Aghistine cu povești
Toamna, parcă niciodată vremea nu ajungea ca să strângem toate de pe lângă casă și să le pregătim pentru iarnă. Mai mereu rămânea câte ceva nefăcut, ori făcut în mare grabă, sub povara unei ploi ori a unui vânt înghețat și asta era mare supărare pentru Buna, care închidea ochii, își bătea palmele una de alta și-și clătina capul amărâtă: "Ioi, ioi, iștenem, că nu ne mai ajunge viața asta!”, o auzeam des, în zilele acelea în care parcă se lua la întrecere cu timpul, cu norii și cu ploile, cu vântul și cu ceața groasă. Cel mai greu era în noiembrie, când toamna frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte și cenușii. Nici nu-ți venea să ieși din casă, d-apoi să mai și trebuiască să lucrezi pe-afară! Tocmai de aceea, în fiecare an, venea de la Baia Mare unchiașul Andriș, fratele Bunii ca să ne dea o mână de ajutor. Unchiașul venea încărcat cu bunătăți îndelung așteptate: bomboane camforate, zahăr candel înșirat pe sfori, halviță cu nuci și alune, ulei gros, arămiu, pe care singur îl storcea la o presă uriașă, din semințe de dovleac. Dar cel mai tare și mai tare mă bucuram când lăsa pe masa din bucătăria Bunii, câte un săcotei plin cu "aghistine dulci”, castane uriașe, bune de mâncat, culese din livada lui de pe Dealul Florilor. Cât ai zice "pește”, eram la masă, cu cuțitul pregătit pentru încrestat castanele, pe care, nici astăzi nu știu de ce, unchiașul, doar el, singurul, le numea "aghistine”. Luam la rând fiecare castană și cu vârful cuțitului îi făceam două crestături, musai două, și musai în cruce, ca "să meargă la Dumnezău”, zicea unchiașul care, câtă vreme lucram, îmi povestea amintiri din război, de pe frontul din Italia, sau mă punea să-i spun poeziile și cântecele pe care le învățasem în vremea ce-a trecut de la ultima lui vizită. Turuiam vrute și nevrute, îi spuneam de două ori aceeași poezie, cântam aceeași strofă de mai multe ori, inventam întâmplări și povești și-aș fi inventat oricâte, doar, doar o adormi unchiașul mai repede, să scap de corvoadă, să iau plasa cu castane crestate și s-o duc la cuptor, unde Buna le prăjea într-o tavă mare de tablă, pusă direct pe jar. Câtă vreme se rumeneau, întoarse pe toate părțile, se umplea ulița de-un miros atâta de îmbietor, încât toți cei ce treceau pe lângă poartă încetineau, fără să vrea, și-o întrebau pe Buna, vezi Doamne, cine știe ce, numai ca să intre în vorbă cu ea și să mai stea o vreme sub clopotul vrăjit al aburului mirositor. Iar Buna se uita râzând la mine, îmi făcea șugubăț cu ochiul și le ducea și lor castane prăjite, suflând în mâini, ca să nu se ardă. Apoi îmi umplea și mie buzunarele și-mi dădea drumul la joacă. Cu mâinile peste castanele fierbinți, puteam să mă duc până la capătul lumii, oricât ar fi fost de frig și oricâtă negură ar fi acoperit ulița și copacii ei. Nici ploaia nu mă supăra, nici vântul nu mă împiedica să bat ulițele până la marginea pădurii, unde nălucile de ceață se strecurau printre copaci. Niciodată căldura n-a fost mai dulce și mai catifelată ca atunci, în zilele acelea de sfârșit de noiembrie, în care aveam de la unchiașul Andriș porția zilnică de "aghistine cu povești”.
Noiembrie cu balena albastră
Bătrânul Mikloș stătea la câteva case de curtea Bunii și-avea o grădină plină de pomi, de tufe de coacăze și de agriși. Nimeni nu-l întrecea primăvara, la altoit și îngrijit pomii, și nici toamna, când își aduna fructele în zeci de lăzi, lângă poartă, ca să le încarce în camionul cu care le ducea la oraș. De când îi murise nevasta, Mikloș nu se mai oprea din muncă, robotea toată ziua, fără încetare. Îl găseai mereu pe-afară, prin grădină, poate că-i era urât să mai stea singur în casă. Cel mai adesea își făcea de lucru printre pomi, acolo îl găseai dacă aveai ceva de întrebat. Creșteau de toate în grădina lui, cireșe și vișine, prune brumării și gălbioare, mere mari și cu miezul moale, altele, mici și aromate, ori cu miezul roșu-acrișor, renete cu coaja tare și unele parmen aurii, ce-aveau un parfum îmbătător. Mai avea niște pere mari, foarte tari, pe care le punea în fân peste iarnă, ca să se înmoaie. Pere din acelea mustoase primeam și eu, în fiecare an, când mergeam cu colinda de Crăciun. De-abia încăpeau în buzunarul paltonului, atâta erau de mari! Grădina lui era un rai, când pomii dădeau în floare, și era raiul raiului când era vremea culesului. De toate era mândru Mikloș, dar mai cu seamă de-un pom care era în fața casei și-n care pusese altoiuri din mai multe soiuri de pere. Părul rotat îi zicea, căci se roteau și perele la copt. Când unele erau coapte, altele de-abia dădeau în pârg, iar altele, mai mici, de-abia prindeau să se rotunjească și să-și împlinească miezul. Lângă pomul acela fermecat îl găseai și când se odihnea și citea ziarul, așezat pe o bancă. Într-o zi, a aflat din ziar că în capitala țării tocmai a fost adusă la un muzeu o balenă albastră, care poate fi văzută de oricine, timp de o lună. Câteva zile l-a tot încercat gândul la balenă, la drumul de sute de kilometri până acolo, la cheltuiala grozavă care ar trebui făcută, dacă ar fi să fie, și cine mai știe la câte s-o fi gândit Mikloș Bătrânul, câtă vreme aduna frunzele căzute și spulberate de vântul rece. Sigur este că într-o bună dimineață, vecinii au văzut că ușa lui rămâne închisă prea multă vreme, și când s-au apropiat să vadă de nu cumva o fi pățit ceva, Doamne ferește!, au găsit un bilet agățat de clanță, în care scria Mikloș că el s-a dus să vadă balena albastră și-i ruga pe vecini să aibă grijă de mâțele și de câinele lui, până când s-o întoarce. Lumea și-a făcut cruce, nimeni nu știa despre balenă, unii nici nu auziseră de așa ceva, baba Nastasia a început chiar să-l plângă pe Mikloș, despre care toți vorbeau în câteva ceasuri, ca despre un nebun, ori ca despre cineva care ar fi murit deja.
O săptămână a stat Mikloș în capitală și s-a întors de-acolo alt om. Nu-i părea rău că a trebuit să vândă toate poamele din livadă, ca să-și facă bani de drum, nu-i părea rău nici că, mirat și zăpăcit de cele ce vedea, și-a uitat în tren traista cu mâncare și cu haine de schimb. A văzut balena și-a venit acasă mai erou decât Alexandru Macedon. Seară de seară, în toamna aceea, în bucătăria lui caldă, se adunau toți vecinii de pe uliță, și Bătrânul povestea, și povestea, și iar povestea, despre călătoria lui și despre balena albastră. Acolo, stând pe un scăunaș cu trei picioare, aproape de un lădoi, pe care erau înșirați bătrânii, acolo am auzit pentru prima oară despre cum se mișcă trenul pe șine, cum se oprește în gări, cum sunt casele în capitală, cum se vinde pâinea acolo în prăvălii, de nu trebuie să-și facă fiecare acasă în cuptor. Acolo, pe scăunaș, am aflat că în orașul acela sunt atâția oameni, ca furnicile în furnicar, că nu se cunosc între ei și trec unul pe lângă altul ca și cum nu s-ar vedea. Și-acolo am ascultat minunata poveste despre balena albastră, care l-a uimit nu numai pe Bătrânul Mikloș, ci și pe noi toți, care-i așteptam cu nerăbdare vorbele. "Era mare?” "Cât era de mare?” "Cât o casă de mare?” "Și unde stătea?” "Și cum?” "Și era albastră?” "Cât era de albastră?” "Și cum se mișca?” "Și dacă n-avea dinți, cum mânca?”Of, și întrebările nu se mai terminau, și în seara următoare iară o luau de la capăt, și-așa s-a sfârșit în anul acela luna noiembrie, și-a trecut toamna, a venit și prima ninsoare, și eu tot nu eram lămurită cât de mare poate fi o balenă care, pe deasupra, mai e și albastră. Drept pentru care am început s-o desenez pe toate caietele și când am crezut că sunt prea mici, am desenat-o cu cărbuni luați de la cuptorul Bunii, mai întâi pe magazia de lemne și apoi pe gardul uliței. Capul era pe la poarta noastră și coada undeva după ce ulița făcea un ocol, în dreptul casei lui Feri. Ploile toamnei și zăpezile n-au șters de tot desenul, și când a venit primăvara următoare, încă se mai vedea, cam în dreptul alunului, un ochi uriaș, ușor spălăcit, cu gene prelungi, ca o mătură uitată de cineva lângă un gard.
Focurile amare
Când toate din grădină erau adunate și puse la adăpost, în pivniță sau în cămară, trebuia să așteptăm o zi uscată, fără ploaie și fără ceață, o zi în care soarele să topească, pe la amiază măcar, bruma așezată în timpul nopții. Abia atunci puteam să ieșim cu grebla și să strângem frunzele căzute în strat gros. De obicei, făceam trei grămezi mari de frunze, câte una sub fiecare din nucii bătrâni, care mi-au vegheat jocurile copilăriei. Dacă Buna nu le dădea foc imediat, îmi luam avânt de pe delușor și mă aruncam peste frunze, ca și cum ar fi fost o saltea. Așa îmi luam oarecum rămas bun de la ele. Greblate, rupte și strivite, frunzele aveau un miros puternic și aspru, aproape înțepător. Iar după ce le aprindeam, fumul gros punea stăpânire peste întreaga grădină. Câteodată, fumul se ridica drept către cer, odată cu scânteile sclipitoare ce se zbăteau să ajungă tot mai sus. Dacă puneai și niște coji de nuci în foc, aveai adevărate artificii, care încălzeau serile de toamnă și rămâneau să clipească multă vreme în noapte. Alteori, când era înnorat și cerul apăsa greu peste copaci, fumul nu se mai ridica, ci se împrăștia printre pomi, încolăcindu-se subțire, pe după crengile lor umezite de frig. Atunci focurile ardeau mai multe zile în șir, se aprindeau brusc, zvâcneau în flăcări vii o vreme, pentru a se stinge și a arde mocnit apoi, cine știe cât, până când o altă pală de vânt le ațâța iar. Un miros amărui de frunze arse de nuc umplea livada, grădina și toată casa, dacă lăsam din nebăgare de seamă o ușă deschisă. Totul era amar, și hainele, și părul, până și ceața care ne învăluia când, după ce era greblată toată grădina, înfrigurați, adunam uneltele, le duceam către magazie și mai apucam să vedem în treacăt o ultimă zvâcnire a unei flăcări trufașe, în grămada de frunze. Și când, până la urmă, și aceasta se stingea și se lăsa o liniște amorțită peste lume, știam că nu mai este mult până când brumele groase se vor transforma în omăt.
Sărbătoare de toamnă
Mai erau încă multe de făcut pentru ca să poți aștepta liniștit și tihnit prima zăpadă. În primele zile de noiembrie, era Sărbătoarea morților și urcam, dimineața, cu Buna, prin spatele grădinii noastre, pe lângă gardul sub care trăiau aricii, urcam până pe dealul cimitirului. Duceam cu noi o sapă, cu care împrospătam pământul de pe morminte, și flori, cu care le împodobeam. Apoi coboram acasă și Buna făcea plăcinte și când erau gata, le punea în coș, cu o sticlă de țuică îndulcită cu chimin și cu o mână de lumânări. Urcam din nou dealul și când ajungeam, era deja aproape seară și cimitirul forfotea de oameni. La toate mormintele erau câte doi, trei oameni, cel puțin, lumânările ardeau, oamenii povesteau, mâncau plăcinte și beau câte un pahar pentru pomenirea celor duși în altă lume. În anii aceia, ziua morților era pentru mine o sărbătoare, pentru că primeam dulciuri multe, pentru că era o adevărată aventură să te joci de-a v-ați ascunselea printre morminte, printre oamenii care nu erau atenți la noi, copiii, pentru că era o și mai mare aventură, ca după ce se înnopta și oamenii mergeau către case, să te întorci tiptil, ca să vezi cimitirul pustiu, dar plin de luminile tremurate ale lumânărilor. Câtă feerie, câtă minunăție și nici o urmă de teamă! Nu știam atunci ce este moartea, nu văzusem încă pe nimeni murind, nimeni dintre cei apropiați mie nu-și încheiase viața pământească. Sărbătoarea morților nu era decât un prilej de joacă pe lângă mormintele unor străbunici veniți de departe, din niște păduri mari, ca să lucreze la mina lui Franz Josif. Numele lor săpate pe crucile de piatră nu-mi spuneau nimic, Rozalia și Gheorghe și, lângă ei, altă Rozalia, cu bărbatul Anton.
Acum ajung mult mai rar în locul copilăriei și în cimitirul de pe deal, dar fiecare drum este o întâlnire cu tot mai mulți dintre cei dragi mie. Iar ca să pot "vorbi” cu ei, trebuie să fie un început de noiembrie tihnit, în care să pândesc starea aceea incertă, asemănătoare cu aceea dintre somn și trezie, când toate sunt acoperite parcă de o lumină firavă, când nimic nu e sigur, nici o formă, nici un contur, nici o cărare. Iar pentru asta știu acum, am învățat că trebuie să aștept să se înmoaie vremea, să nu bată vântul, să coboare peste amiază lumina aceea ciudată care amorțește și cuprinde ca o pâclă oameni, păsări și lucruri. Ca o ceață umedă care iese dintre copaci, ca o adiere de ploaie, ca o umbră risipită pe frunze ce se zbat mărunt, ca o pasăre care zboară scurt peste crengi. Așa începe acum pentru mine sărbătoarea morților, o sărbătoare între două lumi. Ani de-a rândul am trăit, ne-am bucurat și întristat împreună, am privit aceleași răsărituri sau apusuri de soare, am împărțit același aer, aceleași dimineți, aceleași povești și aceleași speranțe. Așa că nu se poate să ne rupem unii de alții, oricât de departe, de nelămurit și de rece pare acel tărâm de dincolo. La început de noiembrie, în fiecare an, vine vremea să ne încălzim la flacăra aceleiași lumânări, din oricare parte a lumii venim. Nu e greu să treci granițele dintre lumi, ele sunt, de fapt, foarte subțiri, ca o ceață, ca un abur diafan, atâta de străveziu, încât poți zice că e doar o aripă de vis.
Schiuri în dar
Unchiașul Petrea era cel mai mare lemnar din câți am cunoscut. În atelierul lui petreceam multe ceasuri, în mirosul de lemn proaspăt rindeluit. Îmi făceam jucării din capete de scândurele și din talașul ce se înălța în grămezi uriașe. Câtă vreme el încheia o ușă ori o fereastră, îmi povestea întâmplări petrecute în pădure. Nu știam de ce îi plăcea așa de mult pădurea, dar ori de câte ori îmi spunea poveștile, vedeam că parcă nu mai are răbdare și că e gata-gata să-și ia toporul și să plece. De multe ori, în vreme ce lucra, unchiașul cânta. Avea o voce groasă, și cântecele lui erau toate blânde, și mai întotdeauna mi se făcea somn când îl ascultam. Îmi venea să mă cuibăresc pe cuptorul în care ardea mereu foc, căci tot timpul trebuia să fiarbă clei de închegat ferestrele, mesele și scaunele pe care le făcea. Alteori, povestea, numai el știe ce, și cu cine, căci din când în când punea și întrebări și eu mă uitam în jur, dar nu era nimeni care să-i răspundă, și-atunci îmi vedeam mai departe de joacă și el de bătut cuie ori de tăiat vreo scândură.
Odată, într-o toamnă, l-am ajutat câteva zile să închege un dulap pentru cămara Bunii. L-am ajutat, adică țineam de scândurele atunci când le potrivea ca să le bată în cuie. În zilele acelea, poveștile lui parcă nu se mai terminau, și toate vorbeau de o femeie care trăiește în pădure și care e frumoasă tare, așa de frumoasă, că lui îi tot venea să meargă după ea. Și avea părul lung, așa cum nici o altă femeie pe care o știam noi nu mai avea, și culoarea lui se tot schimba, îmi spunea unchiașul, și cică femeia aceea ar avea niște degete subțiri, subțiri, și când se uita la tine, te și încremenea pe loc, de nu mai puteai să miști un pas.
După ce-a terminat dulapul, unchiașul mi-a făcut din scândurile rămase o pereche de schiuri, le-a fiert într-o oală mare plină de ulei, ca să le întărească și să le arcuiască la vârf, le-a lăsat la uscat și apoi le-a uns bine tălpile cu sacâzul cu care-și înmuia arcușul de la vioară. Mi le-a dat și mi-a spus să nu povestesc nimănui despre femeia aceea din pădure, dar dacă o văd cumva când mă joc pe lângă apa Văii Albe, să-i dau de veste. Nu știu dacă schiurile acelea au fost plata tăcerii mele, dar știu că mi-au pricinuit mare bucurie în iarna care a urmat.
Unchiașul n-a mai trăit mult și n-am apucat să-i spun că mi s-a părut, de câteva ori, că văd la marginea pădurii umbra unei femei care îmbrățișa copacii, pe rând, trecând încet de la unul la altul. Și că în urma ei, cădeau frunzele toate și un covor gros ruginiu foșnea un cântec vechi, pe care-l țin minte de când mă jucam în atelierul lui, ce mirosea mereu a lemn proaspăt tăiat.
Via
Dumitru avea o casă plină de copii și când nu mai avea ce să le dea de mâncare îi trimitea la Buna mea, să le dea struguri, căci Buna avea o vie bătrână ce acoperea toată curtea. Pe Buna mea toți o știau de "Buna cu strugurii”, de la via aceea care era mândria casei. Era un singur butuc bătrân, plantat de mama mamii Bunii mele și avea un trunchi gros, de nu-l puteai cuprinde cu două mâini. Era cu atâta mai minunată, cu cât acolo, în vârful muntelui, erau ierni grele, omături cât casa și veri scurte, de multe ori cu soare zgârcit. Dar Buna avea mare grijă de vie, căci era "pusă la talpa căsii”, și-n fiecare toamnă, înainte de prima brumă, îi înfășura trunchiul într-o căpiță mare de fân, ca s-o apere de ger și de îngheț. Nu știu să mai fi fost o altă vie pe ulița noastră și nici pe cele învecinate, în anii aceia. Cred că a fost singura vie din copilăria mea. După ce se înălța drept, aproape de-un stat de om, se împărțea în trei ramuri, cât brațul de groase, pe care tata le-a întins pe sârme ce dădeau ocol curții, așa încât vara, dacă te uitai dinspre poartă către casă, nu vedeai decât acoperișul ieșind dintr-o mare de frunze. Tot la doi ani via se umplea de struguri, de nu știai cum să-i priponești coardele, ca să nu se rupă de greutatea lor. După câte un an bogat, venea unul cu doar câțiva ciorchini, împrăștiați ici și colo, printre frunze. Acela era "an de sec”, zicea Buna, adică un an în care via se odihnea și își lua puteri ca să mai poată rodi încă o dată. Și a rodit pe sărite, așa, tot la doi ani, până când, într-o toamnă, când era mai încărcată de rod ca altădată, așa cum nici măcar Buna n-o mai văzuse în toată viața ei, s-a uscat dintr-o dată, în doar două zile, cu strugurii încă necopți. Toată lumea se minuna de întâmplare, când trecea pe uliță și vedea frunzele scorojite și strugurii stafidiți înainte de vreme. Tot felul de explicații dădeau oamenii, veneau s-o vadă vecinii mirați, care mai de care cu idei năstrușnice. De la o vreme, Buna nici nu-i mai asculta, nu-i mai băga în seamă, dădea supărată din cap și intra în casă. Într-una din acele zile, a descoperit și că toate uneltele și sculele din magazie au ruginit peste noapte și-atunci, parcă dintr-o dată, s-a făcut mai mărunțică decât era și i s-a înnegurat privirea. După ce-a închis ușa de la drum, ca să n-o audă cei de afară, am auzit-o oftând din greu. Atâta de greu, de mi s-a părut că până și credențul plin de borcane cu bunătăți începe să scârțâie. M-am ascuns după ușa cămării și-am început să plâng de dragul viei uscate. Era început de toamnă și în curtea noastră coborâse negura morții, pe care n-am înțeles-o atunci, și pe care o simțeam oarecum nelămurit. Și această nelămurire mă întrista peste măsură. La puțină vreme, s-a stins și Buna, tot în două zile, la fel ca via de la "talpa căsii”. De-atunci, casa copilăriei a rămas pustie și curtea goală, ca un copac în noiembrie, fără frunze, pe care nu se mai așează nici măcar o pasăre.