Bunicul şi poveştile
- Primul tău roman, publicat în urmă cu opt ani, se numeşte "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară”. E o oglindă a propriei tale copilării sau doar o fantezie de autor?
- Atunci când scrii, n-ai cum să nu amesteci în ficţiune şi unele lucruri cu care eşti familiar, care sunt un fel de insule de la care începi să construieşti continentul cărţii. Dar copilăria mea e mai mult decât ce-am scris în carte. Dacă aş închide acum ochii ca să-mi amintesc, ştiu că primele lucruri pe care le-aş vedea ar fi un cais în curte, un căţel, un leagăn, soba de teracotă de care mă lipeam iarna, un difuzor la care ascultam "Bună seara, copii” sau masa săsească de nuc pe care o cumpărase bunicul după război, de la nişte saşi deportaţi din Dobrogea. Pe la 7-8 ani, mă ascundeam mereu sub ea, nu ştiu de ce. Poate căutam inconştient un loc protejat, aşa cum caută mereu copiii atunci când îşi fac corturi din pături.
- Îţi mai aminteşti când s-a născut în tine nevoia de a spune poveşti?
- Nu s-a născut într-un moment anume, ci treptat, poate că din poveştile pe care mi le citea mama sau cele pe care mi le inventa bunicul, mai târziu. El îmi spunea un fel de autoficţiuni. Pornea de la întâmplări reale, pe care le înflorea la nesfârşit. Erau două tipuri de poveşti, aşa le împărţisem: poveşti din război şi poveşti de la sat. Tataia, cum îi spuneam, povestea absolut fabulos şi făcea mereu poante. Era un om foarte liber, neînvăţat să stea sub papuc. Nu ştiu dacă îl moştenesc sau nu în privinţa povestitului, dar cu regulile nu m-am împăcat bine niciodată. Tot ce-am învăţat a fost din plăcere şi tot ce-am citit a fost din curiozitate, nu pentru că mi-ar fi plăcut să învăţ. Cred că am găsit în literatură zona mea de confort şi de joc. Iar scrisul aşa s-a născut, şi aşa a şi rămas, ca un fel de expresie a libertăţii.
- Când ai scris prima oară?
-
- De fapt, adevăratul tău debut s-a petrecut mai târziu, pe când erai student la facultatea de Litere.
- Da, am debutat în revista Contrapunct, când eram student în anul doi. Am ajuns la Litere, pentru că literatura era singurul lucru care-mi plăcea şi la care mă pricepeam. La 14 ani, am dat examen la Liceul Militar de marină, dar am picat (la matematică luasem 2.05 (râde)), şi am intrat la un liceu industrial. Acolo am avut bafta să-l am profesor de română pe scriitorul Eugen Lumezianu. El m-a trimis la olimpiada de literatură şi tot el m-a sfătuit să dau treapta a doua la secţia de filologie de la alt liceu. Dar drumul spre facultate a fost destul de lung. Am picat trei ani la rând admiterea, deşi citisem autorii, citisem critică şi o groază de istorie literară, eram tobă de carte. În perioada asta, din disperare şi plictiseală, mă angajasem magaziner în portul Constanţa. Biroul nostru era o baracă înconjurată din trei părţi de apă, plină de găuri prin care bătea vântul îngrozitor. Lucram în trei schimburi, şi iarna trebuia să umblăm prin port, să căutăm resturi de lemne ca să avem pentru foc. Abia când am dat a patra oară admiterea m-am gândit să citesc şi manualele de română. Am înţeles atunci cum corectează profesorii şi am intrat.
- Faci parte dintr-o generaţie care s-a afirmat în cadrul Cenaclului de la Facultatea de Litere, condus de Mircea Cărtărescu. Prezenţa lui te-a marcat?
- Eu am avut o studenţie frumoasă, care ar fi putut să fie şi mai frumoasă, dacă aş fi fost mai sociabil. Numai că în anul întâi, aproape că n-am ieşit din casă. Mă bucuram că pot să învăţ şi să citesc, în sfârşit, după trei ani pierduţi. În anul II, mă găseai aproape tot timpul în biblioteca din facultate, la cinematecă şi la teatru. Pe la cursuri, recunosc, am ajuns în anul ăla mai rar. În anul III, s-a înfiinţat un fel de cenaclu între noi, studenţii. Scriam pe teme pe care tot noi ni le dădeam şi ne antrenam singuri. Acolo i-am cunoscut pe Răzvan Rădulescu, Sorin Gherguţ, Cezar Paul-Bădescu şi Svetlana Cârstean. Tot acolo l-am cunoscut şi pe Cristian Popescu, unul din cei mai minunaţi poeţi şi un om de o bunătate şi generozitate rar întâlnite. Când s-a înfiinţat cenaclul coordonat de Mircea Cărtărescu, eram pe la începutul anului IV, iar miezul lui am fost tot noi, cei din gruparea anterioară. Dar e greu de pus degetul şi de arătat exact ce am învăţat atunci. Însă e perioada în care am scris cel mai mult. Era o atmosferă de emulaţie, intrai într-o competiţie bună cu ceilalţi, scriai pentru prieteni şi voiai să-i impresionezi. Eram foarte apropiaţi unii de alţii şi ne şi distram foarte bine. Iar lui Mircea Cărtărescu o să-i rămân dator mereu, pentru că în perioada în care începuse să scrie "Orbitor” îşi rupea în fiecare săptămână câteva ore ca să stea la cenaclu cu noi, bobocii. A fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea, care ar fi fost cu totul altfel sau n-ar fi fost deloc fără el.
"Toată lumea are nevoie de dragoste”
- Da, cred că da. Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu sunt ciclotimic. Am şi perioade în care sunt calm, dar de cele mai multe ori sunt foarte greu de suportat. Zilele mele sunt foarte previzibile, foarte plictisitoare şi arată la fel. Greul cade pe Vali, soţia mea. Suntem împreună de la sfârşitul lui 1999 şi n-aş şti să spun prin ce secret am rezistat împreună, pentru că eu sunt un om cu toane. Cred că secretul e la ea. Ştie să mă evite când sunt nervos, iar eu mor de frustrare, că-mi vine să mă cert cu cineva şi n-am cu cine. (râde) Ştii cum se spune, că în spatele bărbaţilor puternici se sacrifică o femeie. Dar asta se aplică şi când bărbaţii nu sunt puternici, pentru că eu nu sunt. Vali chiar se sacrifică în multe feluri pentru mine. Am chinuit-o mult cu manuscrisele mele şi am mare încredere în ea. Mă trage mereu de mânecă, atunci când am tendinţa să-mi complic mult prea mult scrisul, dar dialogul cu ea funcţionează şi ca un fel de recompensă. E feedback-ul de care am nevoie şi care mă ajută să nu abandonez pe parcursul anilor în care scriu la o carte.
- Au scriitorii nevoie de mai multă stabilitate afectivă?
- Cred că toată lumea are nevoie de dragoste. Ai nevoie să ştii că existenţa ta contează pentru cei din jur, că însemni ceva pentru ei. Dar asta e valabil pentru toţi oamenii, nu doar pentru scriitori. Altfel, nu prea cred în teoria care spune că scrii mai bine când te îndrăgosteşti. Când te îndrăgosteşti, îţi trăieşti dragostea, nu-ţi mai arde de scris. Ieşirea din rutină se poate întâmpla şi prin altfel de şocuri, negative, pe care nu ţi le doreşti. De exemplu, "Bucla” am scris-o la câteva luni după ce a murit mama. În momentele de durere extremă, obiectele din jur capătă alt contur, vezi mai bine, miroşi mai bine, auzi mai bine. Aproape că ştii ce o să se întâmple, poţi să prevezi întâmplările pe perioade scurte. E starea animalului în pericol. La mine literatura apare şi dintr-o astfel de stare de criză. Îi admir, fără să-i înţeleg, pe scriitorii profesionişti care sunt capabili să se aşeze în fiecare zi, opt ore, la masa de scris. Eu nu funcţionez aşa.
- Poţi scrie oriunde sau ai nevoie de singurătate?
- Şi scrii uşor, sau ai tabieturi şi ciudăţenii?
- Am scris de fiecare dată altfel. Dacă mi-a reuşit o reţetă la o carte, la următoarea a trebuit să găsesc altceva. Dacă nu simt de fiecare dată că atunci inventez scrisul de la zero, nu pot scrie un rând. Câteodată, mă gândesc atât de mult la o carte, încât n-o mai scriu deloc, pentru că mă plictisesc, ştiu prea multe despre ea. Şi asta se aplică nu numai la formula literară, ci şi la actul fizic al scrisului. "Bucla”, volumul meu de poeme, am scris-o doar cu stiloul, pe foi A4, "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” e scrisă pe laptop, "Darul lui Moş Crăciun”, la un computer mare şi vechi, iar la "Contorsionista” am scris cu pixul pe caiete dictando cu spirală, numai pe partea dreaptă a caietului.
- Vorbeşti de scris ca de o caznă.
- Scrisul e o îndeletnicire extrem de ingrată, n-are nimic romantic în el. E doar iluzia că nu faci umbră pământului degeaba, altfel e o muncă la fel ca oricare alta. La mine e o caznă şi pentru că sunt un tip încordat, pentru mine scrisul e un fel de obligaţie pe care mi-am impus-o. Nu-mi place nici măcar gestul fizic al scrisului. Ce-mi place cu adevărat e să fabulez şi să stau cu ochii pe pereţi. Bucuria scrisului, când vine, e rară, şi e atunci când iese ceva la care nu mă aşteptam, când reuşesc să mă uit pe mine în timp ce scriu. Din păcate, sunt destul de lucid şi de critic, sunt foarte des conştient în timp ce lucrez. Îmi trebuie timp să mă las prins de transă, iar dacă o forţez, nu iese nimic.
- Unii scriitori îşi amorţesc simţurile, îşi amplifică imaginaţia cu muzică, băutură sau altele.
"Internetul face creierul terci”
- Eşti extrem de prezent în mediul virtual. Comentezi pe facebook aproape toate evenimentele politice şi sociale. Crezi că e de datoria scriitorului să ia atitudine? Nu-l fură asta de la scris?
- Ba da. Singura mea metodă de protecţie e să fug la Constanţa, în casa rămasă de la mama, unde nu am conexiune de internet. Din păcate, lumea virtuală formatează altfel creierul. Nu mai pot să mă concentrez pe perioade lungi de timp, pe texte mai dificile, îmi pierd răbdarea, mi se fragmentează atenţia. Internetul seamănă mult cu butonatul din telecomandă la televizor: face creierul terci. Dar nu mă pot abţine, e slăbiciunea mea. Iar comentariile pe facebook nu ţin de vreun exces de patriotism, ci de felul în care sunt construit, de nevoia de a reacţiona la ce mi se pare nedrept sau aberant în viaţa politică sau în viaţa publică în general. Altfel, n-am simţit nevoia să public astfel de articole nicăieri. Dar, ca să revin la scris, pentru el am nevoie de două lucruri: să o rup cu internetul şi să fac mişcare. Forma fizică e absolut necesară pentru un scriitor. Primul roman l-am scris în Germania, în timpul unei burse, când stăteam lângă o pădure, într-un castel. În fiecare seară, făceam câte o plimbare de 8-9 km, care mă oxigena şi mă pregătea pentru scrisul de a doua zi.
- Te schimbă scrisul făcut pe perioade îndelungate? Modifică ceva la chimia ta interioară?
-
- Poţi trăi numai din scris?
- Încerc să-mi găsesc un echilibru. Nu l-am găsit încă, dar dacă l-aş găsi, n-aş mai scrie. (râde) Ca să răspund serios, în 2005 a fost ultima dată când am avut un job, timp de vreo şase luni, într-o agenţie de publicitate. Dar după ce stai opt ore în altă parte, e imposibil să-ţi mai aduni minţile ca să scrii. În ultimii ani am avut bafta, dacă de baftă se poate vorbi când e vorba de asta, să vând o casă moştenită de la tatăl meu. Numai că moştenirile se termină şi ele. Iar eu am avut şi nebunia să pariez totul pe o singură carte. Am ştiut că trebuie să-i dedic timp ca să iasă bine şi am făcut-o.
Extemporal
- Cu ce merge cel mai bine o cafea tare?
- Un pahar de apă.
- Încotro ai zbura cu primul avion?
- M-aş întoarce la Berlin, primul oraş european pe care l-am vizitat.
- Un roman de dragoste care ţi-a plăcut foarte mult?
- "Lolita”, de Vladimir Nabokov.
- O imagine a libertăţii.
- Trezitul în zori, înainte de răsărit, ieşitul în balcon, priveliştea unor câmpuri de la etajul şapte.
- Trei lucruri de pe biroul tău?
- E auster. Caiet, pix, laptop şi câteodată pisica. Sunt obsedat de ordine. (râde)
- Gesturi care te liniştesc.
- Să-mi frec faţa sau să-mi trec mâna prin păr. Să ies la o ţigară.
***
Nea Gică
Nea Gică e cel mai mare frizer din lume. Are un metru şaizeci şi doi şi cincizeci şi opt de kilograme. La el s-au tuns cele mai rapide extreme şi cele mai eficace vârfuri. La el s-au bărbierit cei mai graşi tenori. În frizeria lui s-au jucat cele mai lungi partide de şah. (Una, începută acum optzeci şi trei de ani, pe vremea primului Gică, a fost lăsată moştenire şi continuă din tată în fiu.)
Nea Gică e cel mai rapid frizer din lume. El deţine recordul mondial de viteză la tuns plastic şi este triplu campion olimpic la masaj pe ceafă. Dar specialitatea lui e bărbieritul. Rade orice barbă dintr-o singură mişcare prelungă, învăluită în acolade, aşa cum numai marii artişti sunt în stare să deseneze un portret. Asta e un fel de semnătură a lui, pe care o ţine la vedere, tradusă într-un grafic înrămat.
Relatare despre productivitatea muncii
Nea Gică are şase oglinzi de perete, şase chiuvete, şase scaune de frizer şi nici un angajat. Salonul lui e mereu plin şi scaunele sunt ocupate. Nea Gică trece pe la fiecare şi face, contra cronometru, câte-o mutare. Aşa tunde şi bărbiereşte: de dimineaţa până seara dă simultane şi câştigă fiecare partidă. A studiat toate deschiderile posibile de foarfecă, a învăţat să controleze creştetul, locul cel mai expus la vârteje, iar la final, când tabla rămâne aproape goală, reuşeşte să aranjeze piesele astfel încât orice client să plece mulţumit, învins, dar cu fruntea sus.
Cel mai bun prieten al omului
Nea Gică e cel mai bun prieten al omului. I se îmbolnăveşte omului nevasta? Vine nea Gică şi omul găseşte o mânecă albă pe care să plângă. Are un copil? Înainte să-l scoată din spital, se tunde frumos, cu cărare pe stânga. E chemat într-o audienţă importantă? Nea Gică îl rade la sânge, cum numai el ştie. Vrea omul să meargă la o nuntă sau la un Revelion? Îşi face mai întâi un masaj la nea Gică, să circule sângele bine şi să nu dea în apoplexie. Trebuie să plece omul în delegaţie sau să aştepte pe cineva la aeroport? Nea Gică îi ondulează părul cu foenul, îi dă volum şi strălucire. Citeşte omul discursul de recepţie la Academie? Neapărat nea Gică îi potriveşte perciunii şi îi taie părul din nas. Şi din urechi. Şi îi rade firele rebele de pe ceafă. Nea Gică e cel mai bun prieten al omului. De când e mic, omul se învaţă să vină la el, la fiecare început de trimestru. Şi nea Gică îl pregăteşte, aşa cum poate, pentru viaţă: îl spală pe cap, îl piaptănă, îl dă cu pomezi, şi omul pleacă liniştit, cu încredere în sine, cu un sentiment de recunoştinţă faţă de nea Gică, cel mai bun şi mai bun prieten al omului.
De ce nu putrezeşte părul
Pentru că se cuvine să lase omul în urma lui ceva, un lucru atât de sincer încât să nu fie câtuşi de puţin muncit, care vine din lăuntrul lui şi se zbârleşte la orice adiere de frică sau de iubire.
Şi pentru că ostroavele seboreice din care se hrăneşte nu sunt altceva decât bule de singurătate, ridicându-se tremurat din sufletul fotbalistului sau al tenorului.
Pentru că, după moartea lui nea Gică, părul mai creşte puţin, dovedindu-şi astfel independenţa, arătând că viaţa lui paralelă e puţin decalată, la fel ca sunetul unei transmisiuni prin satelit.
(Din volumul "Bucla”)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
