FRANZ NOPCEA

Nepot al celebrului "Faţă Neagră", alias baronul Vasile Nopcea, Franz Nopcea şi-a întrecut bunicul în bizarerie, în ciuda activităţii sale de mare om de ştiinţă şi diplomat. O biografie de "serie neagră", sfârşită cu un glonţ de pistol.

Sânge nobil. Artist de mare talent. Caracter dis­­tins. Savant european de primă mână. Fire cu­ra­joasă. Excentric fără seamăn. Foarte abil. Foar­te pasional. Foarte orgolios. Spion. Dublu spion. Tri­plu spion? Homosexual declarat. Luptător de ghe­rilă. Primul om care a de­turnat un avion... O viaţă in­credibil de tu­mul­­toasă pentru un copil crescut în paş­nicul cas­tel de la Haţeg, sfârşită cu o sinucidere pre­ce­­dată de uciderea iubitului său, într-un aparta­ment din Vie­na.
Franz Nopcea (Nopcsa, în transcrierea ma­ghiarizată a numelui). Ultimul Nopcea. Ulti­mul descendent pe li­nie masculină al uneia din­tre cele mai importante familii nobiliare ar­de­lene. O veche familie cu origini româneşti, din zona Haţegului, care i-a dat, printre alţii, pe Maestrul Suprem al Curţii şi Cancelarul îm­părătesei Sissi a Austriei (Franz Nopcea, un­chiul său), pe direc­torul Teatrului Naţional de Operă din Budapesta, toto­dată reprezentant al Ţinuturilor Hunedoarei în Adu­narea Naţională (Alexius Nopcea, tatăl său) şi pe co­mi­tele su­prem al Hunedoarei dinaintea Revoluţiei de la 1848 (Vasile Nopcea, bunicul său). De la fie­care dintre ei a moştenit câte ceva tânărul baron Franz Nopcea: stilul distins şi abilitatea diplo­matică a unchiului său, cel mai important con­fident al Împărătesei Sissi, pasi­unea pentru cultură şi cercetare, dar şi curajul ex­traor­dinar al tatălui său - fost comandant de husari, care a ajuns să lupte până în Mexic! Iar de la bu­nicul Vasile Nopcea, excentricul comite, despre care umbla vorba că noaptea se masca în bandit şi-i jefuia la drumul mare pe grofii din Ardeal (celebrul personaj "Faţă neagră” din romanul de mare succes al lui Jokai Mor), a moş­tenit întocmai dragostea nebună pentru viaţa trăită pe muchia clipei. Pe toţi i-a moştenit într-un fel sau altul. Şi pe toţi i-a depăşit, până la urmă, prin inten­si­tatea cu care şi-a cul­tivat şi şi-a savurat, deo­po­trivă, şi calităţile, şi capriciile. Un per­sonaj nonconformist, cu totul şi cu totul ieşit din tiparele epocii sale şi ale de­ceniilor ce i-au ur­mat. Poa­te cel mai bizar perso­naj pe care l-a dat Ar­dea­lul, în prima jumătate a se­colului XX... Franz Nop­cea: un nume recunoscut în întreaga Eu­ropă, un nume pe care şi-l revendică şi aus­triecii, şi un­gurii, şi al­banezii, şi des­pre care noi, cei de-un neam cu el, nu ştim absolut nimic...

Dinozaurii pitici

"Despre Franz sunt atâtea de spus, încât chiar nu ştii cu ce să începi. S-a născut la De­va, în 1877, şi a cres­cut la Săcel, pe domeniul familiei sale. A urmat, ca şi tatăl său, Colegiul Theresianum din Viena şi şi-a în­suşit, astfel, o aleasă pregătire militară. Pe când avea 18 ani, sora sa, Ilona, a găsit în Sânpetru nişte oase ciu­da­te, pe care le-a studiat, descoperind că provin de la di­no­zauri pitici. A dezvoltat astfel un concept revo­lu­ţionar, necunoscut până atunci în lumea ştiinţifică - teoria na­nis­mului insular. La 22 de ani, a prezentat la Academia de Ştiinţe din Viena o teză asupra fiziologiei acestor oase şi a numit-o specie de dino­zauri ierbivori - "Limnosaurus Transsyl­va­nicus”. Atenţie, în tot acest demers ştiinţific a acţionat în mare parte ca autodidact! Un tânăr care la 26 de ani, era deja doctor în ştiinţe. A început apoi o fantastică aventură prin ţările locuite de albanezi, pentru care dez­vol­tase o mai veche obsesie: Bos­nia, Kosovo, Albania, Mace­do­nia şi Muntenegru. În mai bine de 10 ani, a surprins şi foto­gra­fiat mo­men­te istorice şi instan­tanee unice ale Al­ba­niei, a des­coperit lumea albanezilor, cultura şi tradiţiile lor, legile, obiceiurile şi istoria. Deşi nu avea decât 36 de ani, nu s-a sfiit să se auto­propună şi să can­dideze la tronul Principatului Independent al Albaniei, fără succes, însă, în ciuda susţinerii sale de către puternicele triburi din nord. Trei ani mai târziu, conducea un regiment de trupe albaneze în Kosovo, în timpul primului război mondial, iar la 40 de ani, spiona în favoarea Puterilor Centrale, în Munţii Retezat şi în Ţara Haţegului. La 48 de ani, devenea director al Institutului Geologic Re­gal din Budapesta. Până la 56 de ani, a pu­blicat peste 140 de lucrări ştiinţifice de paleon­tologie, paleobio­logie, geologie şi albano­lo­gie... Şi ar mai fi atâtea de spus...”, rezumă Dacian Muntean, director al Societăţii de Educaţie Nonformală şi Socială (SENS) din Deva. Da­cian Muntean şi colegii săi şi-au dedicat ultimii ani cercetării şi popula­rizării celor mai semnificative repere istorice, tradiţionale, ştiinţifice şi naturale ale Ţării Haţegului. Când s-au apropiat de studierea fami­liei Nopcea, şi-au dat imediat seama că aveau de-a face cu un personaj a cărui poveste merită, într-adevăr, să fie spusă mai departe. "Despre Nopcea sunt atâtea de spus, că nu ştii cu ce să începi. Noi am început cu la­tura sa artis­tică, respectiv cu activitatea sa de pionier al foto­grafiei, un domeniu mai accesibil publicului larg. Am făcut rost de multe dintre fotografiile sale inedite şi am reuşit să le expunem în România.” Astfel s-a născut, în 2011, proiectul "Savantul Fotograf Nopcsa”, primul proiect de anvengură dedicat acestui faimos ardelean, despre care se ştiu atât de puţine lucruri în ţara noastră. Însă Franz Baron Nopcea e mult mai mult decât un pionier al fotografiei la început de secol XX...

Drumul oaselor

În 1892, la Viena, un adolescent de naţionalitate română citea pe nerăsuflate, în sălile de lectură de la Colegiul Theresianum, cărţile lui Karl May. Era atât de pasionat de aventurile din cărţile popula­rului autor german, încât se visa el însuşi bântuind prin America de Sud sau prin exoticii Balcani ai secolului XIX. "Nu există nici o îndoială că visele lui de adolescent, inspi­rate de lucrările lui Karl May, l-au împins să viziteze Balcanii”, susţine Dacian Muntean. "Culmea e că nu aveau să treacă decât trei ani până când ele aveau să prindă contur! În 1895, a descoperit acele oase de di­no­zaur la Săcel, în propriul său «ţinut de vână­toare»", povesteşte Dacian Muntean.
Ceea ce pentru sora lui mai mică, Ilona, care dezgroapă oasele din joacă, în pămân­turile Sân­petrului, nu era decât o ciudăţenie, pentru tânărul elev vienez devine destin ştiinţific. "Când a sosit toamna, a trebuit să mă întorc la pupitrul meu de la liceul There­sianum din Viena. Cu inima strânsă am pă­răsit locul, dar am luat fosilele cu mine în ora­şul regal, unde le-am arătat renumitului profesor de geologie Eduard Suess. Acesta m-a invitat să descriu singur fosilele. I-am răs­puns uimit că ceea ce doreşte este impo­sibil, deoarece nu aveam nici un fel de cu­noştinţe ştiinţifice. «Atunci învaţă», mi-a răs­puns profesorul”, îşi aminteşte Franz Baron Nop­cea în­tr-unul dintre jurnalele sale. Pro­fesorul Suess are mână bună. "Franz se do­vedeşte un cercetător cu viziune profundă. Fă­când analo­gii cu elefanţii de insulă, care îşi reduc talia, Nop­cea a dedus că animalele au tendinţa de a se adapta micşorându-şi di­men­siu­nile. A fost luat în râs, dar azi, intui­ţiile lui se dove­desc realităţi. Când a pro­pus lumii ştiinţifice teoria nanismului, spunând că dinozaurii de la Haţeg erau pitici, pentru că acolo fusese cândva o insulă, ceilalţi râ­deau de el: «Ce, au intrat la apă dinoza­urii?»” Dar Franz nu s-a descurajat. Vasta lui activitate paleontologică ne dă un in­diciu şi despre problema mult discutatei sale ori­gini etnice. "Pe unul dintre dinozaurii pe care i-a des­co­perit l-a botezat «Dacus». Şi nu i-a spus «Magya­ro­­saurus Dacus», cum a fost consacrată denu­mirea după moartea sa, de către un paleontolog aus­triac, rival de-al său, ci «Titanosaurus Dacus». Nop­cea nu a spus nici unui dinozaur de-ai lui «Magya­rosaurus», însă unuia i-a spus «Dacus». Dacă nu ar fi avut con­ştiinţa descendenţei lui româneşti, dacice, nu i-ar fi dat acest nume dinozaurului desco­perit în pământurile de aici”, afirmă Dacian Muntean.

Pe urmele lui Karl May

Consacrat de tânăr ca mare speranţă a cercetării ştiinţifice occidentale, Franz Nopcea profită de generosul cadou de 200 de coroane primit de la unchiul său, pentru a porni în aventura vieţii sale, în Balcani, pe urmele personajelor lui Karl May. În 1906, la trei ani de la începutul expediţiei sale, Franz îl cunoaşte pe alba­nezul Bajazid Elmas Doda, de care avea să fie nedespărţit, până la tragicul sfârşit comun. Precum ade­văraţii eroi, îşi găseşte în Bajazid un slujitor credincios, un secretar şi un partener de viaţă şi de aventură, alături de care avea să trăiască mânat de aceeaşi dorinţă de cunoaştere şi descoperire. În Balcani, îşi cultivă pasiu­nea pentru fotografie, realizând o excepţională mono­grafie în imagini a zonei, pe care o dublează cu cerce­tări extinse în domenii precum lingvistica, etnografia, arheologia şi istoria. Alcătuieşte inclusiv o hartă geologică a Albaniei, care e valabilă şi în zilele noastre.
Franz Nopcea stă 15 ani în Albania şi pune atâta suflet pentru cauza albaneză, încât se implică inclusiv în sângeroasele lupte dintre triburi. Stă cu arma în mână, alături de triburile din nord, şi e rănit, nu o dată, în desele schimburi de focuri dintre rivali. După Războiul Balcanic, în momentul în care Albania îşi declară independenţa, marile puteri decid înscăunarea unui principe străin. Curajos şi trufaş, Franz Nopcea nu ezită nici un moment să revendice tronul Albaniei! "S-a făcut un congres internaţional la Trieste, unde s-au adunat toţi pretendenţii, susţinuţi de marile puteri ale vremii. Nopcea a scris o scrisoare Împăratului Austriei, care avea cel mai puternic cuvânt în zonă, în care îşi explica planul lui pentru tron, unul foarte pragmatic. Se pare, totuşi, că sângele lui, nefiind atât de albastru ca al celuilalt pretendent austriac, a fost dat la o parte. Un noroc al destinului pentru că, doar câ­teva luni mai târziu, principele străin a căzut, iar complotul pus la cale de nobilimea al­baneză a reuşit, aducând la putere un prinţ local”, spune Dacian Muntean.

Mândru cioban în Munţii Haţegului

Culisele congresului de la Trieste surprind nu doar vocaţia de aventurier a lui Franz, ci şi extraordinara influ­enţă politică pe care o obţinuse în zonă. În spatele ei stăteau nu doar relaţiile pe care cu abilitate şi le-a cultivat peste tot pe unde a mers, de la Viena şi Bucureşti la Buda­pesta şi Skopje, ci şi o re­marcabilă activitate diplo­ma­ti­că şi de spionaj, pe care a dus-o, oficial, pentru curtea im­perială austriacă. "E un detaliu extrem de interesant, pe care l-am descoperit selectând nu­me­­roasele fotografii pe care Franz le-a realizat în Balcani. Apar, din când în când, imagini foarte ciudate, care nu ca­drează deloc cu talentul său ine­galabil de artist: fotogra­fiază ba poduri, ba şosele, ba linii de cale ferată... E clar că, de fapt, dincolo de pasiunea pentru fotografie, se ascund temele sale de spionaj, docu­mentarea unor obiective stra­tegice care interesau Austria”, spune Dacian Muntean. Dar Franz Nopcsa a fost nu doar spion, ci şi emisar diplo­matic. În 1914, a fost trimis de Imperiul Austro-Ungar la Bucureşti, cu mandat oficial, în încercarea de a convinge autorităţile române să nu intre în război ală­turi de puterile Antantei. În momentul în care s-a de­clanşat războiul, a fost o vreme pe front, comandant de trupe, apoi şi-a reluat activitatea de spionaj pentru Austria. Se îmbrăca în cioban, îşi lăsase barbă şi mustăţi şi stătea nespălat cu zilele, în munte, ca să se încadreze în peisaj şi, din Munţii Haţegului, încerca să obţină informaţii despre mişcările de trupe româneşti şi sârbeşti de la graniţa Imperiului, pe care apoi le trimitea la Viena, prin scrisori imprimate cu zeamă de lămâie... "Asta ne dă un nou indiciu interesant despre Franz Nopcea: vorbea la perfecţie limba română, doar altfel nu l-ar fi crezut nimeni că e cioban ro­mân!”, spune Dacian, în timp ce îmi arată o fotografie absolut spectaculoasă. Franz Nopcea e de nerecunos­cut! Savantul pedant, cu trăsături fine, cu mustaţă dis­cretă şi părul scurt, pieptănat cu cărare, care miroase a parfum scump numai când îl priveşti în poze, apare, în imaginea aceasta din urmă, ca un veritabil cioban ardelean. Păr lung, revărsat în plete "dacice”, mustaţă stufoasă, chimir lat de două palme, iţari de lână şi opinci în picioare!

Ruleta de pe Singerstrasse 12

După terminarea Primului Război Mondial, Franz Nopcea începe să tragă ponoasele de pe urma tinereţii sale aventuroase şi a caracterului său impulsiv. Iniţial, statul român îi sechestrează averea, pentru că acţionase de partea Austriei, în timpul conflagraţiei. Apoi, după ce îşi reprimeşte castelul de la Săcel, ca urmare a recunoaşterii valorii sale ştiinţifice de către Bucureşti, intră în conflict cu ţăranii de pe moşia lui. "Ţăranii se considerau de-acum stăpâni pe acele terenuri, iar pentru Franz, un tip orgolios, cu mentalitatea nobilului de modă veche, asta era pur şi simplu prea mult. S-a înar­mat cu un pistol şi cu o bâtă şi s-a dus, el singur, să-i scoată de pe moşie”, relatează Dacian Muntean. O piatră aruncată de unul dintre săteni îl loveşte atât de tare, încât îl pune la pământ. Scapă cu greu, dar rămâne cu sechele după acest eveniment nefericit. Plea­că la Viena, alături de iubitul său, Bajazid, încer­când să o ia de la capăt. E marcat de lipsurile prici­nuite de pier­derea privilegiilor nobiliare de dina­inte de război şi se descurcă tot mai greu, deşi devine direc­torul Insti­tutului Geolo­gic Regal din Budapesta. Boala de nervi cu care s-a ales după bătaia de la Săcel devine tot mai agasantă. Abandonează cu totul cerce­tarea ştiin­ţifică, în vreme ce iubitul său cade în patima băuturii. În­flăcărarea cu care, în 1918, în plină revo­luţie bolşe­vică, la Budapesta, deturnează avionul cu care călă­torea spre Ungaria, în di­recţia Vienei, pentru a nu cădea în mâi­nile oamenilor lui Bela Kun, se pierde încet, încet, în ceaţa mâloasă a depre­siei. Pistoletul cu care îl ameninţase pe pilotul de avion, pistoletul cu care Vasile Nopcea va fi jefuit atâţia şi atâţia bogaţi pe drumurile Haţe­gului, pistoletul rămas moştenire de la bu­nicul său, fai­mo­sul "Faţă Neagră”, ajunge să fie, pe 25 apri­lie 1933, ultima soluţie. Ultima soluţie pentru ultimul Nopcea. Întâi de toate, îi toarnă lui Bajazid, în ceai, un somnifer, ca să nu sufere. Curând, trage primul foc. Îşi ia adio de la cel pe care l-a iubit peste 20 de ani, aşterne pe o coală, în grabă, câteva rân­duri, mai aruncă o privire spre Singers­trasse, bulevardul pulsând de viaţă, de fer­voare interbelică, apoi verifică atent şi ab­sent butucul rece al pistoletului, învârtin­du-l o dată, de două ori, de trei ori, ca pe o ruletă a destinului...

*

"Există istorici care susţin că Franz a fost triplu spion - atât al austriecilor, cât şi al românilor şi al ruşilor. Apar tot mai multe informaţii care con­duc către concluzii de genul aces­ta, că ar fi spionat şi pentru unii şi pentru alţii şi că ar fi făcut jocuri la cel mai înalt nivel. Dacă, într-adevăr, aceste infor­maţii se ve­rifică, atunci e posibil ca şi poves­tea morţii lui să fie învăluită în mister şi să nu fi fost, de fapt, o sinu­cidere”. Dacian Mun­tean îmi zâmbeşte misterios. "Despre Franz Nopcsa sunt atâ­tea de spus, că nu ştii cu ce să în­cepi...” Un final ca un posibil început.

Fotografii din arhiva Societăţii de Educaţie Nonformală şi Socială (SENS)