Alte poveşti din toamnele copilăriei

Oameni, locuri şi întâmplări din vremuri de de­mult îmi vin în minte ori de câte ori bru­mele argintii, ploile nesfârşite şi ceţurile răs­firate pun stăpânire peste lume. Şi asta se întâmplă mai ales în noiembrie, cea mai tulburătoare lună a toam­nei, aceea în care, dacă eşti atent, mai poţi să vezi la tot pasul ultimele zvâcniri ale vieţii de vară, dar şi semnele liniştii albe care se pregăteşte să coboare peste lume.

Aghistine cu poveşti

Toamna, parcă niciodată vremea nu ajungea ca să strângem toate de pe lângă casă şi să le pregătim pentru iarnă. Mai mereu rămânea câte ceva nefăcut, ori făcut în mare grabă, sub povara unei ploi ori a unui vânt în­gheţat şi asta era mare supărare pentru Buna, care în­chi­dea ochii, îşi bătea palmele una de alta şi-şi clătina capul amărâtă: "Ioi, ioi, iştenem, că nu ne mai ajunge viaţa asta!”, o auzeam des, în zilele acelea în care parcă se lua la întrecere cu timpul, cu norii şi cu ploile, cu vân­tul şi cu ceaţa groasă. Cel mai greu era în noiem­brie, când toamna frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte şi ce­nu­şii. Nici nu-ţi venea să ieşi din casă, d-apoi să mai şi trebuiască să lucrezi pe-afară! Tocmai de aceea, în fiecare an, ve­nea de la Baia Mare unchia­şul Andriş, fra­tele Bunii ca să ne dea o mână de ajutor. Unchiaşul venea încărcat cu bunătăţi în­delung aşteptate: bomboane camforate, za­hăr candel înşirat pe sfori, halviţă cu nuci şi alune, ulei gros, arămiu, pe care sin­gur îl storcea la o presă uriaşă, din se­minţe de dovleac. Dar cel mai tare şi mai tare mă bucu­ram când lăsa pe masa din bucătăria Bunii, câte un săcotei plin cu "aghistine dulci”, castane uriaşe, bune de mâncat, culese din livada lui de pe Dealul Florilor. Cât ai zice "peşte”, eram la masă, cu cuţitul pregătit pentru încrestat castanele, pe care, nici astăzi nu ştiu de ce, unchiaşul, doar el, singurul, le nu­mea "aghis­tine”. Luam la rând fie­care castană şi cu vârful cu­ţitului îi făceam două crestături, musai două, şi musai în cruce, ca "să meargă la Dumnezău”, zicea unchiaşul care, câtă vreme lucram, îmi povestea amin­tiri din război, de pe frontul din Ita­lia, sau mă punea să-i spun poe­ziile şi cân­tecele pe care le învăţasem în vremea ce-a trecut de la ultima lui vizită. Tu­ruiam vrute şi nevrute, îi spuneam de două ori aceeaşi poezie, cântam aceeaşi strofă de mai multe ori, in­ventam întâmplări şi poveşti şi-aş fi inventat oricâte, doar, doar o adormi unchiaşul mai re­pede, să scap de cor­voadă, să iau plasa cu castane cres­tate şi s-o duc la cuptor, unde Buna le prăjea într-o tavă mare de tablă, pusă direct pe jar. Câtă vre­me se rume­neau, întoarse pe toate păr­ţile, se um­plea uliţa de-un miros atâta de îm­bie­tor, încât toţi cei ce tre­ceau pe lângă poartă înce­tineau, fără să vrea, şi-o între­bau pe Buna, vezi Doamne, ci­ne ştie ce, numai ca să intre în vor­bă cu ea şi să mai stea o vre­me sub clo­po­tul vrăjit al abu­rului mirositor. Iar Buna se uita râzând la mine, îmi fă­cea şugubăţ cu ochiul şi le du­cea şi lor castane prăjite, suflând în mâini, ca să nu se ardă. Apoi îmi umplea şi mie buzu­na­rele şi-mi dădea drumul la joacă. Cu mâi­nile peste casta­ne­le fierbinţi, pu­team să mă duc până la ca­pătul lumii, oricât ar fi fost de frig şi oricâtă negură ar fi acoperit uliţa şi copacii ei. Nici ploaia nu mă supă­ra, nici vântul nu mă împiedica să bat uli­ţele până la mar­ginea pădurii, unde nă­lucile de ceaţă se strecurau printre copaci. Niciodată căldura n-a fost mai dulce şi mai catifelată ca atunci, în zilele acelea de sfârşit de noiembrie, în care aveam de la unchiaşul Andriş porţia zilnică de "aghistine cu poveşti”.

Noiembrie cu balena albastră

Bătrânul Mikloş stătea la câteva case de curtea Bu­nii şi-avea o grădină plină de pomi, de tufe de coacăze şi de agrişi. Nimeni nu-l întrecea primăvara, la altoit şi îngrijit pomii, şi nici toamna, când îşi aduna fructele în zeci de lăzi, lângă poartă, ca să le încarce în camio­nul cu care le ducea la oraş. De când îi murise nevasta, Mikloş nu se mai oprea din muncă, robotea toată ziua, fără încetare. Îl găseai mereu pe-afară, prin grădină, poate că-i era urât să mai stea singur în casă. Cel mai adesea îşi făcea de lucru prin­tre pomi, acolo îl găseai dacă aveai ceva de întrebat. Creş­teau de toate în grădina lui, cireşe şi vişine, prune bru­­mării şi gălbioare, mere mari şi cu miezul moale, al­tele, mici şi aromate, ori cu mie­zul roşu-acrişor, renete cu coaja tare şi unele parmen au­rii, ce-aveau un parfum îm­bătător. Mai avea nişte pere mari, foarte tari, pe care le punea în fân peste iarnă, ca să se în­moaie. Pere din acelea mus­toase pri­meam şi eu, în fie­care an, când mergeam cu co­linda de Crăciun. De-abia încăpeau în buzunarul pal­to­nului, atâta erau de mari! Gră­dina lui era un rai, când pomii dădeau în floare, şi era raiul raiului când era vremea culesului. De toate era mândru Mikloş, dar mai cu seamă de-un pom care era în faţa casei şi-n care pu­sese altoiuri din mai multe soiuri de pere. Părul rotat îi zicea, căci se roteau şi pe­rele la copt. Când unele erau coapte, altele de-abia dădeau în pârg, iar altele, mai mici, de-abia prindeau să se rotunjească şi să-şi împlinească miezul. Lângă po­mul acela fermecat îl găseai şi când se odihnea şi citea ziarul, aşezat pe o bancă. Într-o zi, a aflat din ziar că în capitala ţării tocmai a fost adusă la un muzeu o balenă albastră, care poate fi văzută de oricine, timp de o lună. Câteva zile l-a tot încercat gândul la balenă, la drumul de sute de kilometri până acolo, la cheltuiala grozavă care ar trebui făcută, dacă ar fi să fie, şi cine mai ştie la câte s-o fi gândit Mikloş Bătrânul, câtă vreme aduna frunzele căzute şi spulberate de vântul rece. Sigur este că într-o bună dimineaţă, vecinii au văzut că uşa lui rămâne închisă prea multă vreme, şi când s-au apropiat să vadă de nu cumva o fi păţit ceva, Doamne fereşte!, au găsit un bilet agăţat de clanţă, în care scria Mikloş că el s-a dus să vadă balena albastră şi-i ruga pe vecini să aibă grijă de mâţele şi de câinele lui, până când s-o întoarce. Lumea şi-a făcut cruce, nimeni nu ştia despre balenă, unii nici nu auziseră de aşa ceva, baba Nastasia a început chiar să-l plângă pe Mikloş, despre care toţi vorbeau în câteva ceasuri, ca despre un nebun, ori ca despre cineva care ar fi murit deja.
O săptămână a stat Mikloş în capitală şi s-a întors de-acolo alt om. Nu-i părea rău că a trebuit să vândă toate poamele din livadă, ca să-şi facă bani de drum, nu-i părea rău nici că, mirat şi zăpăcit de cele ce vedea, şi-a uitat în tren traista cu mâncare şi cu haine de schimb. A văzut balena şi-a venit acasă mai erou decât Alexandru Macedon. Seară de seară, în toamna aceea, în bucătăria lui caldă, se adunau toţi vecinii de pe uliţă, şi Bătrânul povestea, şi povestea, şi iar povestea, des­pre călătoria lui şi despre balena albastră. Acolo, stând pe un scăunaş cu trei picioare, aproape de un lădoi, pe care erau înşiraţi bătrânii, acolo am auzit pentru prima oară despre cum se mişcă trenul pe şine, cum se opreşte în gări, cum sunt casele în capitală, cum se vinde pâinea acolo în prăvălii, de nu trebuie să-şi facă fiecare acasă în cuptor. Acolo, pe scăunaş, am aflat că în oraşul acela sunt atâţia oameni, ca furnicile în furnicar, că nu se cunosc între ei şi trec unul pe lângă altul ca şi cum nu s-ar vedea. Şi-acolo am ascultat minunata poveste des­pre balena albastră, care l-a uimit nu numai pe Bă­trânul Mikloş, ci şi pe noi toţi, care-i aşteptam cu ne­răb­dare vorbele. "Era mare?” "Cât era de mare?” "Cât o casă de mare?” "Şi unde stătea?” "Şi cum?” "Şi era albastră?” "Cât era de albastră?” "Şi cum se mişca?” "Şi dacă n-avea dinţi, cum mânca?”Of, şi întrebările nu se mai terminau, şi în seara următoare iară o luau de la capăt, şi-aşa s-a sfârşit în anul acela luna noiembrie, şi-a trecut toamna, a venit şi prima ninsoare, şi eu tot nu eram lămurită cât de mare poate fi o balenă care, pe deasupra, mai e şi albastră. Drept pentru care am în­ceput s-o desenez pe toate caietele şi când am crezut că sunt prea mici, am desenat-o cu căr­buni luaţi de la cuptorul Bunii, mai în­tâi pe magazia de lemne şi apoi pe gar­dul uliţei. Capul era pe la poarta noas­tră şi coada undeva după ce uliţa făcea un ocol, în dreptul casei lui Feri. Ploile toamnei şi ză­pezile n-au şters de tot de­senul, şi când a venit primăvara urmă­toare, încă se mai vedea, cam în dreptul alunului, un ochi uriaş, uşor spălăcit, cu gene prelungi, ca o mătură uitată de cineva lân­gă un gard.

Focurile amare

Când toate din grădină erau adunate şi puse la adăpost, în pivniţă sau în cămară, trebuia să aşteptăm o zi uscată, fără ploaie şi fără ceaţă, o zi în care soarele să topească, pe la amiază mă­car, bruma aşezată în timpul nopţii. Abia atunci puteam să ieşim cu grebla şi să strângem frunzele căzute în strat gros. De obicei, făceam trei grămezi mari de frunze, câte una sub fiecare din nucii bătrâni, care mi-au vegheat jocu­rile copilăriei. Dacă Buna nu le dădea foc imediat, îmi luam avânt de pe de­luşor şi mă aruncam peste frunze, ca şi cum ar fi fost o saltea. Aşa îmi luam oarecum rămas bun de la ele. Greblate, rupte şi strivite, frunzele aveau un miros puternic şi aspru, aproape înţepător. Iar după ce le aprindeam, fumul gros punea stăpânire peste întreaga grădină. Câteodată, fumul se ridica drept către cer, odată cu scânteile sclipitoare ce se zbăteau să ajun­gă tot mai sus. Dacă puneai şi nişte coji de nuci în foc, aveai adevărate artificii, care încălzeau serile de toam­nă şi rămâneau să clipească multă vreme în noapte. Alteori, când era înnorat şi cerul apăsa greu peste copaci, fumul nu se mai ridica, ci se împrăştia printre pomi, încolăcindu-se subţire, pe după crengile lor umezite de frig. Atunci focurile ardeau mai multe zile în şir, se aprindeau brusc, zvâcneau în flăcări vii o vre­me, pentru a se stinge şi a arde mocnit apoi, cine ştie cât, până când o altă pală de vânt le aţâţa iar. Un miros amărui de frunze arse de nuc umplea livada, grădina şi toată casa, dacă lăsam din nebăgare de seamă o uşă deschisă. Totul era amar, şi hainele, şi părul, până şi ceaţa care ne învăluia când, după ce era greblată toată grădina, înfriguraţi, adunam uneltele, le duceam către magazie şi mai apucam să vedem în treacăt o ultimă zvâcnire a unei flăcări trufaşe, în grămada de frunze. Şi când, până la urmă, şi aceasta se stingea şi se lăsa o linişte amorţită peste lume, ştiam că nu mai este mult până când brumele groase se vor transforma în omăt.

Sărbătoare de toamnă

Mai erau încă multe de făcut pentru ca să poţi aştepta liniştit şi tihnit prima zăpadă. În primele zile de noiembrie, era Sărbătoarea morţilor şi urcam, di­mineaţa, cu Buna, prin spatele grădinii noastre, pe lân­gă gardul sub care trăiau aricii, urcam până pe dealul cimitirului. Duceam cu noi o sapă, cu care împros­pătam pământul de pe morminte, şi flori, cu care le împodobeam. Apoi coboram acasă şi Buna făcea plăcinte şi când erau gata, le punea în coş, cu o sticlă de ţuică îndulcită cu chimin şi cu o mână de lumânări. Urcam din nou dealul şi când ajungeam, era deja aproape seară şi cimitirul forfotea de oameni. La toate mor­mintele erau câte doi, trei oameni, cel puţin, lumânările ardeau, oamenii povesteau, mâncau plăcin­te şi beau câte un pahar pentru pomenirea celor duşi în altă lume. În anii aceia, ziua morţilor era pentru mine o sărbătoare, pentru că primeam dulciuri multe, pentru că era o adevărată aventură să te joci de-a v-aţi as­cun­selea printre morminte, printre oamenii care nu erau atenţi la noi, copiii, pentru că era o şi mai mare aven­tură, ca după ce se înnopta şi oamenii mergeau către case, să te întorci tiptil, ca să vezi cimitirul pustiu, dar plin de luminile tremurate ale lumânărilor. Câtă feerie, câtă minunăţie şi nici o urmă de teamă! Nu ştiam atunci ce este moartea, nu văzusem încă pe nimeni murind, nimeni dintre cei apropiaţi mie nu-şi încheiase viaţa pământească. Sărbătoarea morţilor nu era decât un prilej de joacă pe lângă mormintele unor străbunici veniţi de departe, din nişte păduri mari, ca să lucreze la mina lui Franz Josif. Numele lor săpate pe crucile de piatră nu-mi spuneau nimic, Rozalia şi Gheorghe şi, lângă ei, altă Rozalia, cu bărbatul Anton.
Acum ajung mult mai rar în locul copilăriei şi în cimitirul de pe deal, dar fiecare drum este o întâlnire cu tot mai mulţi dintre cei dragi mie. Iar ca să pot "vorbi” cu ei, trebuie să fie un început de noiembrie tihnit, în care să pândesc starea aceea incertă, ase­mă­nă­toare cu aceea dintre somn şi trezie, când toate sunt acoperite parcă de o lumină firavă, când nimic nu e sigur, nici o formă, nici un contur, nici o cărare. Iar pentru asta ştiu acum, am învăţat că trebuie să aştept să se înmoaie vremea, să nu bată vântul, să coboare peste amiază lumina aceea ciudată care amorţeşte şi cuprin­de ca o pâclă oameni, păsări şi lucruri. Ca o ceaţă umedă care iese dintre copaci, ca o adiere de ploaie, ca o umbră risipită pe frunze ce se zbat mărunt, ca o pasăre care zboară scurt peste crengi. Aşa începe acum pentru mine sărbătoarea morţilor, o sărbătoare între două lumi. Ani de-a rândul am trăit, ne-am bucurat şi întristat împreună, am privit aceleaşi răsărituri sau apu­suri de soare, am împărţit acelaşi aer, aceleaşi dimineţi, aceleaşi poveşti şi aceleaşi speranţe. Aşa că nu se poate să ne rupem unii de alţii, oricât de departe, de nelămurit şi de rece pare acel tărâm de dincolo. La început de noiembrie, în fiecare an, vine vremea să ne încălzim la flacăra aceleiaşi lu­mâ­nări, din oricare parte a lumii ve­nim. Nu e greu să treci graniţele din­tre lumi, ele sunt, de fapt, foarte sub­ţiri, ca o ceaţă, ca un abur diafan, atâta de străveziu, încât poţi zice că e doar o aripă de vis.

Schiuri în dar

Unchiaşul Petrea era cel mai mare lemnar din câţi am cunoscut. În ate­lierul lui petreceam multe ceasuri, în mirosul de lemn proaspăt rindeluit. Îmi făceam jucării din capete de scân­durele şi din talaşul ce se înălţa în grămezi uriaşe. Câtă vreme el încheia o uşă ori o fereastră, îmi povestea întâmplări petrecute în pădure. Nu ştiam de ce îi plăcea aşa de mult pădurea, dar ori de câte ori îmi spunea poveştile, vedeam că par­că nu mai are răbdare şi că e gata-gata să-şi ia toporul şi să plece. De multe ori, în vre­me ce lucra, unchiaşul cânta. Avea o voce groasă, şi cântecele lui erau toate blânde, şi mai întotdeauna mi se făcea somn când îl as­cultam. Îmi venea să mă cuibăresc pe cuptorul în care ardea mereu foc, căci tot timpul trebuia să fiarbă clei de închegat ferestrele, mesele şi scaunele pe care le făcea. Alteori, povestea, numai el ştie ce, şi cu cine, căci din când în când punea şi întrebări şi eu mă uitam în jur, dar nu era nimeni care să-i răspundă, şi-atunci îmi vedeam mai departe de joacă şi el de bătut cuie ori de tăiat vreo scândură.
Odată, într-o toamnă, l-am ajutat câteva zile să în­che­ge un dulap pentru cămara Bunii. L-am ajutat, adi­că ţineam de scân­durele atunci când le potrivea ca să le bată în cuie. În zilele acelea, poveştile lui parcă nu se mai terminau, şi toate vorbeau de o fe­meie care tră­ieşte în pădure şi care e fru­moasă tare, aşa de fru­moa­să, că lui îi tot venea să meargă după ea. Şi avea părul lung, aşa cum nici o altă femeie pe care o ştiam noi nu mai avea, şi culoarea lui se tot schimba, îmi spunea unchiaşul, şi cică femeia aceea ar avea nişte degete subţiri, sub­ţiri, şi când se uita la tine, te şi încre­me­nea pe loc, de nu mai puteai să mişti un pas.
După ce-a terminat dulapul, unchiaşul mi-a făcut din scândurile rămase o pereche de schiuri, le-a fiert în­tr-o oală mare plină de ulei, ca să le întărească şi să le arcuiască la vârf, le-a lăsat la uscat şi apoi le-a uns bi­ne tălpile cu sacâzul cu care-şi înmuia arcuşul de la vioa­ră. Mi le-a dat şi mi-a spus să nu povestesc ni­mă­nui despre femeia aceea din pădure, dar dacă o văd cumva când mă joc pe lângă apa Văii Albe, să-i dau de veste. Nu ştiu dacă schiurile acelea au fost plata tăcerii mele, dar ştiu că mi-au pricinuit mare bucurie în iarna care a urmat.
Unchiaşul n-a mai trăit mult şi n-am apu­cat să-i spun că mi s-a părut, de câteva ori, că văd la marginea pădurii umbra unei femei care îmbrăţişa copacii, pe rând, tre­când încet de la unul la altul. Şi că în urma ei, cădeau frunzele toate şi un covor gros ruginiu foşnea un cântec vechi, pe care-l ţin minte de când mă jucam în atelierul lui, ce mirosea mereu a lemn proaspăt tăiat.

Via

Dumitru avea o casă plină de copii şi când nu mai avea ce să le dea de mâncare îi trimitea la Buna mea, să le dea struguri, căci Buna avea o vie bătrână ce aco­perea toată curtea. Pe Buna mea toţi o ştiau de "Buna cu strugurii”, de la via aceea care era mândria casei. Era un singur butuc bătrân, plantat de mama mamii Bunii mele şi avea un trunchi gros, de nu-l puteai cuprinde cu două mâini. Era cu atâta mai minunată, cu cât acolo, în vârful muntelui, erau ierni grele, omături cât casa şi veri scurte, de multe ori cu soare zgârcit. Dar Buna avea mare grijă de vie, căci era "pusă la talpa căsii”, şi-n fiecare toamnă, înainte de prima brumă, îi înfăşura trunchiul într-o căpiţă mare de fân, ca s-o apere de ger şi de îngheţ. Nu ştiu să mai fi fost o altă vie pe uliţa noastră şi nici pe cele învecinate, în anii aceia. Cred că a fost singura vie din copilăria mea. După ce se înălţa drept, aproape de-un stat de om, se împărţea în trei ramuri, cât braţul de groase, pe care tata le-a întins pe sârme ce dădeau ocol curţii, aşa încât vara, dacă te uitai dinspre poartă către casă, nu vedeai decât acoperişul ieşind dintr-o mare de frunze. Tot la doi ani via se umplea de struguri, de nu ştiai cum să-i priponeşti coardele, ca să nu se rupă de greutatea lor. După câte un an bogat, venea unul cu doar câţiva ciorchini, împrăştiaţi ici şi colo, printre frunze. Acela era "an de sec”, zicea Buna, adică un an în care via se odihnea şi îşi lua puteri ca să mai poată rodi încă o dată. Şi a rodit pe sărite, aşa, tot la doi ani, până când, într-o toamnă, când era mai încărcată de rod ca altă­dată, aşa cum nici măcar Buna n-o mai văzuse în toată viaţa ei, s-a uscat dintr-o dată, în doar două zile, cu stru­gurii încă necopţi. Toată lumea se minuna de întâm­­plare, când trecea pe uliţă şi vedea frunzele sco­rojite şi strugurii stafidiţi înainte de vreme. Tot felul de explicaţii dădeau oamenii, veneau s-o vadă vecinii miraţi, care mai de care cu idei năstruşnice. De la o vreme, Buna nici nu-i mai asculta, nu-i mai băga în seamă, dădea supărată din cap şi intra în casă. Într-una din acele zile, a descoperit şi că toate uneltele şi sculele din magazie au ruginit peste noapte şi-atunci, parcă dintr-o dată, s-a făcut mai mărunţică decât era şi i s-a înnegurat privirea. După ce-a închis uşa de la drum, ca să n-o audă cei de afară, am auzit-o oftând din greu. Atâta de greu, de mi s-a părut că până şi cre­den­ţul plin de borcane cu bunătăţi începe să scârţâie. M-am as­cuns după uşa cămării şi-am început să plâng de dragul viei uscate. Era început de toamnă şi în curtea noastră coborâse negura morţii, pe care n-am înţeles-o atunci, şi pe care o simţeam oarecum nelămurit. Şi aceas­tă ne­lă­murire mă întrista peste măsură. La puţină vreme, s-a stins şi Buna, tot în două zile, la fel ca via de la "talpa căsii”. De-atunci, casa copilăriei a rămas pustie şi curtea goală, ca un copac în noiem­brie, fără frunze, pe care nu se mai aşează nici măcar o pasăre.