Alte povești din toamnele copilăriei

Otilia Teposu
Oameni, locuri și întâmplări din vremuri de de­mult îmi vin în minte ori de câte ori bru­mele argintii, ploile nesfârșite și cețurile răs­firate pun stăpânire peste lume. Și asta se întâmplă mai ales în noiembrie, cea mai tulburătoare lună a toam­nei, aceea în care, dacă ești atent, mai poți să vezi la tot pasul ultimele zvâcniri ale vieții de vară, dar și semnele liniștii albe care se pregătește să coboare peste lume.

Aghistine cu povești

Toamna, parcă niciodată vremea nu ajungea ca să strângem toate de pe lângă casă și să le pregătim pentru iarnă. Mai mereu rămânea câte ceva nefăcut, ori făcut în mare grabă, sub povara unei ploi ori a unui vânt în­ghețat și asta era mare supărare pentru Buna, care în­chi­dea ochii, își bătea palmele una de alta și-și clătina capul amărâtă: "Ioi, ioi, iștenem, că nu ne mai ajunge viața asta!”, o auzeam des, în zilele acelea în care parcă se lua la întrecere cu timpul, cu norii și cu ploile, cu vân­tul și cu ceața groasă. Cel mai greu era în noiem­brie, când toamna frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte și ce­nu­șii. Nici nu-ți venea să ieși din casă, d-apoi să mai și trebuiască să lucrezi pe-afară! Tocmai de aceea, în fiecare an, ve­nea de la Baia Mare unchia­șul Andriș, fra­tele Bunii ca să ne dea o mână de ajutor. Unchiașul venea încărcat cu bunătăți în­delung așteptate: bomboane camforate, za­hăr candel înșirat pe sfori, halviță cu nuci și alune, ulei gros, arămiu, pe care sin­gur îl storcea la o presă uriașă, din se­mințe de dovleac. Dar cel mai tare și mai tare mă bucu­ram când lăsa pe masa din bucătăria Bunii, câte un săcotei plin cu "aghistine dulci”, castane uriașe, bune de mâncat, culese din livada lui de pe Dealul Florilor. Cât ai zice "pește”, eram la masă, cu cuțitul pregătit pentru încrestat castanele, pe care, nici astăzi nu știu de ce, unchiașul, doar el, singurul, le nu­mea "aghis­tine”. Luam la rând fie­care castană și cu vârful cu­țitului îi făceam două crestături, musai două, și musai în cruce, ca "să meargă la Dumnezău”, zicea unchiașul care, câtă vreme lucram, îmi povestea amin­tiri din război, de pe frontul din Ita­lia, sau mă punea să-i spun poe­ziile și cân­tecele pe care le învățasem în vremea ce-a trecut de la ultima lui vizită. Tu­ruiam vrute și nevrute, îi spuneam de două ori aceeași poezie, cântam aceeași strofă de mai multe ori, in­ventam întâmplări și povești și-aș fi inventat oricâte, doar, doar o adormi unchiașul mai re­pede, să scap de cor­voadă, să iau plasa cu castane cres­tate și s-o duc la cuptor, unde Buna le prăjea într-o tavă mare de tablă, pusă direct pe jar. Câtă vre­me se rume­neau, întoarse pe toate păr­țile, se um­plea ulița de-un miros atâta de îm­bie­tor, încât toți cei ce tre­ceau pe lângă poartă înce­tineau, fără să vrea, și-o între­bau pe Buna, vezi Doamne, ci­ne știe ce, numai ca să intre în vor­bă cu ea și să mai stea o vre­me sub clo­po­tul vrăjit al abu­rului mirositor. Iar Buna se uita râzând la mine, îmi fă­cea șugubăț cu ochiul și le du­cea și lor castane prăjite, suflând în mâini, ca să nu se ardă. Apoi îmi umplea și mie buzu­na­rele și-mi dădea drumul la joacă. Cu mâi­nile peste casta­ne­le fierbinți, pu­team să mă duc până la ca­pătul lumii, oricât ar fi fost de frig și oricâtă negură ar fi acoperit ulița și copacii ei. Nici ploaia nu mă supă­ra, nici vântul nu mă împiedica să bat uli­țele până la mar­ginea pădurii, unde nă­lucile de ceață se strecurau printre copaci. Niciodată căldura n-a fost mai dulce și mai catifelată ca atunci, în zilele acelea de sfârșit de noiembrie, în care aveam de la unchiașul Andriș porția zilnică de "aghistine cu povești”.

Noiembrie cu balena albastră

Bătrânul Mikloș stătea la câteva case de curtea Bu­nii și-avea o grădină plină de pomi, de tufe de coacăze și de agriși. Nimeni nu-l întrecea primăvara, la altoit și îngrijit pomii, și nici toamna, când își aduna fructele în zeci de lăzi, lângă poartă, ca să le încarce în camio­nul cu care le ducea la oraș. De când îi murise nevasta, Mikloș nu se mai oprea din muncă, robotea toată ziua, fără încetare. Îl găseai mereu pe-afară, prin grădină, poate că-i era urât să mai stea singur în casă. Cel mai adesea își făcea de lucru prin­tre pomi, acolo îl găseai dacă aveai ceva de întrebat. Creș­teau de toate în grădina lui, cireșe și vișine, prune bru­­mării și gălbioare, mere mari și cu miezul moale, al­tele, mici și aromate, ori cu mie­zul roșu-acrișor, renete cu coaja tare și unele parmen au­rii, ce-aveau un parfum îm­bătător. Mai avea niște pere mari, foarte tari, pe care le punea în fân peste iarnă, ca să se în­moaie. Pere din acelea mus­toase pri­meam și eu, în fie­care an, când mergeam cu co­linda de Crăciun. De-abia încăpeau în buzunarul pal­to­nului, atâta erau de mari! Gră­dina lui era un rai, când pomii dădeau în floare, și era raiul raiului când era vremea culesului. De toate era mândru Mikloș, dar mai cu seamă de-un pom care era în fața casei și-n care pu­sese altoiuri din mai multe soiuri de pere. Părul rotat îi zicea, căci se roteau și pe­rele la copt. Când unele erau coapte, altele de-abia dădeau în pârg, iar altele, mai mici, de-abia prindeau să se rotunjească și să-și împlinească miezul. Lângă po­mul acela fermecat îl găseai și când se odihnea și citea ziarul, așezat pe o bancă. Într-o zi, a aflat din ziar că în capitala țării tocmai a fost adusă la un muzeu o balenă albastră, care poate fi văzută de oricine, timp de o lună. Câteva zile l-a tot încercat gândul la balenă, la drumul de sute de kilometri până acolo, la cheltuiala grozavă care ar trebui făcută, dacă ar fi să fie, și cine mai știe la câte s-o fi gândit Mikloș Bătrânul, câtă vreme aduna frunzele căzute și spulberate de vântul rece. Sigur este că într-o bună dimineață, vecinii au văzut că ușa lui rămâne închisă prea multă vreme, și când s-au apropiat să vadă de nu cumva o fi pățit ceva, Doamne ferește!, au găsit un bilet agățat de clanță, în care scria Mikloș că el s-a dus să vadă balena albastră și-i ruga pe vecini să aibă grijă de mâțele și de câinele lui, până când s-o întoarce. Lumea și-a făcut cruce, nimeni nu știa despre balenă, unii nici nu auziseră de așa ceva, baba Nastasia a început chiar să-l plângă pe Mikloș, despre care toți vorbeau în câteva ceasuri, ca despre un nebun, ori ca despre cineva care ar fi murit deja.
O săptămână a stat Mikloș în capitală și s-a întors de-acolo alt om. Nu-i părea rău că a trebuit să vândă toate poamele din livadă, ca să-și facă bani de drum, nu-i părea rău nici că, mirat și zăpăcit de cele ce vedea, și-a uitat în tren traista cu mâncare și cu haine de schimb. A văzut balena și-a venit acasă mai erou decât Alexandru Macedon. Seară de seară, în toamna aceea, în bucătăria lui caldă, se adunau toți vecinii de pe uliță, și Bătrânul povestea, și povestea, și iar povestea, des­pre călătoria lui și despre balena albastră. Acolo, stând pe un scăunaș cu trei picioare, aproape de un lădoi, pe care erau înșirați bătrânii, acolo am auzit pentru prima oară despre cum se mișcă trenul pe șine, cum se oprește în gări, cum sunt casele în capitală, cum se vinde pâinea acolo în prăvălii, de nu trebuie să-și facă fiecare acasă în cuptor. Acolo, pe scăunaș, am aflat că în orașul acela sunt atâția oameni, ca furnicile în furnicar, că nu se cunosc între ei și trec unul pe lângă altul ca și cum nu s-ar vedea. Și-acolo am ascultat minunata poveste des­pre balena albastră, care l-a uimit nu numai pe Bă­trânul Mikloș, ci și pe noi toți, care-i așteptam cu ne­răb­dare vorbele. "Era mare?” "Cât era de mare?” "Cât o casă de mare?” "Și unde stătea?” "Și cum?” "Și era albastră?” "Cât era de albastră?” "Și cum se mișca?” "Și dacă n-avea dinți, cum mânca?”Of, și întrebările nu se mai terminau, și în seara următoare iară o luau de la capăt, și-așa s-a sfârșit în anul acela luna noiembrie, și-a trecut toamna, a venit și prima ninsoare, și eu tot nu eram lămurită cât de mare poate fi o balenă care, pe deasupra, mai e și albastră. Drept pentru care am în­ceput s-o desenez pe toate caietele și când am crezut că sunt prea mici, am desenat-o cu căr­buni luați de la cuptorul Bunii, mai în­tâi pe magazia de lemne și apoi pe gar­dul uliței. Capul era pe la poarta noas­tră și coada undeva după ce ulița făcea un ocol, în dreptul casei lui Feri. Ploile toamnei și ză­pezile n-au șters de tot de­senul, și când a venit primăvara urmă­toare, încă se mai vedea, cam în dreptul alunului, un ochi uriaș, ușor spălăcit, cu gene prelungi, ca o mătură uitată de cineva lân­gă un gard.

Focurile amare

Când toate din grădină erau adunate și puse la adăpost, în pivniță sau în cămară, trebuia să așteptăm o zi uscată, fără ploaie și fără ceață, o zi în care soarele să topească, pe la amiază mă­car, bruma așezată în timpul nopții. Abia atunci puteam să ieșim cu grebla și să strângem frunzele căzute în strat gros. De obicei, făceam trei grămezi mari de frunze, câte una sub fiecare din nucii bătrâni, care mi-au vegheat jocu­rile copilăriei. Dacă Buna nu le dădea foc imediat, îmi luam avânt de pe de­lușor și mă aruncam peste frunze, ca și cum ar fi fost o saltea. Așa îmi luam oarecum rămas bun de la ele. Greblate, rupte și strivite, frunzele aveau un miros puternic și aspru, aproape înțepător. Iar după ce le aprindeam, fumul gros punea stăpânire peste întreaga grădină. Câteodată, fumul se ridica drept către cer, odată cu scânteile sclipitoare ce se zbăteau să ajun­gă tot mai sus. Dacă puneai și niște coji de nuci în foc, aveai adevărate artificii, care încălzeau serile de toam­nă și rămâneau să clipească multă vreme în noapte. Alteori, când era înnorat și cerul apăsa greu peste copaci, fumul nu se mai ridica, ci se împrăștia printre pomi, încolăcindu-se subțire, pe după crengile lor umezite de frig. Atunci focurile ardeau mai multe zile în șir, se aprindeau brusc, zvâcneau în flăcări vii o vre­me, pentru a se stinge și a arde mocnit apoi, cine știe cât, până când o altă pală de vânt le ațâța iar. Un miros amărui de frunze arse de nuc umplea livada, grădina și toată casa, dacă lăsam din nebăgare de seamă o ușă deschisă. Totul era amar, și hainele, și părul, până și ceața care ne învăluia când, după ce era greblată toată grădina, înfrigurați, adunam uneltele, le duceam către magazie și mai apucam să vedem în treacăt o ultimă zvâcnire a unei flăcări trufașe, în grămada de frunze. Și când, până la urmă, și aceasta se stingea și se lăsa o liniște amorțită peste lume, știam că nu mai este mult până când brumele groase se vor transforma în omăt.

Sărbătoare de toamnă

Mai erau încă multe de făcut pentru ca să poți aștepta liniștit și tihnit prima zăpadă. În primele zile de noiembrie, era Sărbătoarea morților și urcam, di­mineața, cu Buna, prin spatele grădinii noastre, pe lân­gă gardul sub care trăiau aricii, urcam până pe dealul cimitirului. Duceam cu noi o sapă, cu care împros­pătam pământul de pe morminte, și flori, cu care le împodobeam. Apoi coboram acasă și Buna făcea plăcinte și când erau gata, le punea în coș, cu o sticlă de țuică îndulcită cu chimin și cu o mână de lumânări. Urcam din nou dealul și când ajungeam, era deja aproape seară și cimitirul forfotea de oameni. La toate mor­mintele erau câte doi, trei oameni, cel puțin, lumânările ardeau, oamenii povesteau, mâncau plăcin­te și beau câte un pahar pentru pomenirea celor duși în altă lume. În anii aceia, ziua morților era pentru mine o sărbătoare, pentru că primeam dulciuri multe, pentru că era o adevărată aventură să te joci de-a v-ați as­cun­selea printre morminte, printre oamenii care nu erau atenți la noi, copiii, pentru că era o și mai mare aven­tură, ca după ce se înnopta și oamenii mergeau către case, să te întorci tiptil, ca să vezi cimitirul pustiu, dar plin de luminile tremurate ale lumânărilor. Câtă feerie, câtă minunăție și nici o urmă de teamă! Nu știam atunci ce este moartea, nu văzusem încă pe nimeni murind, nimeni dintre cei apropiați mie nu-și încheiase viața pământească. Sărbătoarea morților nu era decât un prilej de joacă pe lângă mormintele unor străbunici veniți de departe, din niște păduri mari, ca să lucreze la mina lui Franz Josif. Numele lor săpate pe crucile de piatră nu-mi spuneau nimic, Rozalia și Gheorghe și, lângă ei, altă Rozalia, cu bărbatul Anton.
Acum ajung mult mai rar în locul copilăriei și în cimitirul de pe deal, dar fiecare drum este o întâlnire cu tot mai mulți dintre cei dragi mie. Iar ca să pot "vorbi” cu ei, trebuie să fie un început de noiembrie tihnit, în care să pândesc starea aceea incertă, ase­mă­nă­toare cu aceea dintre somn și trezie, când toate sunt acoperite parcă de o lumină firavă, când nimic nu e sigur, nici o formă, nici un contur, nici o cărare. Iar pentru asta știu acum, am învățat că trebuie să aștept să se înmoaie vremea, să nu bată vântul, să coboare peste amiază lumina aceea ciudată care amorțește și cuprin­de ca o pâclă oameni, păsări și lucruri. Ca o ceață umedă care iese dintre copaci, ca o adiere de ploaie, ca o umbră risipită pe frunze ce se zbat mărunt, ca o pasăre care zboară scurt peste crengi. Așa începe acum pentru mine sărbătoarea morților, o sărbătoare între două lumi. Ani de-a rândul am trăit, ne-am bucurat și întristat împreună, am privit aceleași răsărituri sau apu­suri de soare, am împărțit același aer, aceleași dimineți, aceleași povești și aceleași speranțe. Așa că nu se poate să ne rupem unii de alții, oricât de departe, de nelămurit și de rece pare acel tărâm de dincolo. La început de noiembrie, în fiecare an, vine vremea să ne încălzim la flacăra aceleiași lu­mâ­nări, din oricare parte a lumii ve­nim. Nu e greu să treci granițele din­tre lumi, ele sunt, de fapt, foarte sub­țiri, ca o ceață, ca un abur diafan, atâta de străveziu, încât poți zice că e doar o aripă de vis.

Schiuri în dar

Unchiașul Petrea era cel mai mare lemnar din câți am cunoscut. În ate­lierul lui petreceam multe ceasuri, în mirosul de lemn proaspăt rindeluit. Îmi făceam jucării din capete de scân­durele și din talașul ce se înălța în grămezi uriașe. Câtă vreme el încheia o ușă ori o fereastră, îmi povestea întâmplări petrecute în pădure. Nu știam de ce îi plăcea așa de mult pădurea, dar ori de câte ori îmi spunea poveștile, vedeam că par­că nu mai are răbdare și că e gata-gata să-și ia toporul și să plece. De multe ori, în vre­me ce lucra, unchiașul cânta. Avea o voce groasă, și cântecele lui erau toate blânde, și mai întotdeauna mi se făcea somn când îl as­cultam. Îmi venea să mă cuibăresc pe cuptorul în care ardea mereu foc, căci tot timpul trebuia să fiarbă clei de închegat ferestrele, mesele și scaunele pe care le făcea. Alteori, povestea, numai el știe ce, și cu cine, căci din când în când punea și întrebări și eu mă uitam în jur, dar nu era nimeni care să-i răspundă, și-atunci îmi vedeam mai departe de joacă și el de bătut cuie ori de tăiat vreo scândură.
Odată, într-o toamnă, l-am ajutat câteva zile să în­che­ge un dulap pentru cămara Bunii. L-am ajutat, adi­că țineam de scân­durele atunci când le potrivea ca să le bată în cuie. În zilele acelea, poveștile lui parcă nu se mai terminau, și toate vorbeau de o fe­meie care tră­iește în pădure și care e fru­moasă tare, așa de fru­moa­să, că lui îi tot venea să meargă după ea. Și avea părul lung, așa cum nici o altă femeie pe care o știam noi nu mai avea, și culoarea lui se tot schimba, îmi spunea unchiașul, și cică femeia aceea ar avea niște degete subțiri, sub­țiri, și când se uita la tine, te și încre­me­nea pe loc, de nu mai puteai să miști un pas.
După ce-a terminat dulapul, unchiașul mi-a făcut din scândurile rămase o pereche de schiuri, le-a fiert în­tr-o oală mare plină de ulei, ca să le întărească și să le arcuiască la vârf, le-a lăsat la uscat și apoi le-a uns bi­ne tălpile cu sacâzul cu care-și înmuia arcușul de la vioa­ră. Mi le-a dat și mi-a spus să nu povestesc ni­mă­nui despre femeia aceea din pădure, dar dacă o văd cumva când mă joc pe lângă apa Văii Albe, să-i dau de veste. Nu știu dacă schiurile acelea au fost plata tăcerii mele, dar știu că mi-au pricinuit mare bucurie în iarna care a urmat.
Unchiașul n-a mai trăit mult și n-am apu­cat să-i spun că mi s-a părut, de câteva ori, că văd la marginea pădurii umbra unei femei care îmbrățișa copacii, pe rând, tre­când încet de la unul la altul. Și că în urma ei, cădeau frunzele toate și un covor gros ruginiu foșnea un cântec vechi, pe care-l țin minte de când mă jucam în atelierul lui, ce mirosea mereu a lemn proaspăt tăiat.

Via

Dumitru avea o casă plină de copii și când nu mai avea ce să le dea de mâncare îi trimitea la Buna mea, să le dea struguri, căci Buna avea o vie bătrână ce aco­perea toată curtea. Pe Buna mea toți o știau de "Buna cu strugurii”, de la via aceea care era mândria casei. Era un singur butuc bătrân, plantat de mama mamii Bunii mele și avea un trunchi gros, de nu-l puteai cuprinde cu două mâini. Era cu atâta mai minunată, cu cât acolo, în vârful muntelui, erau ierni grele, omături cât casa și veri scurte, de multe ori cu soare zgârcit. Dar Buna avea mare grijă de vie, căci era "pusă la talpa căsii”, și-n fiecare toamnă, înainte de prima brumă, îi înfășura trunchiul într-o căpiță mare de fân, ca s-o apere de ger și de îngheț. Nu știu să mai fi fost o altă vie pe ulița noastră și nici pe cele învecinate, în anii aceia. Cred că a fost singura vie din copilăria mea. După ce se înălța drept, aproape de-un stat de om, se împărțea în trei ramuri, cât brațul de groase, pe care tata le-a întins pe sârme ce dădeau ocol curții, așa încât vara, dacă te uitai dinspre poartă către casă, nu vedeai decât acoperișul ieșind dintr-o mare de frunze. Tot la doi ani via se umplea de struguri, de nu știai cum să-i priponești coardele, ca să nu se rupă de greutatea lor. După câte un an bogat, venea unul cu doar câțiva ciorchini, împrăștiați ici și colo, printre frunze. Acela era "an de sec”, zicea Buna, adică un an în care via se odihnea și își lua puteri ca să mai poată rodi încă o dată. Și a rodit pe sărite, așa, tot la doi ani, până când, într-o toamnă, când era mai încărcată de rod ca altă­dată, așa cum nici măcar Buna n-o mai văzuse în toată viața ei, s-a uscat dintr-o dată, în doar două zile, cu stru­gurii încă necopți. Toată lumea se minuna de întâm­­plare, când trecea pe uliță și vedea frunzele sco­rojite și strugurii stafidiți înainte de vreme. Tot felul de explicații dădeau oamenii, veneau s-o vadă vecinii mirați, care mai de care cu idei năstrușnice. De la o vreme, Buna nici nu-i mai asculta, nu-i mai băga în seamă, dădea supărată din cap și intra în casă. Într-una din acele zile, a descoperit și că toate uneltele și sculele din magazie au ruginit peste noapte și-atunci, parcă dintr-o dată, s-a făcut mai mărunțică decât era și i s-a înnegurat privirea. După ce-a închis ușa de la drum, ca să n-o audă cei de afară, am auzit-o oftând din greu. Atâta de greu, de mi s-a părut că până și cre­den­țul plin de borcane cu bunătăți începe să scârțâie. M-am as­cuns după ușa cămării și-am început să plâng de dragul viei uscate. Era început de toamnă și în curtea noastră coborâse negura morții, pe care n-am înțeles-o atunci, și pe care o simțeam oarecum nelămurit. Și aceas­tă ne­lă­murire mă întrista peste măsură. La puțină vreme, s-a stins și Buna, tot în două zile, la fel ca via de la "talpa căsii”. De-atunci, casa copilăriei a rămas pustie și curtea goală, ca un copac în noiem­brie, fără frunze, pe care nu se mai așează nici măcar o pasăre.