Am 57 de ani şi, pentru a înţelege miracolul care s-a produs cu mine, trebuie să vă destăinui o parte din viaţa mea. Am fost crescută într-o familie foarte iubitoare, în care am învăţat să primesc, dar şi să dăruiesc multă iubire. Până la 22 de ani, am fost cel mai fericit copil din lume, singurul lucru rău fiind faptul că tatăl meu, ofiţer de carieră, nu era un om credincios şi îşi ţinea familia departe de Dumnezeu. În adolescenţă am fost o atee convinsă, nepierzând vreo ocazie de a-mi bate joc de cei care credeau, lucru pentru care astăzi mă căiesc profund. De altfel, la 22 de ani, au început necazurile: m-am căsătorit cu cel mai nepotrivit bărbat; la 23 de ani, am născut un copil handicapat care, cu toată îngrijirea şi dragostea ce i le-am dat, a murit la 13 ani (nu a vorbit şi nu a mers niciodată). Menţionez că nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru el niciodată. La 26 de ani am divorţat, iar la 28 de ani am încercat din nou o viaţă în doi (în concubinaj), care în timp s-a dovedit mai rea ca prima. Am suportat numeroase bătăi, beţii şi umilinţe până la 31 de ani, când ne-am despărţit. La 33 de ani, m-am recăsătorit cu "omul lui Dumnezeu”, un fost coleg de liceu, de facultate şi de serviciu. Prin el, viaţa mea s-a întors spre credinţă şi rugăciune şi, încet-încet, din vajnica atee care am fost, am devenit o practicantă ortodoxă. Multă răbdare a avut Dumnezeu cu mine şi cred că mă iubeşte, dacă în cele din urmă m-a ajutat, înfăptuind cu mine o minune.
În anul 1992, mi-am descoperit un nodul la sân, dar numai în 1994 m-am decis să mă duc la oncolog. Medicul a hotărât operarea acestei tumori "cât o portocală, 60% malign şi 40% benign”, după opinia lui, dar eu "am fost condusă de Dumnezeu” pe calea tratamentelor neconvenţionale, pe care le-am urmat fără să am dureri, fără să întrerup serviciul, până în toamna anului 1998, când am început să mă simt foarte rău. M-am adresat din nou medicului, care mi-a pus diagnosticul de "cancer mamar cu metastaze pulmonare şi osoase”. Starea mea se înrăutăţea vizibil, mă deplasam foarte greu şi tuşeam foarte tare. Într-o săptămână-două, am rămas imobilizată la pat, înţepenită de la brâu în jos, cu toate neplăcerile care decurgeau: sondă urinară, neputinţa de a mă întoarce de pe o parte pe alta etc. Nu pot să nu vă scriu despre dragostea şi devotamentul soţului meu, care efectiv a avut şi are grijă de mine, la fel ca şi cumnata mea, Suzi.
Am refuzat orice tratament şi spitalizare, deoarece eram conştientă că mă îndreptam spre moarte şi mă rugam neîncetat lui Dumnezeu să-mi uşureze suferinţele cât mai repede şi, mai ales, să-l întărească pe soţul meu, a cărui disperare se citea pe faţa lui atât de iubitoare. Din cauza plămânilor, aveam de trei-patru ori pe zi accese de tuse, care mă făceau să mă sufoc, durând 5-10 minute. Simţindu-mi sfârşitul, am chemat preotul ca să mă spovedesc. Eram în postul Paştelui anului 1999. Slujba celebrată de el m-a impresionat atât de puternic, încât am plâns tot timpul, mărturisindu-mi păcatele, cu căinţă profundă. Nu sunt în stare să redau prin cuvinte emoţiile şi trăirile care m-au invadat în timpul rostirii acelor rugăciuni, dar le-am simţit pe deplin puterea. Şi miracolul s-a produs: câteva zile mai târziu, accesele de tuse s-au rărit, iar metastazele osoase au cedat. Am început să-mi mişc degetele de la picioare şi, încet-încet, mi-am căpătat libertatea de a mă mişca destul de lejer în pat. E adevărat că totul merge destul de greu, dar sunt în viaţă, iar astăzi, când vă scriu, izbutesc să mă aşez în scaunul cu rotile şi, cu ajutor, să mă duc la baie. După constatările medicului, cancerul mamar a intrat în remisie, fapt care l-a mirat, determinându-l să afirme: "Îmi pare rău că nu am făcut fotografii”. Ce va urma? Numai Dumnezeu ştie, facă-se voia Sa! În ceea ce mă priveşte, nu voi înceta să mă rog şi să-I mulţumesc zilnic pentru tot ce face pentru mine şi soţul meu, să pun înaintea Lui toate dorinţele şi nevoile mele.
LENUŢA-DELIA ONIŢĂ - Arad
Făptura de lumină
Nu-mi amintesc bine data, dar ştiu că afară se însera, când o umbră neagră, cu un vag contur omenesc, a venit către mine. Imediat a fost îndepărtată de o lumină albă, puternică, în care, deşi nu vedeam pe nimeni, simţeam că se află o "prezenţă”. M-a luat de mână şi mi-a spus: "Vino!”. M-am ridicat din pat şi am pornit, condus de acea strălucire, pe un coridor luminos. Inexplicabilă starea mea de extaz când păşeam de-a lungul lui! Ne-am oprit în faţa unei intrări, un soi de poartă de trecere spre ceva, poate spre "dincolo”. Ţinându-mă mai departe de mână, călăuza mea luminoasă mi-a spus aceste cuvinte, care şi astăzi au o influenţă benefică asupra mea: "Nu acum, du-te, e prea devreme!”.
Am deschis ochii şi mă aflam pe patul din dormitorul meu. Şi astăzi, când sunt sănătos, cred că acea făptură plină de strălucire a fost îngerul meu păzitor, iar ceea ce mi s-a întâmplat a fost o moarte clinică. Cât a durat? Nu ştiu. Cert este că după aceea am izbutit să mă ridic din pat fără prea mare efort, ducându-mă spre dormitorul soţiei mele, pe care am găsit-o îngenuncheată, rugându-se şi plângând. Relatându-i întâmplarea prin care trecusem, am liniştit-o, promiţându-i ca voi începe un tratament adecvat bolii mele. M-am ţinut de cuvânt. Deşi prieteni de-ai mei, medici cu mare experienţă, m-au sfătuit să pornesc un tratament cu albumină umană, eu nu am fost de acord, simţind că ceva din mine se împotriveşte. Aşteptam probabil din nou un semn. Şi el a venit. Într-o zi, fiul meu a aflat din revista "Formula AS” despre tratamentul cu "Ceaiurile Cozac”. Fără nici o ezitare, m-am decis pentru ele, fiind convins că mă voi însănătoşi. (Socotesc acest lucru un semn de la Dumnezeu, pentru vindecarea mea. Dumnezeu ajută prin oameni.)
Adaug la relatarea mea mărturia că sunt crescut şi educat în credinţa creştină romano-catolică, practicant perseverent şi conştient al ei, iar pentru mine rugăciunea reprezintă un dialog - dacă îi pot spune aşa - permanent cu Dumnezeu, în care îmi găsesc liniştea zilelor, alinarea şi credinţa fermă că tot ceea ce omul cere de la Dumnezeu, cu încredere şi convingere că îi este necesar, va primi. Un exemplu concret sunt chiar eu. Anul trecut, în aprilie, când mi-am făcut o ecografie la un mare radiolog, dr. Lucian Grecu, distinsul medic m-a întrebat uluit: "Nu înţeleg ce se întâmplă, ce ai făcut, omule, cu ce te-ai tratat? Am văzut sute de cazuri similare cu-al tău şi toţi se află în pământ. Este o minune ce s-a întâmplat cu ficatul tău”. Aceeaşi întrebare mi-au pus-o şi mulţi dintre prietenii mei, cărora, când le-am spus că reţeta se compune din rugăciune şi plante, mi-au răspuns că ei nu cred că există minuni. Să vezi şi să nu crezi, ce tristeţe mai mare poate exista pentru cei care au pierdut legătura cu Dumnezeu, care nu văd că fiecare zi din viaţa noastră e un izvor de minuni. Totul este să ai ochi şi să vezi, să ai minte şi să înţelegi, aşa cum a spus Domnul nostru Iisus Hristos: "Au avut ochi şi n-au văzut, au avut urechi şi n-au auzit”.
Vă mulţumesc că mă credeţi şi vă iubesc.
ŞTEFAN ACHIM - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
