ei a ieșit un roi uriaș de fluturi albaștri, ce s-au așezat peste casa lor, care a început să se miște. Părea că freamătă și se leagănă în bătaia lor diafană de aripi, părea că e gata-gata să se înalțe de la pământ și să plutească așa o vreme, pe deasupra crengilor, întocmai ca fumul împins iarna în jos, către pământ, de norii grei de omăt. Dar casa nu s-a înălțat nici măcar cu o palmă, căci de fiecare dată când aripile fluturilor se zbăteau mai tare și mai înverșunat, atâta de repede și de tremurat, de ziceai că nu mai e mult până când s-o vezi printre nori, tocmai atunci se auzea un sunet de clopoțel, care pentru o secundă îi încremenea pe toți și-i lăsa nemișcați. Și-apoi, iar o luau de la capăt fluturii, și iar mărunțeau aerul cu aripile lor zbuciumate, și iar curgea peste lumea întreagă o lumină ca un șuvoi nesfârșit.
Acesta a fost visul, și de-a lungul vieții ei, s-a mai întâlnit cu el de câteva ori, sau poate doar i s-a părut, ori poate doar ar fi vrut tare mult să fie așa, mai ales atunci când ningea pentru întâia oară în an. Poate că mișcarea fulgilor să-i fi adus aminte de aripile fluturilor care-au acoperit casa din vis, ori poate că tăcerea aceea mare care se lăsa peste lume la prima ninsoare era atât de grea și de maiestuoasă, dar atâta de apropiată, totuși, de caldă și de prietenoasă, încât i se părea că valuri de lumină o cuprind și-o îneacă în spuma lor sclipitoare.
Dar de Crăciun
Lingurița face vârtejuri în cana de cafea. Mirosul ei umple întreaga cameră și-mi dă o veselie așteptată îndelung, dozată în gesturile obișnuite cu care-mi prepar licoarea de dimineață. E o stare minunată pe care mi-aș dori s-o prelungesc cât mai mult. Cu cana în mână, în fața ferestrei, aștept să ningă, ca să pot duce la capăt povestea Ruzaliei. Nu știu dacă mai spun ceva, cuiva, întâmplările petrecute acum o jumătate de veac, în locul acela, astăzi părăsit. Am adunat cum am putut, de unde s-a nimerit, de la cine a mai știut, amintiri despre ea. Când ceea ce mi se spunea nu se potrivea cu ceea ce gândeam eu, îmi propuneam să uit imediat, ca nu cumva să stric povestea, ca nu cumva un detaliu ce pare fără însemnătate, la prima vedere, să deturneze adevărul pe care l-am înțeles eu despre viața ei.
Ruzalia a fost cea mai ciudată femeie pe care am cunoscut-o în copilărie și, ori de câte ori o întâlneam, mi se părea că ziua se schimba dintr-o dată, că se umplea de ceva nedefinit, care-o făcea să pară nesfârșită. Părea că Ruzalia, care venea din afara lumii mele domestice, aducea cu ea un fel de amorțeală, o încremenire ce cuprindea totul în jur, o așteptare nelămurită ce se risipea doar atunci când ea începea să cânte cu voce subțire despre un pădurar chipeș și-un cerb ce-și scutura coarnele ce scânteiau în lumină. În fiecare Ajun de Crăciun, Ruzalia ne aducea în dar colinda cu cerbul și un coș plin de alune. După ce-și lua coșul în spate și pleca, lăsând întotdeauna poarta deschisă larg după ea, se făcea brusc seară și nimic nu mai părea că stă la locul lui în curtea mare, în care încercam degeaba să îngrop spusele ei, scurmând cu un băț în omătul moale. Nu-mi ieșea, nu reușeam să scap de ele, de vorbele acelea aspre. Poate că, de fapt, nici nu voiam să le uit, poate că le întorceam doar pe toate fețele, ca să pot înțelege lucruri pentru care nu eram încă pregătită, cuvinte grele pe care ea le aducea cu ea de acolo din pădurea în care avea casă și le lăsa apoi senină între noi, printre alunele deșertate din coș pe masa groasă de lemn.
Crucea răstignirii
Dacă mergi pe poteca ce trece pe sub stânci, cât ține șirul alunilor bătrâni, ajungi să ieși într-o poiană ce se deschide pe o latură în spatele casei. Drumul se oprește lângă o cruce pe care se mișcă în bătaia vântului un Cristos răstignit, pictat în culori șterse, pe o foaie de tablă. Sub picioarele sângerate de piroanele calvarului era, pe vremuri, o scândură bătută în cuie, pe care scria cu litere mari, de tipar "Aiciea doarme pe veci Mnihaiu, cu coasa împreună, trăznit în luna lui iulie, zâua 7". Mărie a murit de dorul și dragul lui, la câteva zile după furtuna care l-a luat pe omul ei. Ruzalia, născută dintr-o dragoste uriașă, crescută în sălbăticia acesteia, a rămas singură, până la sfârșitul zilelor. Pe cât de puternică a fost dragostea părinților ei, care s-au mistuit ca două lumânări în focul ei, pe-atât de oloagă și neajutorată a fost ea, atunci când a ajuns la anii nuntirii. Ani de-a rândul și-a căutat alinarea, răstignită în ierburile aspre, ce mai păstrau căldura iubirilor părintești, ani de-a rândul a ascuns freamătul care-i urzica pielea bătută de vânt, ani de-a rândul l-a așteptat pe pădurarul acela care n-a mai ajuns la ea s-o învețe tainele dragostei și să-i deslușească lumina despre care doar bănuia că ar ridica-o deasupra lucrurilor trecătoare, dincolo de cele lumești. În clipa în care a înțeles că pentru ea e deja prea târziu, și-a legat un clopot de mână și-a început să colinde printre alunii bătrâni. Fulgi uriași ca niște fluturi nerăbdători acopereau lumea, într-o tăcere albă. Era seară și printre copaci se zăreau cerbi scuturând coarne sclipitoare. Venea Crăciunul.